SOCRATE: în adevăr, iată ce s-ar întâmpla. Dacă buni s-ar naşte buni de la natură, ar exista şi oameni capabili să ştie ce copi de-ai noştri sunt buni în mod natural; şi luând pe cei declaraţi ca atare, i-am pune sub pază în acropolă, încuindu-i cu mult mai mare grijă decât aurul, atât pentru a nu-i strica nimeni, cât şi pentru a deveni folositori statelor, de îndată ce vor ajunge în etate.

MENON: Tot ce se poate, Socrate.

Virtutea nu-i nici urmarea învăţăturii

SOCRATE: Dacă buni nu se nasc buni de la natură, se fac cumva prin învăţ?

MENON: Am credinţa că aceasta-i o necesitate. Că-i lucru vădit, Socrate, potrivit ipotezei, că dacă în adevăr virtutea-i şti nţă, atunci ea se învaţă.

SOCRATE: Pe Zeus, o fi! Dar nu cumva ipoteza recunoscută de noi n-a fost bună?

MENON: Nu; adineauri am găsit-o bine formulată.

SOCRATE: Da, decât eu zic că ar fi trebuit s-o găsim bună nu numai pentru adineauri, ci şi pentru acum, şi pentru viitor, dacă vrem să stăm pe o temelie sănătoasă.

MENON: De ce vorbeşti aşa? De ce priveşti lucrul cu atâta greutate, şi de ce nu mai crezi că virtutea-i şti nţă?

SOCRATE: Să-ţi spun, Menon. Cât priveşte faptul că virtutea se învaţă, dacă este în adevăr o şti nţă, nu mă încăpăţânez în credinţa că nu-i bine zis; dar că nu-i şti nţă..., iată ce te rog să bagi de seamă

dacă nu mă îndoiesc pe bună dreptate. Spune-mi asta: dacă avem de-a face cu un lucru ce se învaţă, şi mă gândesc la orice nu numai la virtute, nu-i necesar să existe pentru asta şi profesori şi şcolari?

MENON: Cred că da.

374

SOCRATE: La rândul ei desigur şi teza potrivnică e bună: dacă nu există nici profesori, nici elevi, nu-i o bună presupunere susţinând că nu se învaţă?

MENON: Aşa este, dar ce, găseşti că nu există învăţători ai virtuţi ?

SOCRATE: De multe ori am cercetat dacă există oameni care s-o predea; mi-am dat toată osteneala, dar nu i-am putut găsi. Şi doar în această cercetare am fost însoţit de mulţi; dintr-înşii am avut alături chiar dintre cei mai pricepuţi în chestiune. Acum, Menon, iată şi pe acest Anytos, venit tocmai la timp.

Să stea aici, să ia şi el parte cu noi la cercetare. Participarea lui este binevenită. în adevăr, acest Anytos se trage mai întâi dintr-un tată bogat şi înţelept, din Anthemion. Acesta nu s-a îmbogăţit nici din întâmplare, nici prin vreo danie, ca Ismenias Tebanul, cel care a moştenit de curând averile lui Polycrat. El s-a îmbogăţit numai prin inteligenţa şi munca lui. S-arată apoi şi în celelalte privinţe a fi un cetăţean fără trulie; nu-i îngâmfat, nici greu de suferit, ci-i un bărbat măsurat şi cu purtări frumoase. în sfârşit, şi-a crescut bine feciorul şi l-a pregătit pe placul majorităţi atenienilor, de vreme ce-l aleg în cele mai mari dregători . Cu astfel de oameni ai dreptul să porneşti o cercetare în privinţa învăţătorilor virtuţi , să vezi dacă există ori nu, şi, în cazul întâi, care sunt.

Socrate cheamă în ajutor la discuţie pe Anytos

Ajută-ne tu, Anytos, pe mine şi pe Menon, oaspetele tău; ajută-ne să aflăm cine ar putea fi învăţători în privinţa acestui lucru? Iată ce-i de văzut: dac-am dori ca acest Menon de colea să se facă un bun doctor, la ce dascăli l-am trimite? Au nu la medici?

ANYTOS: Nici vorbă.

SOCRATE: Şi unde, dac-am vrea să se facă cizmar? Au nu la cizmari?

ANYTOS: Da.

SOCRATE: Şi în celelalte meseri , la fel?

ANYTOS: Nici vorbă.

SOCRATE: Mai spune-mi ceva în aceeaşi chestiune. Prin trimiterea lui la medici noi afirmăm că-l îndreptăm la loc bun, dac-am vrea să se facă doctor. Spunând însă aşa ceva, nu afirmăm noi că

facem

375

90a

PLATON

d operă de oameni cu minte dacă-l încredinţăm unor oameni care-şi fac şi dânşii meseria, mai degrabă decât în a unora care nu şi-o fac, a unora care-şi agonisesc pentru asta un câştig şi care ei înşişi se declară învăţători cui vrea să meargă să înveţe? Ce, n-avem noi în vedere acestea când vrem să nimerim bine unde-l trimitem? ANYTOS: Da. SOCRATE: Nu-i la fel şi cu arta de a cânta din flaut şi cu celelalte?

e Ar fi o mare lipsă de înţelegere ca pe omul pe care voiţi să-l faceţi flautist să nu vreţi a-l trimite la cei care-şi iau anume sarcina să-l înveţe aşa ceva, şi care-şi fac din asta un câştig. în schimb, să faceţi altora încurcături şi să căutaţi a învăţa de la dânşii (care nici nu se declară învăţători, nici n-au vreun elev în şti nţa ce vrem s-o studiem) să dorim a învăţa flautul de la uni ca aceia către care îndreptăm pe cineva. Nu-ţi pare asta o mare lipsă de judecată?

ANYTOS: Da, pe Zeus, aşa mi se pare; ba mai e şi neşti nţă la mijloc.

91a SOCRATE: Bine zici. Acum poţi, prin urmare, să stai de vorbă cu mine să ne sfătuim în privinţa acestui oaspe, care e Menon. în adevăr, Anytos, dânsul mereu îmi spune că doreşte să se facă stăpân într-un mod demn de un bărbat cumsecade pe acea şti nţă şi virtute graţie căreia oameni îşi cârmuiesc frumos fie gospodări le, fie statele, îşi îngrijesc

b părinţi , îşi primesc şi-şi petrec concetăţeni şi oaspeţi . Cercetează deci la ce învăţători să trimitem pe cineva care vrea să se pregătească în direcţia acestei virtuţi, pentru a-l trimite bine. Nu-i vădit —

după vorba de pân-acum — că-l vom trimite la cei care-şi iau singuri sarcina de învăţători ai virtuţi , care se declară în stare a pregăti fără alegere pe toţi grecii, oricine vrea să înveţe, şi cere chiar plată

pentru asta şi agonisesc un câştig?

ANYTOS: Şi cine zici că-s ăştia, Socrate?

SOCRATE: Desigur îi şti şi tu: sunt cei pe care oameni îi numesc

c sofişti.

ANYTOS: Heracles! Ceva mai domol, Socrate, cu acest cuvânt. Dar-ar zei să n-apuce pe nimeni o astfel de nebunie: nici pe o rudă, nici pe oricare de-al casei, nici pe un prieten — concetăţean ori străin... nimeni să nu se molipsească de la dânşii; doar toată lumea ştie că ei sunt o adevărată ciumă, sur.t chiar nenorocirea oricui se atinge de ei.

376

MENON

SOCRATE: De ce vorbeşti aşa, Antyos? Ce, din toată lumea asta care ştie să devină folositoare şi altora cât de cât, adică numai ei se deosebesc aşa de mult de toţi? Şi nu numai că nu-s de nici un folos celor care le sunt încredinţaţi, dar dimpotrivă le sunt chiar o primejdie de nimicire. Ceva mai mult, ei au îndrăzneala să le ceară şi bani! Cât pentru mine, nu ştiu zău cum ţi-aş putea da crezare. Cunosc şi eu pe unul numit Protagora, care a agonisit din această înţelepciune mai multă avere decât Fidias (maestrul care a sculptat aşa de frumoase opere) şi decât alţi zece sculptori împreună! Adevărate minunăţi sunt poveştile tale. Te-miri-ce cârpaci de ghete vechi, niscaiva croitori de straie proaste n-ar putea, cred, să înşele lumea treizeci de zile de piaţă, dac-ar înapoia hainele sau ghetele mai proaste decât le primiseră. Ar muri de foame în scurtă vreme, de s-ar purta astfel. Protagora, dimpotrivă, a fost în stare să înşele Grecia întreagă şi să strice pe toţi cei ce s-au apropiat de dânsul, trimiţându-i acasă

mai răi decât îi primise — şi aceasta vreme de peste patruzeci de ani! Că, după cât ştiu, a murit puţin înainte să fi împlinit şaptezeci de ani, adică după o activitate în meserie de patruzeci de ani! în tot acest timp, până în ziua de astăzi, n-a încetat să fie bine văzut. Şi Protagora nu-i singurul. Mulţi alţi au făcut la fel, înainte sau după el, dintre care uni trăiesc încă. Putem spune că o făceau cu voinţă şi şti nţă, atunci când stricau sau, cum zici tu, când înşelau tineretul? Ori poate lucrau astfel fără să-şi dea ei înşişi seama? Putem crede că au înnebunit în aşa grad, ei, de care atâţia spun că sunt cei mai înţelepţi dintre oameni?

ANYTOS: Nu ei sunt nebuni, Socrate; departe de asta! Cred că nebuni erau mai degrabă tineri care-i plăteau cu bani buni. Şi, mai mult decât dânşii, erau desigur părinţi lor, cei care aveau supravegherea copi lor lor şi care îi încredinţau acelora. Dar, mai mult decât toţi, eu consider ca lipsite de minte înseşi statele care-i lăsau să intre, în loc să izgonească fără milă pe oricine se îndeletnicea cu această

meserie, străin sau concetăţean.

SOCRATE: Se vede, Anytos, că vreun sofist ţi-a făcut o nedreptate, că eşti aşa de supărat pe dânşii.

ANYTOS: Pe Zeus, eu n-am stat niciodată cu vrenul dintr-înşii! Şi nu voi îngădui niciodată vreunuia dintre ai mei să stea.

SOCRATE: Atunci eşti cu totul străin de aceşti oameni?

ANYTOS: O, de nu i-aş cunoaşte în veci!