SOCRATE: N-aş vrea să se întâmple cu mine după cuvântul lui e Epiharm: „ceea ce mai înainte cerea să fie spus de doi oameni, acum fac aceasta eu, unul singur". Teamă mi-e însă că nu-i chip să fie altfel. Dacă totuşi o voi face, sunt de părere că toţi avem datoria să căutăm pe întrecutele ce-i adevăr în lucrurile pe care le discutăm şi ce nu. Doar e un bine comun tuturor să scoatem la lumină adevărul.
Voi face, prin 506a urmare, o expunere cum cred eu că stă lucrul; iar dacă unuia dintre voi i se pare că
mă înfăţişez cu susţineri ce nu conţin realităţi, trebuie să mă contrazică şi să mă respingă. Că nici eu nu prezint cele ce spun ca ştiute în mod absolut, ci caut împreună cu voi astfel, încât, dacă potrivnicul spune ceva cu miez, eu sunt cel dintâi care s-o recunosc. Fac aşadar această expunere numai dacă vi se pare că e necesar să sfârşim discuţia; dacă însă nu ţineţi la aşa ceva, atunci s-o lăsăm baltă şi să
ne despărţim.
Kal ikles nu mai discută. Socrate face singur o expunere liberă. Răspunsurile lui Kallikles sunt numai de formă
GORGIAS: Nu-s de părere, Socrate, că trebuie să ne despărţim, ci sa continui cuvântarea. Pe cât văd şi părerea celorlalţi este la fel cu a b mea. Eu vreau să te aud până la urmă cum tratezi problema.
SOCRATE: Dar şi eu, Gorgias, şi eu aş mai fi vorbit bucuros cu acest Kal ikles, până ce-i dădeam răspunsul lui Amfion la cele rostite de Zethos. Ci fi ndcă tu nu vrei, Kal ikles, să ducem împreună vorba Până la sfârşit, ascultâ-mă încalţe şi întrerupe-mă oricând îţi par că nu vorbesc cum se cuvine. Şi dacă mă dovedeşti slab, eu nu mă voi supăra pe tine cum faci tu faţă de mine, ci am să te înscriu în caietul meu ca c fi ndu-mi cel mai mare binefăcător.
319
PLATON
GORGIAS
KALLIKLES: Atunci vorbeşte singur, prietene, şi mergi până la capătul problemei.
SOCRATE: Ascultă-mă dar să reiau dintru început discuţia. Să fie , oare plăcerea şi binele una şi
aceeaşi? Eu zic că nu. Doar noi aşa ne-am înţeles, eu şi Kal ikles.
— Şi ce-ar trebui să facem întâi: plăcutul în vederea binelui ori binele în vederea plăcutului? Plăcutul în vederea binelui.
— Dar ce-i plăcutul? Nu ceea ce, când apare, pricinuieşte plăcerea? Şi ce-i binele? Nu ceea ce, când apare, ne face buni? Nici
d vorbă.
— în adevăr, că suntem buni, noi şi toate celelalte câte mai sunt bune, n-o datorăm fi nţări în noi a unei virtuţi? Lucru necesar, Kal ikles. ■
— Iar virtutea care fi nţează în toate: într-un lucru, în corp, în suflet şi în orice vietate, nu-i urmarea unei întâmplări, ci apare ca după o anumită rânduială, exactitate şi artă, ce ţin de fiece lucru şi se repartizează în toate. Este sau nu? Este.
— Prin urmare numai graţie unei anumite orânduieli fiecare lucru e s-a hotărât şi s-a împodobit într-o calitate proprie? Aş putea s-o afirm.
— Există deci înnăscută în fiece lucru o armonie care se arată proprie fiecăruia. Această armonie nu-i ea cea care face ca fiecare din existenţe să fie bună? Mie cel puţin aşa mi se pare.
— La fel e şi cu sufletul. Cel ce are în sine o virtute care-i este proprie, nu se înfăţişează ca fi nd superior celui ce n-o are? Cu
507a necesitate.
— Şi sufletul, care are această virtute, nu este alcătuit armonic? Cum de nu.
— Şi sufletul care e armonic nu-i şi cumpătat? Cu multă necesitate.
— Dar un suflet cumpătat nu poate fi decât virtuos; cel puţin eu, iubite Kal ikles, nu pot spune altceva decât acestea. Dacă tu poţi altfel, învaţă-mă.
KALLIKLES: Ba urmează înainte tu, bunule.
SOCRATE: Zic că, dacă un suflet cumpătat este virtuos, cel cu păcatul contrariu este vicios. în adevăr, acesta din urmă e lipsit de cumpăt, e neînfrânat. Foarte adevărat.
— Şi acum: cumpătatul este desigur în măsură să păstreze cuviinţa faţă de zei şi oameni. Că nici n-ar fi cumpătat de n-ar respecta cuviinţa. E necesar s?. fie astfel.
— Păstrând cuviinţa faţă de oameni, el săvârşeşte dreptatea: păstrând-o faţă de zei, săvârşeşte sfinţenia. Şi-i necesar ca săvârşitorul b celor drepte şi sfinte să fie drept şi sfânt. Şi aceasta-i adevărat.
— Vezi însă că-i necesar să fie şi cutezător. Datoria înţeleptului este: nici să urmărească, nici să se lase urmărit în cele ce nu se cuvin, înţeleptul, de sunt în joc lucruri, oameni, plăceri, mâhniri... nu urmăreşte şi nu se fereşte de ceea ce nu se cuvine. El ştie să-ndure cu tărie orice-i impune datoria sa sufere. Astfel, Kal ikles, este o mare necesitate ca înţeleptul, fi nd cum 1-am arătat: drept, îndrăzneţ, evlavios, c să fie şi om cu desăvârşire bun. Fiind astfel, orice face este bine şi frumos; cine lucrează aşa, este fericit şi bine inspirat, pe când păcătosul
— cel ce lucrează rău — este nefericit. Acesta din urmă e tocmai potrivnicul cumpătatului, e neînfrânatul pe care tu-1 lăudai. Iată părerile pe care eu le susţin drept adevăruri. Dacă şi sunt aşa, pasămite cine doreşte să fie fericit trebuie să gonească după înţelepciune, să se exercite în ea; trebuie să fugă de neînfrânare — fiecare cât îl ţin d picioarele mai repede — şi trebuie mai cu seamă
să-şi pregătească o purtare de aşa natură, încât niciodată să n-aibă nevoie de constrângere. Dacă s-ar întâmpla totuşi să aibă nevoie şi de aşa ceva, fie el personal, fie altul dintre apropiaţi săi, particular ori stat, atunci trebuie să primească sancţiunea justiţiei şi să fie pedepsit, bineînţeles dacă doreşte să
fie fericii. Iată, aşa-mi pare să fie scopul către care trebuie să ţinem privirile încordate cât trăim. într-acolo fiecare să-şi îndrepte şi cele personale şi cele publice, către înfăptuirea dreptăţi şi înţelepciuni , e oricine vrea să devină fericii. în tot ce face omul. să nu lase frâu liber pitimilor, să n-apuce a le da satisfacţie — nemărginit rău! — pentru a nu trăi viaţă de tâlhar. Că nu poate fi drag unul ca acesta, nici semenului său, nici zeilor, de vreme ce nu-i în stare să trăiască în obşte. Şi cine nu trăieşte în obşte, cum poate să lege prieteni ?
Spun filosofi , o, Kal ikles, că apropierea dintre oameni, prietenia, 508a oranduiala, cumpătarea şi dreptatea, iată ceea ce leagă împreună cerul, pământul, pe zei şi pe oameni; din această pricină, amice, numesc ..podoabă" întregul acestei firi, iar nu haos, nici dezlănţuire nestăpânită. In ce te priveşte, nu-mi pari a da cuvenita băgare de seamă acestor
320
321
PLATON
lucruri, cu toate că eşti un cunoscător al lor. îţi scapă din vedere că numai egalitatea geometrică este atotputernică între zei şi oameni. Tu îţi închipui că grija noastră trebuie să fie cum să dobândim în viaţă mai mult, şi scoţi geometria din preocuparea ta. Dar fie! Sau această judecată trebuie să-mi fie respinsă, dovedindu-mi-se că eu suni greşit şi arătându-mi-se că nici dreptatea nici cumpătarea nu hărăzesc fericirea, cum nici răutatea nu le aduce păcătoşilor nefericirea, sau — dacă este adevărată
părerea mea — atunci e nevoie să-i cercetăm şi urmările. Acestea nu sunt altele, Kal ikles, decât tocmai cele susţinute de mine mai înainte, atunci când mă întrebai de vorbesc serios sau nu, iar eu susţineam cu tot dinadinsul că omul trebuie să-şi ridice învinuiri şi sie însuşi şi copilului şi prietenului său, de îndată ce săvârşeşte o nedreptate şi că în acest scop trebuie să se folosească şi de retorică.
Iar ceea ce credeai despre Polos, când îl învinuiai că n-a aprobat dintr-un sentiment de sfială rău înţeleasă, nu era decât adevărul. Aşadar a săvârşi nedreptatea nu numai că este mai rău decât a o îndura, dar lucrul e cu atât mai urât, cu cât este mai păgubitor! Pentru a deveni cineva orator bun, trebuie să înceapă prin a fi un om drept şi destoinic în această şti nţă — adică tocmai întâmpinarea pe care Polos o făcea lui Gorgias, eând acesta îmi dăduse aprobarea din aceeaşi sfială.
