']
PLATON
am de-a face cu un om liber; dimpotrivă, când nu-1 văd filosofând, îl socot lipsit de sentimentul libertăţi şi incapabil de a realiza cândva, într-o direcţie, un lucru frumos şi nobil; dar iarăşi, când văd pe unul mai
d în vârstă că încă filosofează şi că nu se dezbăra de această preocupare, mi se pare că numai bătaia l-ar lecui pe un bărbat ca acela, Socrate! Cum spuneam adineauri, este ceva nebărbătesc pentru un om, fie el un geniu, să fugă de miezul oraşului şi de adunări de unde, cum zice poetul, bărbaţi îşi trag un renume; e nebărbătesc ca, în loc de aceasta, să se afunde pentru restul vieţi într-un ungher spre a şopti cu trei-patru
e copilandri nu ştiu ce discuţi şi a nu rosti niciodată un cuvânt liber, tare şi mulţumitor. Cât despre mine, Socrate, n-am decât o bună prietenie pentru tine; dar, uite, aproape că trec şi eu prin aceleaşi clipe acum, prin care trece Zethos faţă de Amfion în autorul pomenit, Euripide. îmi vine şi mie să-ţi spun ce zice acela (Zethos) către fratele său: nesocoteşti,' Socrate, tocmai lucrurile de care ar trebui să te ocupi, umbli să dai un lustru copilăros firi aşa de nobile a sufletului tău, când nu eşti în stare 486a nici să faci o susţinere mai acătări într-o chestiune de drept, nici să alegi calea naturală şi convingătoare şi nici măcar să dai pentru altul un sfat viguros. Şi totuşi, scumpe Socrate, să nu te superi deloc pe mine că îţi voi vorbi cu cel mai bun gând; nu-ţi pare că-i lucru ruşinos să fi astfel - cum cred că eşti şi tu şi alţi ca tine, care împingeţi prea departe preocuparea cu filosofia? în adevăr, să
punem acum că te-ar înfrunta cineva, pe tine sau pe altul dintre cei ca tine; că te-ar ţâri la închisoare şi ar susţine întruna că tu, cel ce nu faci nici o nedreptate, ai săvârşit totuşi una..., ei bine, sunt încredinţat că nu te vei putea descurca prin
b mijloace propri , că vei rămâne uluit şi cu gura căscată, neputând spune un singur cuvânt de apărare; apoi, urcat până la scaunul de judecată şi pus faţă în faţă cu un pârâtor păcătos şi lipsit de conşti nţă, ai fi în stare să-ţi pierzi şi viaţa; dacă el va binevoi să ceară osândirea ta la moarte. Şi atunci, Socrate, sunt în drept să te întreb: ce înţelepciune e aceasta, că o disciplină primeşte pe om mai bine înzestrat de natură, iar dânsa-1 face mai slab şi mai fără putere de a se ajutora singur, ori de a se mântui din cele mai mari pericole, nici pe sine nici pe altul? O disciplină după care omul se lasă
prădat de duşmani in toată averea sa
c şi-i silit să trăiască în statul său pur şi simplu fără onoare? Unui astfel de om, fie-mi îngăduit să
rostesc şi-o vorbă mai grosolană, ar trebui să i se tragă chiar palme pe obraz fără a fi chemat la răspundere. Iată, prietene,
292
GORGIAS
,; r
de ce-ţi zic: ascultă-mă şi pune odată capăt argumentaţiei abstracte: dă-ţi osteneala pentru o mai bună administrare a afacerilor; pune-te pe lucru să descoperi din care parte îţi va veni faima de om cuminte şi lasă altora strălucirile acestea — fie că trebuie să le zicem nebuni , fie că flecari — de pe urma cărora însă vei locui în case goale; imită nu pe bărbaţi ce se pierd în discutarea nimicurilor şi mărunţişurilor, ci pe d aceia cărora le aparţine şi viaţa şi renumele şi nenumărate alte bunuri.
Socrate îl felicită pe Kallikles
SOCRATE: De m-aş fi născut cu o inimă de aur, îţi închipui tu, Kal ikles, ce bucuros m-aş simţi acum, că am dat peste una din acele pietre cu care oameni încearcă aurul? S-o găsesc pe cea mai preţioasă şi să ştiu de-acum înainte cu siguranţă că, dacă-mi apropi sufletul de ea şi-mi spune că-i frumos dezvoltat şi instruit, eu am destul şi nu mai este nevoie de nici o altă probă!
KALLIKLES: Unde vrei s-ajungi cu această vorbă, Socrate? e SOCRATE: Să-ţi spun unde. Sunt încredinţat că întâlnindu-te pe tine am şi găsit o astfel de piatră
tălmăcitoare.
KALLIKLES: Cum asta?
SOCRATE: Că pot şti bine un lucru: orice-mi vei încuviinţa tu, din cele ce sufletul meu gândeşte şi exprimă, acela este adevărul adevărat. Şi mă gândesc că oricine vrea să pună la încercare un suflet şi să izbutească a afla dacă trăieşte corect ori ba, are nevoie de trei însuşiri: 487a şti nţă, gândire aleasă
şi sinceritate în vorbire; tu le ai pe toate trei. Este adevărat că eu mă întâlnesc cu multă lume care nu se simte în stare a mă supune cercetări , uni pentru că nu sunt învăţaţi ca tine; alţi , e adevărat că nu-s lipsiţi de învăţătură, însă nu vor să-mi spună adevărul, fi ndcă nu-şi bat capul cu mine aşa cum îţi baţi tu; cât priveşte, în fine, pe aceşti doi străini de aici, pe Gorgias şi Polos, ei sunt şi învăţaţi şi prieteni cu mine, sunt însă lipsiţi de o anumită libertate a limbi şi se b ruşinează ceva mai mult decât trebuie. De ce n-aş spune-o? Au ajuns la aşa grad de sfială, că din cauza acestui sentiment fiecare dintre ei îşi ia curajul să vorbească, de faţă cu lume multă, tocmai contrariul de ce gândeşte — şi asta în problemele cele mai mari. Dar tu... tu ai toate însuşirile pe care nu le au ceilalţi! De învăţat, eşti destul de învăţat; jnulţi dintre atenieni ar putea-o mărturisi; apoi faţă de mine eşti 293
PLATON
GORGIAS
binevoitor. De care dovadă să mă folosesc întâi? Să-ţi spun una. Eu ştiu că voi sunteţi patru, care studiaţi împreună filosofia: tu, Tisandru din
c Afidna, Andron al lui Androtion şi Nausikide Colargeianul. Şi v-am auzit o dată discutând întrebarea: până unde trebuie împinse exerciţi le filosofice? Ştiu că a biruit atunci între voi părerea de a nu intra prea adânc în studiul filosofiei; ştiu că v-aţi îndemnat uni pe alţi să vă feriţi d de a deveni peste măsură de învăţaţi, nu cumva să cădeţi în greşeala de a vă perverti. Şi, întrucât acum te aud dându-mi aceleaşi sfaturi ca şi celor mai buni prieteni ai tăi, am dovada mulţumitoare că-mi eşti binevoitor cu adevărat. Cât despre faptul că poţi vorbi cu toată sinceritatea şi fără nici o sfială, asta o spui şi tu, dar o arată mai ales discuţia ce-ai susţinut tu însuţi, puţin mai înainte. Deocamdată s-a făcut
e lumină asupra valori judecăţilor ce formulez; când una din părerile mele este întărită de tine, nu va mai fi nevoie să ne ducem la o altă cercetare: ea va fi îndeajuns de probată şi de mine şi de tine. Că
doar n-o să fi de părerea mea din neşti nţă, nici din prea multă delicateţe!. Cum, iarăşi, nu pot crede că ai s-o faci cu intenţia de a mă înşela, îmi eşti prieten şi singur o spui. în realitate, deci, potrivirea mea cu tine asupra unui punct va însemna atingerea adevărului asupra acelui punct. Cea mai frumoasă din toate cercetările, Kal ikles, se întâmplă că e
488a tocmai cea pentru care m-aţi ţinut de rău: cum trebuie să fie omul, cu ce să se îndeletnicească, până la ce grad când e bătrân, până la care cât este tânăr. Eu, de fac o greşeală în viaţa personală, poţi fi sigur că nu păcătuiesc cu voie, ci numai din propria mea neşti nţă. Tu, fi ndcă ai început să-mi dai sfaturi, n-ar trebui să mă laşi în drum, ci să mă călăuzeşti mai departe spunându-mi ce îndeletnicire mi s-ar potrivi şi în ce chip sâ mi-o însuşesc. Şi dacă mă prinzi acum de acord cu tine, mai pe urmă lucrând împotriva acordului nostru, socoteşte-mă fricosul
b fricoşilor şi nu-mi mai da nici o îndrumare, ca unuia ce nu-s vrednic de nimic.
„A fi puternic" înseamnă a fi superior şi capabil după natură
Ia-o acum de la capăt şi spune-mi cum zici tu şi Pindar că este dreptul natural? Poate cel puternic să
despoaie cu forţa pe cei mai slabi ca dânsul, cel capabil să domine pe cei mai puţin nepricepuţi şi cel 294
destoinic să aibă mai mult decât bicisnicul? Este exactă amintirea mea, ori alta-i cumva concepţia ta despre dreptate?
KALLIKLES: Ba eu asta am spus-o atunci, asta o spun şi-acum. SOCRATE: Pe cine numeşti tu mai priceput şi pe cine superior în putere? Nu cumva pe unul şi acelaşi? Căci eu nici înainte nu m-am putut c dumiri de la tine ce voiai să spui. Pe cei puternici i-am numit superiori şi se cuvine deci ca slabi să fie supuşi celor tari, după cum ai arătat, dacă nu mă înşel, tu însuţi atunci când spuneai că
statele mari se năpustesc asupra celor mici pe temeiul dreptului natural, fi ndcă le sunt superioare şi au mai multă putere. Aceasta — întrucât „ a fi superior", „mai puternic" şi „mai capabil" — este una şi aceeaşi. Sau este cuiva cu putinţă să fie mai capabil, însă inferior şi fără putere, ori să fie superior, însă bicisnic? Sau nu cumva „a fi capabil" este una şi aceeaşi d cu „a fi bun"? Defineşte-mi clar cum e în sine acest fapt? „A fi superior", „a fi capabil" şi „a fi puternic" este una şi aceeaşi sau fiecare este altceva?
KALLIKLES: îţi spun neted: e una şi aceeaşi. SOCRATE: Sunt deci mulţimile superioare individului prin natură, ele care-şi alcătuiesc legile menite, de altfel, a sta deasupra fiecăruia din noi, aşa cum tu însuţi ai spus-o adineauri? KALLIKLES: De ce n-ar fi?
SOCRATE: Prin urmare măsurile luate prin legile făurite de cei mulţi sunt în realitate ale unor superiori? KALLIKLES: Se-nţelege.
SOCRATE: Atunci şi ale celor capabili? Căci, după socoteala ta, e cei numiţi superiori sunt capabili într-o măsură mult mai largă. KALLIKLES: Da.
SOCRATE: Şi orânduirile legale făurite de aceştia sunt deci frumoase după natură? KALLIKLES: Sunt.
SOCRATE: Dar atunci, nu cumva mulţimile socotesc, cum ziceai înainte, că dreptatea stă în păstrarea egalităţi şi că-i mai mare necinste să săvârşeşti decât să suferi nedreptatea? Este sau nu adevărat?
