„Cine mai ştie de nu e viaţa o moarte aievea, Moartea la rându-i de nu e viaţă?"
Şi poate că în realitate suntem morţi. Am auzit-o din gura unui înţelept. Spunea că noi acum suntem morţi, că trupul nu-i pentru noi 493a decât un mormânt şi că partea din suflet unde s-au sălăşluit poftele este prin natura ei supusă schimbărilor şi celor mai contrari înrâuriri. Un spiritual povestitor de mituri, pasămite un bărbat din Sicilia sau din Italia, voind să se-joace cu vorbele, a numit această parte a sufletului pithos, adică butoi, din pricina asemănări cu vorbele pithanon şi peistikon, care arată
„credulitate". Şi le-a zis anoetous, adică lipsiţi de minte, celor pe care îi numim amoetous, adică
neiniţiaţi; iar partea b sufletului unde la cei lipsiţi de minte se sălăşluiesc patimile, parte ce nu se poate constrânge şi care nici nu-i în stare să reţină ceva, dânsul a asemănat-o unui butoi fără fund, din cauză că nu se umple niciodată. Cu totul altfel decât tine, Kal ikles, el arată că dintre toţi cei coborâţi în Hades — căruia el îi zice Aeides, adică „nevăzutul" — cei mai nenorociţi sunt neiniţiaţi , pe care îi numeşte şi amuetoi, adică rău închişi: ei sunt nevoiţi să toarne într-un butoi găurit apă cu un ciur nu mai puţin găurit. După cât îmi spunea cel care mi-a destăinuit acestea, ciurul este sufletul; şi asemăna sufletul celor lipsiţi de minte cu un ciur, fi ndcă şi el e pătruns de găuri şi-i incapabil să reţină ceva din pricina c orbiri şi a uitări . Se înţelege, asemenea icoane au şi câte o ciudăţenie în ele, dar, oricum, au darul că lămuresc bine ceea ce vreau să dovedesc; aceasta, bineînţeles, dacă eu sunt în stare să-ţi schimb convingerile, să te fac adică a preţui mai mult viaţa rânduită, viaţa mulţumită pururea cu ce are şi care nu cere mai mult, aceleia necontenit chinuite de pofte nesăturate şi neînfrânate. Izbutit-am oare să te conving şi să-ţi schimb părerile, în sensul că oameni sunt mai fericiţi prin cumpătare decât prin desfrâu, sau nu clatin nimic, chiar de ţi-aş spune şi alte multe poveşti din acestea?
KALLIKLES: Ba, partea din urmă, Socrate, spune adevărul.
SOCRATE: Dacă-i aşa, atunci să-ţi mai arăt o icoană, pe care o scot din atmosfera aceleiaşi şcoli, de care am vorbit acum. Ia caută să-ţi dai seamă, nu cumva cele două moduri de viaţă — a omului înţelept şi a celui desfrânat — se pot asemăna cu împrejurarea a doi oameni care ar avea, fiecare, nenumărate butoaie? Ale celui dintâi, fi nd în bună
d
300
301
_
PLATON
stare, sunt pline: unul cu vin, altul cu miere, altul cu lapte, şi celelalte b multe, pline cu de toate, esenţe rare, grele şi pentru a căror agonisire e nevoie de multe şi chinuitoare osteneli; dar odată pline, stăpânul lor nu mai toarnă nimic şi nu se mai ocupă de ele; din partea aceasta omul se simte liniştit. Al doilea ar avea şi dânsul putinţa să-şi adune, tocmai ca primul, nu fără osteneli, felurite băuturi; închipuie-ţi însă că vasele lui sunt în stare rea, sunt găurite. Pentru a le umple ar fi silit mai întâi să
494a muncească zi şi noapte şi să îndure cele mai mari necazuri. Iată, aceste două moduri de viaţă
sunt aidoma celor trăite de omul înţelept şi de cel neînfrânat: care din doi îţi apare mai fericit? Oare am izbutit să-ţi aduc prin cele spuse o cât de mică schimbare în convingeri? Te laşi bătut că o viaţă
bine rânduită este superioară uneia dezordonate? Ori tot nu eşti convins?
KALLIKLES: Nu mă-ndupleci, Socrate, că doar omul cu butoaiele pline nu se mai bucură de nici o plăcere. Şi, dacă nu se mai poate bucura de ceva şi nu-i pus la încercare nici de necazuri, o dată ce butoaiele îi sunt pline, viaţa lui se scurge — cum ziceam şi înainte — tocmai ca a unei pietre. Ci fericirea vieţi stă în aceasta mai ales: să curgă cât mai b mult în butoi!
SOCRATE: Bine, dar ca să curgă mult nu-i cumva necesar ca pierderea să fie din belşug şi găurile de scurgere cât mai mari?
KALLIKLES: Fără îndoială.
SOCRATE: Atunci e vorba mai degrabă de viaţa unei ploi decât a unui mort sau a unei pietre. Dar spune-mi, sensul celor vorbite e ca împrejurarea înfometări , când omul fi nd flămând s-apucă de mănâncă?
KALLIKLES: Acesta este. c SOCRATE: La fel şi cu însetarea, când omul căruia i-e sete bea?
KALLIKLES: O spun şi adaug că-i aşa cu toate celelalte dorinţe: să le aibă, să şi le poată satisface şi să se bucure! Astfel se trăieşte fericit.
SOCRATE: Ura, preabunule! Urmează cum ai început şi nu te lăsa cuprins de vreo sfială. Cât mă
priveşte, îmi dau seama că n-ar trebui nici eu să şovăi de ruşine. Şi mai întâi spune: este cu putinţă ca unul cu râie pe el, dar cu toată înlesnirea de a se scărpina, să trăiască fericit, deşi ar duce-o toată
viaţa într-un scărpinat?
d KALLIKLES: Ciudat mai eşti, Socrate, şi ce vorbă de bâlci în gura ta!
GORG1AS
SOCRATE: Ei da, Kal ikles; cu asta am speriat eu pe Polos şi pe Gorgias; i-am făcut de s-au ruşinat.
Dar tu, sunt sigur, n-ai să te speri , nici n-ai să te ruşinezi: eşti un om de curaj. Fii numai gata la răspunsuri.
KALLIKLES: Prin urmare susţin că şi unul care ar trăi scărpinându-se poate trăi cu plăcere.
SOCRATE: Dacă poate trăi cu plăcere, de ce n-ar fi şi fericit?
KALLIKLES: Negreşit.
SOCRATE: Şi numai la cap dacă se scarpină, ori să te-ntreb şi mai departe? Vezi, ce-ai să răspunzi, Kal ikles, când te-ar lua cineva cu e întrebările şi pentru celelalte părţi, pe rând, aşa cum vine fiecare una după alta. Dar, ca să pun cap unui şir de întrebări de felul acesta, spune-mi într-un cuvânt, oare viaţa stricaţilor nu este ea grozavă, respingătoare şi nefericită? Sau vei avea curajul să spui că sunt fericiţi, din moment ce au din belşug ceea ce le trebuie?
KALLIKLES: Nu ţi-e ruşine, Socrate, să cobori convorbirea noastră la astfel de lucruri?
SOCRATE: Eu am coborât-o aici, nobile Kal ikles, sau cel care a vorbit fără înconjur că oricine se bucură de ceva, în orice mod s-ar bucura de acel lucru, este fericit? Eu, sau acela ce n-a făcut deosebirea care dintre plăceri sunt bune şi care-s rele? Dar spune-mi acum: zici că 495a a fi plăcut şi a fi bun e una şi aceeaşi, sau poate fi una între plăceri care nu este bună?
KALLIKLES: Ca să nu-mi contrazic părerea proprie, spunând că-i altceva, iată, îţi spun că e una şi aceeaşi.
SOCRATE: Tu desfi nţezi acum, Kal ikles, primele noastre temeiuri de discuţie, şi n-ai putea cerceta mulţumitor realitatea împreună cu mine, dacă vorbeşti împotriva adevăratelor tale păreri.
KALLIKLES: E tocmai ce faci tu, Socrate. b SOCRATE: Nu-nseamnă că fac bine, dacă fac aşa ceva: nici eu, nici tu. Dar fericitule, bagă de seamă: nu cumva binele nu-i egal cu orice fel de a te bucura; altminteri, toate urmările urâte, de care abia am început să pomenesc acum, ies cu grămada înainte, dacă lucrul e aşa; ba mai ies şi multe altele...
KALLIKLES: Socrate, asta-i părerea ta.
SOCRATE: Dar tu, Kal ikles, susţi părerea de adineauri cu tot dinadinsul?
KALLIKLES: Eu, da.
