Schneider umplu scurtul moment de tăcere.
— Este o minciună. Nu este nicio bombă. Nu crede prostiile astea, Giovanni. Termină-ţi treaba şi poţi să vorbeşti cu mama ta. Este în camera de alături.
— Pot să vorbesc cu ea acum? întrebă Giovanni.
— Nu se poate. Termină treaba.
Giovanni mai făcu încă un pas mic spre masă şi cuiul începu să
295 ➢
strălucească. Fibrele textile ale prosopului mototolit începură să
fumege şi să ardă.
— Nu face asta, Giovanni, spuse Irene. Te rog, nu.
Schneider părea disperat.
— Şi nepotul tău este aici. Mi s-a spus că este un băiat de treabă.
Federico îl cheamă, cred. Are un gât lung şi alb. Omul meu are un cuţit ascuţit la gâtul lui. El va fi mielul de sacrificiu dacă nu termini treaba imediat.
— Irene… spuse Giovanni, automat, şi mai făcu un pas spre masă, cu braţul întins.
Cuiul era portocaliu şi prosopul fumega.
Se auzi telefonul Irenei. Îl scoase instinctiv din geantă, dar nici măcar nu se uită la el, darămite să răspundă.
— Taie gâtul băiatului în zece secunde! strigă Schneider. Băiatul mai are zece secunde de trăit, Giovanni!
Mâna preotului era deasupra mesei, la numai câţiva centimetri de lance şi spin. Cârpa luase foc, de acum şi durerea îl făcu pe Giovanni să lăcrimeze.
În mâna fetei, telefonul încă suna.
Cal strigă la ea:
— Cine este, Irene? Poate este Cecchi.
Ea se uită la număr.
— Dumnezeule, da! spuse ea scăpând telefonul din mână.
Cal se aruncă după el şi răspunse la ultimul apel.
— Sunt Donovan, spuse el.
— I-am găsit, se auzi Cecchi. Sunt în siguranţă.
296 ➢
TREIZECI ŞI DOI
— Profesore Donovan, cum pot să vă fiu de folos?
Episcopul cu barbă lungă, patriarhul Ierusalimului, era îmbrăcat într-o robă lungă, neagră, decorată cu podoabele funcţiei sale. Părea foarte liniştit şi stăpân pe sine, în biroul său călduros şi umed din cartierul armenesc al oraşului.
— Preafericirea Voastră, spuse Cal, trebuie să vă mulţumesc pentru că mi-aţi acordat o audienţă într-un timp atât de scurt.
— Îţi cunosc lucrările, profesore, spuse el, cu un accent grecesc puternic. Este posibil chiar să am unele dintre cărţile tale în biblioteca mea.
Cal îi mulţumi scurt. Nu aveai cum să te întinzi la vorbă cu un prelat atât de laconic cum era Nectarius al II-lea, aşa că trecu direct la subiect.
— Motivul pentru care mă aflu astăzi, aici, este pentru că vreau să
donez ceva Bisericii dumneavoastră, în special Bisericii Sfântului Mormânt, pe care o administraţi împreună cu ceilalţi custozi.
— O donaţie financiară?
— Nu, un obiect, Preafericirea Voastră. O relicvă, ca să fiu mai exact.
Prelatul ridică o sprânceană stufoasă şi gri.
— Ce fel de relicvă?
— Obiectiv, o pot caracteriza ca fiind una importantă, poate una dintre cele mai semnificative relicve ale creştinătăţii. Este o relicvă cu provenienţă clară, direct de la Hristos.
