PLATON

GORGIAS

b cine îşi trăieşte viaţa după dreptate şi cu evlavie, acela când moare se duce să locuiască în Insulele Fericiţilor, departe de necazuri, în mijlocul a toată fericirea. Dimpotrivă, cel nedrept şi nelegiuit se duce la închisoarea ispăşiri şi-a dreptăţi , închisoare pe care o numesc Tartar. Judecători acestora în vremea lui Cronos şi chiar mai târziu, pe la începutul domniei lui Zeus, judecau fi nd în viaţă încă; şi judecau pe oameni ca vii, chiar în ziua când aceştia trebuiau să-şi dea sfârşitul. Se înţelege, judecăţile lor nu erau bine făcute; de aceea, atât Pluton cât şi supraveghetori Insulelor Fericite au adus faptul la cunoştinţa lui Zeus, spunându-i că veneau neîncetat, fie într-o parte fie în cealaltă, oameni c nevrednici să intre acolo. Atunci Zeus zise: „Dacă-i aşa. voi pune eu capăt acestei stări; că nu se mai poate să las a se judeca rău; şi cum era să fie altfel, zise dânsul, când cei ce se înfăţişează

înaintea Scaunului vin îmbrăcaţi şi sunt judecaţi încă în viaţă fi nd? Apoi se mai întâmplă, adăugă el, că mulţi care au sufletele încărcate de păcat se bucură de trupuri frumoase, de nobleţea neamului şi de bogăţie; iar când a sosit ziua judecăţi , ei târăsc după sine o mulţime de martori, care depun că

d aceia au trăit după dreptate; şi, negreşit, judecători sunt impresionaţi de mărturi le lor, în afară de faptul că ei înşişi sunt vii în clipa când trebuie să se rostească; că, prin urmare, şi ochi şi urechile lor, precum şi celelalte simţuri ale corpului se interpun în faţa spiritului lor şi le acoperă vederea. Toate acestea, şi nu mai puţin îmbrăcămintea, atât a lor cât şi a celor ce sunt judecaţi, li se aşază înaintea vederi . Pentru aceea, zise el, cel dintâi lucru este ca oameni să înceteze pe viitor de a mai cunoaşte dinainte clipa când moartea îl va ajunge pe fiecare, lucru pe care ei acum îl ştiu. Porunca, de altfel, este dată lui Prometeu, în sensul ca să se isprăvească cu starea aceasta. în al doilea rând, oameni e trebuie să fie judecaţi dezbrăcaţi de toate astea; să fie, prin urmare, aduşi în faţa Scaunului numai după ce au murit. Pe de altă parte şi judecătorul trebuie să fie gol; tot după moarte să fie şi el, atunci când judecă, pentru a putea privi nemijlocit, cu sufletul său, sufletul fiecărui justiţiabil mort, care vine acolo desfăcut la rândul său de toate neamurile, după ce şi-a lăsat pe pământ toată podoaba de acolo. Numai astfel poate fi dreapta judecată! Eu, ca unul ce ştiu acestea înaintea voastră, am şi orânduit ca judecători pe chiar copi i mei: doi din Asia, pe Minos şi Radamante, iar 524a din Europa pe Aiakos. Lui Minos îi voi da precăderea în judecăţi, pentru cazul când unul sau altul dintre ceilalţi ar avea o nedumerire în vreun

340

.

punct: în acest chip se va orândui cea mai dreaptă hotărâre asupra drumului ce trebuie să apuce oameni dincolo". Iată, Kal ikles, ce-am auzit povestindu-se, lucruri pe care eu le cred adevărate. Iată

şi ce poate b urma după a mea socotinţă, din cele spuse mai sus.

Ce este moartea?

Eu cred că moartea nu-i nimic alta decât despărţirea a două lucruri deosebite: sufletul şi corpul. Şi când s-au desfăcut unul de altul, nu mai puţin fiecare dintr-însele îşi păstrează starea proprie, pe care omul o avea când era în viaţă. Aşa, corpul îşi ţine propria lui natură şi arată semnele tratamentelor şi a suferinţelor ce va fi îndurat. Dacă, de pildă, c un om a avut în viaţă corpul mare, fie în mod natural, fie ca urmare a modului de a se fi hrănit, fie din ambele pricini, el şi mort va fi mare; dacă a fost gras, va fi şi după moarte gras; la fel şi cu toate celelalte: dacă de pildă a avut grijă în viaţă să-şi păstreze părul, el va fi pletos şi mort; dacă purta pe corp, când trăia, te-miri-ce urmă de biciuire ori altfel de răni — nu numai de bici, ci şi din alte pricini — şi pe acestea le poţi vedea pe trupul său neînsufleţit; de asemenea, dacă ar fi avut mădularele frânte sau stâlcite când era viu, frânte sau stâlcite pot fi văzute şi după moarte. într-un cuvânt, în orice chip îşi va fi pregătit în d viaţă corpul, în acelaşi chip va rămâne şi mort: va avea. adică, vizibile câtăva vreme toate sau cea mai mare parte din particularităţile lui. Şi lucrul îmi pare că se întâmplă la fel şi cu sufletul, Kal ikles. Dezbrăcat de corp, se va putea cunoaşte urmele pasiunilor ce-i străbătuseră viaţa: fie ale celor din natură, fie ale celor pe care omul şi le va fi întipărit în suflet, datorită unei deprinderi repetate asupra fiecărui lucru. Iar când sufletele lor se vor înfăţişa judecătorului, când de pildă cele din Asia vor veni la Radamante, acesta, după ce le va aşeza în faţă, le va examina e pe fiecare, fără să ştie ale cui sunt. Şi nu rareori judecătorul are înaintea sa pe însuşi Marele Rege, ori sufletul vreunui alt rege, ori pe al unui puternic, cu deosebire

când vede că are de-a face cu unul lipsit total de sănătate, sfâşiat de biciul patimilor sau de ridurile ce i-au întipărit adânc jurămintele strâmbe, nedreptatea şi faptele vieţi de toate zilele. Nimic 525a drept în el; toate strâmbate de trufie, de minciună, de-o creştere din care a lipsit adevărul. Vede în sfârşit un suflet pângărit de neorânduială şi de

341

PLATON

toate fărădelegile pe care i le-a pricinuit în viaţă puterea nemărginită, moliciunea, cutezanţa cea pătimaşă şi lipsa de măsură în fapte. Iar după ce judecătorul a examinat un suflet păcătos ca acesta, îl trimite numaidecât cu ruşine într-o închisoare, în care, dacă ajunge, începe să-şi ispăşească în suferinţe pedepsele ce i se cuvin. Şi ce i se cuvine unei fi nţe supuse astfel ispăşiri ? Ce se cade omului pe care-1 pedepseşte cineva pe bună dreptate? Una din două: sau să se facă om de treabă, trăgând un folos din suferinţă, sau să fie pildă altora, pentru ca, oricine-1 vede îndurând cele ce îndură, să se înfricoşeze şi să se facă mai bun. Dar şi cei care se aleg cu un folos şi cei care-şi ispăşesc în pedepse greşelile — fie c-ar fi osândiţi astfel de zei sau de oameni — ei fac parte oricum din categoria celor ce s-au făcut vinovaţi de păcate ce se pot ierta. Dar şi aşa, folosul cu care ei se aleg, aici ori în infern, e dobândit nu mai puţin prin dureri şi suferinţe... că nu-i alt chip a se elibera de păcatul nedreptăţi . Cât pentru vinovaţi cei mari, cei pe care deprinderea şi nărăvirea în rele îi osândeşte fără leac, de la uni ca dânşii nu rămâne decât pilda pentru alţi . Folos ei nu trag din pedeapsa proprie, ca uni ce n-au iertare. Se folosesc însă alţi : toţi câţi, fi nd nedrepţi, îi văd pe aceştia supuşi din cauza păcatelor la cele mai mari, mai dureroase şi mai înfricoşătoare suferinţe —

eternă privelişte şi înşti nţare pentru cei ce se tot coboară în închisoarea infernului. Şi eu unul nu mă

îndoiesc că şi Arhelau va sta în rândul lor, fără de alta, dacă-i adevărat ce Polos mi-a spus despre dânsul. Ba adaug şi pe toţi tirani , câţi vor mai fi fost... De altminteri, eu sunt încredinţai că cea mai mare parte dintre cei sortiţi a rămâne pilde sunt aleşi dintre tirani, dintre regi, dintre puternicii zilei şi în genere dintre cei care s-au îndeletnicit cu cârmuirea statelor. De obicei aceştia sunt oameni care, fi ndcă dispun de-o putere suverană, săvârşesc cele mai mari crime şi cele mai blestemate fapte.

Părerea mea se întăreşte şi de mărturia lui Homer, în ale cărui opere ne sunt înfăţişaţi regi şi potentaţi, care în împărăţia lui Hades erau osândiţi la chinuri veşnice; aşa e cazul lui Tantal, Sisif şi Tityos. în schimb, nu cunosc poet care să fi menţionat pe Tersit care, deşi renumit ca păcătos pentru răutatea lui fără de iertare, totuşi, fi ndcă a fost un simplu particular, nimeni nu 1-a pus să sufere pedepse înfricoşate.

342

GORGIAS

Păcătoşii cei mari sunt cu deosebire cei puternici. O excepţie: Aristide al lui Lisimah Pricina? Nici nu i-ar fi fost lui cu putinţă, ca particular, să se coboare la o astfel de treaptă a păcătoşeniei; pentru asta a şi fost el mai fericit decât unul dintre cei cu mare putere. Cum vezi, Kal ikles, cu deosebire între oameni înzestraţi cu autoritate vei găsi pe cei care devin criminali adevăraţi. Trebuie să adaug totuşi că nimic nu te împiedică să 526a întâlneşti şi dintre cei puternici în rândurile cetăţenilor virtuoşi. Sunt cu totul vrednice de admirat asemenea cazuri, când apar. Căci să

recunoaştem, Kal ikles: când ai la îndemână toate mijloacele de a fi nedrept, nu-i uşor să trăieşti după

dreptate. Şi cât de puţini sunt muritori care intră în această categorie! S-au ivit în adevăr şi la noi şi pe aiurea — şi sper că s-or mai ivi — dintre cei virtuoşi şi buni, având însuşirile trebuitoare pentru a duce la îndeplinire cu dreptate sarcinile pe care le încredinţează cineva. Eu ştiu numai unul, a cărui faimă s-a lăţit pe tot b cuprinsul locuit de greci: este Aristide al lui Lisimah. Dar, preabunule, cea mai mare parte dintre cei puternici sunt păcătoşi. Şi acum, întorcându-ne la ce ziceam adineauri, când acel Radamante, de care a fost vorba, primeşte un astfel de suflet, el nu vrea să ştie de dânsul nimic, nici cine este, nici din cine se trage, ci doar dacă e un păcătos. Şi, după ce se încredinţează că-i aşa, îl trimite în Tartar, adăugând doar atât: dacă-1 socoteşte om rău, dacă-i cu iertare sau dacă e rău fără

de leac. Acela, odată intrat acolo, începe să îndure suferinţele meritate. Alteori, când judecătorul bagă

de seamă că are înainte un suflet care a străbătut prin viaţă fi nd însoţit de evlavie şi adevăr, sufletul unui c oarecare, fie particular fie altcineva (cu deosebire, Kal ikles, pot vorbi aici de cazul când are în faţă sufletul unui filosof, care şi-a îndeplinit în viaţă ale sale şi nu s-a încurcat în intrigi), atunci judecătorul, după ce-1 admiră, îl trimite în Insulele Fericiţilor. Aceleaşi lucruri, exact la fel, face Aiakos.

Şi unul şi celălalt judecă ţinând în mână o varga. Iar Minos, fi nd supraveghetor, sade jos. Numai dânsul ţine în mână sceptrul de aur, cum zice că 1-a văzut şi Odiseu al lui Homer1: „Stând şi d pe morţi judecându-i cu schiptrul de aur în mână..."

1 Odiseea, XI, 569.

343

u

PLATON

GORGIAS

Cât mă priveşte, Kal ikles, eu sunt încredinţat de adevărul acestor susţineri şi studiez în ce chip mă voi înfăţişa judecătorului având sufletul cel mai sănătos. Lăsând la o parte onorurile cu care sunt e deprinşi cei mai mulţi dintre oameni şi urmărind numai adevărul, îmi voi da osteneala în fapt, cât pot, să fiu cel mai virtuos atât în viaţă cât şi — când va fi să mor — în moarte. Şi sfătuiesc cu întreaga mea putere pe toţi oameni — se înţelege, te îndemn în rândul întâi pe tine, contrar ideilor ce împărtăşeşti

— să vă îndreptatţi către acest fel de viaţă şi să râvniţi premiul unei astfel de lupte, pe care o declar mai preţioasă decât toate celelalte întreceri de aici. Şi te ţin de rău, pentru vremea când nu vei mai fi în stare să-ţi ajuţi ţie însuţi, atunci când va veni şi pentru tine ziua dreptăţi şi vei fi supus judecăţi de care am vorbit puţin mai

527a înainte. Ajuns în faţa judecătorului, la fiul Aiginei, când va pune mâna pe tine ca se te ducă acolo jos, vei rămâne şi tu cu gura căscată şi cu capul ameţit, nu altfel decât sunt eu aici. Ba s-ar putea să te şi pălmuiască cineva pe obraz şi să te acopere de ocări în chip şi fel. Poate că acestea îţi par un basm din cele ce spun babele şi le dispreţuieşti; n-ar

b fi nici o mirare să le nesocoteşti, dacă am fi în măsură să căutăm dezlegarea problemei în altă

direcţie şi să găsim alte soluţi , mai bune şi mai aproape de adevăr. Dar, aşa stând lucrurile, tu vezi singur că voi trei, fi nd cei mai capabili dintre toţi grecii de astăzi — tu, Polos şi Gorgias —, nu vă văd în stare să faceţi dovada că altul e felul de viaţă ce ar trebui să ni-1 însuşim şi nu acesta, care are superioritatea că-i folositor şi în lumea de dincolo. Nu numai atât, dar lungile noastre discuţi , deşi au izbutit să zdruncine toate teori le, pe una singură n-au clintit-o din liniştea ei. Anume, că mai degrabă

trebuie să ne ferim de a săvârşi decât de a suferi nedreptatea şi că, dacă e o preocupare vrednică de dat în grijă omului, este să nu căutăm mai mult a părea decât a fi drepţi; aceasta şi în viaţa particulară

şi în cea publică. Şi, dacă cineva

c se face rău într-o parte, el trebuie să fie pedepsit, întrucât al doilea bun după cel de a fi drept este ca, dacă te-ai făcut netrebnic, să-ţi ispăşeşti prin pedepse greşelile. De asemenea, trebuie să fugim de toată linguşirea: şi de cea faţă de sine, şi de cea faţă de alţi , şi de cea faţă de câţiva, şi de cea faţă de mulţime. Iar de retorică să ne folosim ca de oricare altă faptă, punând-o pururea în slujba dreptăţi .

Ascultându-mă deci pe mine, însoţeşte-mă acolo unde, dacă ajungi, vei fi fericit şi în cursul vieţi şi după ce mori: mi-o arată raţiunea însăşi.

Practică virtutea chiar suferind palme, zice Socrate

Şi lasă pe oarecine să te dispreţuiască, să te trateze ca pe un om fără minte, să te acopere de ocări, dacă-i place aşa. Pe Zeus! tu prinde atunci cutezanţă şi fi gata să primeşti chiar palma cea ruşinoasă, de care vorbeam... că nu-i nimic grozav în această suferinţă dacă, practicând virtutea, rămâi de fapt un om superior şi corect. Şi numai după ce vom fi străbătut împreună drumul virtuţi , ne vom apuca şi de treburile politice; de-abia atunci vom pune la cale ceea ce vom găsi că-i nimerit a orândui, ca uni care vom fi atunci mai în stare să hotărâm decât suntem acum. E în adevăr lucru ruşinos ca noi, fi nd în halul în care ne arătăm că suntem, să ne mai şi fălim, lăsând a crede că este ceva de capul nostru, când noi ne schimbăm părerile asupra aceloraşi lucruri în fiece clipă; aceasta chiar în marile probleme! La câtă neşti nţă ne-am coborât! Să ne folosim, prin urmare, de călăuza raţiuni , care ni s-a descoperit acum. Este raţiunea care ne învaţă că cel mai bun chip de a trăi viaţa e să praticăm dreptatea, şi în general virtutea, în vederea vieţi şi a morţi . Să urmăm acestei învăţături şi s-o propovăduim şi celorlalţi. Ci nu pe aceea, în care crezi tu, şi spre care mă împingi şi pe mine, că nu-i bună de nimic, Kal ikles.

344

MENON

sau DESPRE VIRTUTE

Menon, Socrate, sclavul lui Menon, Anytos1

Virtutea se învaţă?

MENON: Poţi să-mi spui, Socrate, virtutea se învaţă, ori nu se 70a capătă decât prin exerciţiu şi nicidecum prin învăţ? Sau poate n-o dobândim nici prin exerciţiu, nici prin învăţare, ci se naşte în sufletul oamenilor fie de la natură, fie din vreo altă pricină?

SOCRATE: Menon,între greci până acum tesalieni erau renumiţi şi admiraţi pentru călărie şi bogăţi ; astăzi, cred că sunt şi pentru şti nţă. b Cu deosebire cei din Larissa, concetăţeni prietenului tău Aristip2. Negreşit, lui Gorgias îi datoraţi acest renume; venind în oraşul vostru, el a stârnit şi a strâns în jurul său un număr de pasionaţi ai şti nţei: pe fruntaşii familiei Aleuazilor — între ei şi scumpul tău Aristip — şi pe alţi tesalieni de frunte. De la dânsul aţi luat şi deprinderea de a da răspunsuri neînfricate, cu eleganţă chiar, când vă întreabă cineva. Pentru cunoscători ca Gorgias, care se oferea să răspundă oricărui grec ce ar fi dorit să-i pună întrebări în orice direcţie — şi nimeni nu rămânea fără

c răspuns —, lucrul este natural. Dar aici la noi, iubite Menon, s-a întâmplat pe dos. Un vânt de secăciune a suflat peste şti nţă, din locurile noastre înspre voi, şi mi-e teamă că a dus într-acolo toată