MENON: Se vede.

SOCRATE: Dar este vădit că dacă unul e mai bun decât altul, numai în privinţa puteri este astfel.

MENON: Nici o îndoială.

SOCRATE: Asta-i deci, după cât se pare, virtutea în cugetul tău: puterea de a-ţi agonisi cele bune.

MENON: în totul, Socrate, cred şi eu că lucrul stă aşa cum îl

priveşti tu acum.

SOCRATE: Să cercetăm de rosteşti şi aici un adevăr: poate spui bine. Zici că virtutea-i să fi în stare a-ţi agonisi cele bune?

MENON: Zic.

357

78a

PLATON

SOCRATE: Şi nu numeşti lucruri bune, de pildă, sănătatea şi bogăţia?

MENON: Ba şi aur de-ţi agoniseşti, şi argint, şi onoruri, şi înalte dregători în stat...

SOCRATE: Nu cumva te gândeşti şi la alte bunuri în afară de cele din această categorie?

MENON: Nu. Dar în tot cazul mă gândesc la toate câte sunt din d această categorie.

SOCRATE: Bine. A-ţi agonisi aur şi argint este o virtute; aşa sună părerea lui Menon, prietenul, prin părinţi, al marelui rege. Dar n-adaugi acestei agonisiri, Menon, şi vorbele „pe căi drepte şi legiuite", sau asta-i cu totul indiferent? Ba, deşi le va agonisi cineva chiar pe nedrept, tu o numeşti tot virtute?

MENON: Deloc, Socrate.

SOCRATE: Atunci, viciu?

MENON: Negreşit.

SOCRATE: Pe cât se pare, trebuie să adăugăm acestei agonisiri dreptatea, cumpătarea, sfinţenia ori vreo altă parte a virtuţi ; că de nu, virtute nu va fi, oricâte bunuri ar agonisi. e MENON: în adevăr, cum ar putea avea fi nţă virtutea fără acestea?

SOCRATE: Faptul de a nu mai umbla după aur şi argint, nici pentru sine nici pentru altul, ori de câte ori n-avem la îndemână pentru aceasta calea cea dreaptă, nu-i şi dezinteresarea asta tot o virtute?

MENON: Aşa se pare.

SOCRATE: Prin urmare, agonisirea unor astfel de bunuri întru nimic nu este mai mult virtute ca lipsa lor; dimpotrivă, pe cât se pare, numai ceea ce se face cu ajutorul dreptăţi este virtute şi-i viciu ceea ce 79a se săvârşeşte fără toate cele de felul acesta.

MENON: Găsesc că-i necesar să fie cum zici.

SOCRATE: Bine, dar n-am spus puţin mai înainte că fiecare din acestea: dreptatea, cumpătarea... şi toate cele de felul lor sunt o părticică din virtute?

MENON: Da.

SOCRATE: Aşa, Menon? îţi baţi joc de mine?

MENON: De ce, Socrate?

SOCRATE: Că adineauri doar te-am rugat să nu fărâmiţezi şi îmbucătăţeşti virtutea. Mai mult, ţi-am dat şi pilde cum ar trebui să

358

MENON

răspunzi; dar tu, nesocotindu-mi rugămintea, spui pe de o parte că virtutea-i puterea de a-ţi agonisi cele bune cu dreptate; pe de altă parte b zici iar despre aceasta că-i o parte a virtuţi , zici că-i o părticică din virtute?

MENON: Zic.

SOCRATE: Prin urmare, se poate încheia, din mărturisirile tale, că virtutea constă în a făptui, în orice direcţie, cu participarea unei părţi a virtuţi , întrucât şi despre dreptate şi despre fiecare din acestea afirmi că sunt părticele de virtute. Şi de ce spun asta? Fiindcă, rugându-te să-mi dai definiţia virtuţi luată în întregul ei, tu, departe de a-mi spune ce este, îmi vorbeşti despre orice acţiune ca fi nd virtute, o dată ce este săvârşită cu participarea unei părţi din virtute. Aceasta — ca şi cum c mi-ai fi spus ce-i virtutea în întregul ei şi ca şi cum eu ar trebui s-o recunosc şi în acele fărâmiţe în care tu ai zdrumicat-o. Iată de ce găsesc de cuviinţă, iubite Menon, să iau lucrul iar de la început şi să pun aceeaşi întrebare: „Ce este virtutea?" şi dacă-i adevărat că orice lucrare poate fi o virtute când este însoţită de-o părticică din virtute. Căci asta este când zice cineva că orice lucrare săvârşită cu ajutorul dreptăţi este virtute. Nu cumva găseşti necesar să reluăm problema cu aceeaşi întrebare? Sau socoti că poate cunoaşte cineva ce-i o parte a dreptăţi , dar nu ştie ce-i dreptatea?

MENON: Nu găsesc asta.

SOCRATE: Dacă-ţi aduci aminte, când ţi-am dat un răspuns d asupra figuri , am lăsat la o parte o definiţie de acest fel, întrucât se sprijinea pe o bază ce era încă în cercetare şi întrucât presupunea admis un lucru ce nu era.

MENON: Şi cu drept cuvânt am părăsit-o.

SOCRATE: Să nu-ţi închipui, preabunule, că atâta vreme cât este în cercetare ce-i virtutea în întregul ei poţi lămuri cuiva oricât de puţin asupra ei, punând în discuţie prin răspunsul tău părţi din virtute. De altfel, vorbind în chipul de mai sus nu vei lămuri nimic, ci va trebui să se pună dn nou aceeaşi întrebare: Ce-i virtutea de care vorbeşti cum e vorbeşti? Crezi că ce spun n-are nici o însemnătate?

MENON: Ba mie mi se pare că vorbeşti bine.

SOCRATE: Răspunde atunci iar de la început: Ce ziceţi că-i virtutea — tu şi prietenul tău?

359

PLATON

Socrate este asemenea peştelui marin numit torpilă

MENON: Socrate, ştiu din auzite, încă de când nu eram împreună, că tu nu faci altceva decât încurcături, şi ţie însuţi şi celorlalţi. Acum 80a iată, găsesc că mă vrăjeşti, mă farmeci şi nu şti cum să

mă încânţi, aşa că mă simt împovărat de îndoială. De-mi este îngăduită o glumă, îmi pari foarte asemenea, şi la înfăţişare şi la celelalte, cu acel lat peşte marin ce se numeşte torpilă. Cum se apropie de el sau îl atinge vreo vieţuitoare, aceasta încremeneşte pe loc; şi tu m-ai făcut acum să trec b printr-o astfel de încremenire. în adevăr, am şi rămas cu sufletul şi gura înmărmurite, de nu mai sunt în stare să rostesc vreun răspuns. Şi totuşi am discutat de mi de ori în faţa mulţimilor şi am ţinut nenumărate cuvântări asupra virtuţi şi cred că am ieşit foarte bine din toate împrejurările. Acum însă nu mă simt în stare să mai spun măcar un cuvânt despre ce este ea. Am credinţa c-ai hotărât bine când n-ai mai vrut să ieşi din patria ta nici cu pluta nici cu piciorul. Căci dacă te-ar fi prins ca străin făcând aşa ceva în alt stat, numaidecât te-ar fi închis ca pe un vrăjitor.

SOCRATE: Eşti numai vicleşug, Menon; mai c-am căzut în laţul înşelăciuni tale. c " MENON: Prin ce, Socrate?

SOCRATE: Ştiu în ce scop m-ai asemănat cu torpila.

MENON: în ce scop crezi?

SOCRATE: Ca să fac şi eu o comparaţie cu tine. Ei bine, ştiu de toţi oameni frumoşi că le place să fie comparaţi; le convine, se înţelege, căci şi icoanele de comparare ale celor frumoşi tot frumoase sunt.

Ci eu nu-ţi voi pune înainte o icoană asemenea chipului tău. Din parte-mi, dacă torpila însăşi este încremenită, şi astfel fi nd, îi încremeneşte şi pe ceilalţi, recunosc că-i semăn; altfel nu. în adevăr, eu nu-s omul care, având toate mijloacele la dispoziţie, pune piedici celorlalţi; eu dacă pun în încurcătură