Părere adevărată: iată ce-i virtutea

MENON: Dacă am călăuzit bine cercetarea noastră, lucrul nu pare că se învaţă. Dar acum, Socrate, eu mă mir şi mă întreb de există ori nu oameni virtuoşi; şi apoi, admiţând că există, în ce chip devin ei astfel?

SOCRATE: Mi-e teamă, Menon, să nu fim nişte bărbaţi slabi. Mi-e teamă că nu ne-au pregătit îndeajuns învăţăturile predate ţie de Gorgias, mie de Prodicos. Ar trebui să fim mai cu luare-aminte asupra noastră înşine şi să căutăm a găsi pe cineva care să ne facă virtuoşi cel puţin printr-un singur mijloc. Spunând aceasta, mă gândesc la cercetarea de adineauri: cum am putut uita până la ridicol că

pentru a izbuti cineva în diferite împrejurări există şi alte căi decât cele drepte indicate de şti nţă. Iată

de ce nu izbutim să ştim în ce chip se pregătesc oameni virtuoşi.

MENON: Ce vrei să spui cu asta, Socrate?

SOCRATE: Lucrul următor. întâi faptul, pe care l-am convenit între noi, că oameni virtuoşi trebuie să

fie cu drept şi folositori, al doilea că lucrul nu poate fi altfel. Sau nu?

MENON: Ba da.

383

97a

PLATON

SOCRATE: Dar că vor fi de folos în orice moment s-ar întâmpla să ne călăuzească bine treburile noastre — nu putem admite şi asta ca lucru frumos?

MENON: Da.

SOCRATE: Dar că aceste treburi nu pot fi călăuzite bine decât dacă este cineva înţelept, de asta cred că ne-am înţeles să spunem că nu-i drept s-o încuviinţăm.

MENON: Ce înţeles dai aici cuvântului „drept", Socrate?

SOCRATE: îţi spun. înţelesul că, dacă ştie cineva, de pildă, drumul spre Larisa ori spre altă parte şi călăuzeşte bine şi pe alţi , nu spunem că i-a condus „drept"?

MENON: Nici vorbă.

SOCRATE: Şi ce zici dacă un altul, care n-a fost acolo niciodată şi care nu cunoaşte drumul, ar găsi totuşi această cale fără să fi mers vreodată? Nu spunem şi de el că i-a călăuzit drept?

MENON: Desigur.

SOCRATE: Câtă vreme gândul lui rămâne o părere dreaptă faţă de a celui ce are şti nţa drumului, nu-i şi dânsul o călăuză la fel de bună? Cu toate acestea el s-a întemeiat numai pe o părere adevărată; el

n-a avut propriu-zis şti nţa pe care o avea celălalt.

MENON: în adevăr, n-a fost deloc mai puţin bună.

SOCRATE: Astfel dar părerea adevărată nu-i o călăuză mai puţin bună decât şti nţa în privinţa exactităţi unei fapte. Aceasta-i ce am trecut cu vederea în cercetarea referitoare la virtute, aşa cum am săvârşit-o. Am susţinut că numai şti nţa este în stare să călăuzească bine o acţiune: iată că şi opinia adevărată are această putere.

MENON: Aşa se pare.

SOCRATE: Adevărata părere nu-i deci mai puţin folositoare decât şti nţa.

Statuile lui Dedal

MENON: Cu deosebirea, Socrate, că cine are şti nţa izbuteşte pururea, cine are părerea adevărată, câteodată izbuteşte, alteori nu.

SOCRATE: Ce vorbeşti? Cine se călăuzeşte întotdeauna de părerea dreaptă nu izbuteşte mereu, câtă

vreme va păstra părerea cea dreaptă?

384

MENON

MENON: Se arată cu necesitate. Eu însă mă mir de ce, dacă lucrul stă astfel, şti nţa este preţuită mai mult decât părerea adevărată, şi de ce se mai face deosebirea între una şi cealaltă.

SOCRATE: Şti de unde vine mirarea ta, sau să ţi-o spun eu?

MENON: Sigur, spune-mi-o.

SOCRATE: Fiindcă n-ai luat aminte la statuile lui Dedal; poate că nici nu sunt din acestea pe la voi.

MENON: Ce legătură au ele cu ce vorbeşti tu?

SOCRATE: Au, fi ndcă acestea, dacă nu le legi, o iau la fugă şi se duc. Trebuie să le legi, dacă vrei să

rămână.

MENON: La ce ţinteşti cu asta?

SOCRATE: Vreau să-ţi arăt că nu-i cine ştie ce lucru mare dacă ai o operă din ale aceluia — în stare de libertate. E la fel cum ai avea un sclav fugar. Tot aşa nu stă locului nici aceea. Pentru asemenea lucrări este mai bine să le ţi legate. Că de alfel, ca frumuseţe, sunt în totul superioare. Cu ce scop spun acestea? în vederea părerilor adevărate. Câtă vreme sunt ţinute pe loc, aceste păreri aduc un însemnat folos şi dau numai rezultate bune. Din nefericire, ele nu rămân vreme îndelungată într-un loc, ci o iau la picior şi zboară astfel din sufletul omului; de aceea şi preţul lor nu-i prea mare cât timp nu le legi cu lanţul unui raţionament. O astfel de legătură, prietene Menon, o face numai amintirea —

aceea pe care amândoi am recunoscut-o mai înainte. Dar dacă sunt fixate, ele devin mai întâi cunoştinţe şti nţifice, pe urmă se fac bunuri nezdruncinate; pentru aceea şi este şti nţa lucru mai preţios decât părerea cea dreaptă şi tocmai legătura cauzală face deosebirea între una şi alta.

MENON: Pe Zeus, Socrate, pare că e ceva în spusele tale.

SOCRATE: E drept că nici eu nu susţin asta cu siguranţa omului cunoscător. Presupun şi eu că aşa cată să fie. Dar că părerea adevărată e altceva decât şti nţa, asta-i după credinţa mea ceva mai mult decât o presupunere. în adevăr, dacă există ceva de care să pot spune că-l ştiu (şi-s puţine aceste lucruri), unul din ele este desigur şi acesta.

MENON: Şi-i drept ce spui, Socrate.

SOCRATE: Dar ce? Nu-i exact că părerea cea adevărată, când conducerea e în mâna ei, dobândeşte în orice direcţie rezultate întru nimic inferioare celor căpătate prin şti nţă?

MENON: Cred că si asta-i o vorbă exactă.

385

f

98a