TREIZECI ŞI TREI
Grădinile papale erau înflorite şi parfumul puternic al teilor îi umplea nările lui Cal. Sub privirea vigilentă a unor membri ai Gărzii Elveţiene şi ai Jandarmeriei Vaticanului, papa Celestin şi Cal se bucurau de soare, plimbându-se şi discutând.
— Asta este ceea ce ştiu, spuse Cal. Contactul meu de la carabinieri îmi spune că omul acela, care încerca să-l determine pe Giovanni să facă lucrul acela teribil, nu a fost identificat. Utiliza un telefon de unică folosinţă.
— Un „burner” spuse papa, strângând din buze. Când Cal îşi arătă
surpriza că ştia cuvântul, el îi răspunse: Chiar şi papa se mai uită din când în când la filmele de la Hollywood.
— Sper ca şeful reţelei să fie găsit şi asta repede, spuse Cal. Am aflat, pe propria piele, că el şi oamenii lui sunt ucigaşi nemiloşi.
Zâmbetul papei dispăru.
— Este mult rău în lume, atât de mult rău, spuse el clătinând din cap. Nu putem decât să ne luptăm cu forţele întunericului folosind forţele luminii. Credinţă, dragoste şi generozitate, astea sunt armele noastre.
— Ce se va întâmpla cu Giovanni? întrebă Cal.
— Ce să se întâmple? Îşi va continua munca bună pe care o face. Îl vom lăsa în parohia lui de la Monte Sulla. Dacă mai mulţi oameni vor să participe la slujbă în biserica lui decât în bazilica mea de la Sfântul Petru, atunci aşa să fie. Asta nu mă deranjează. Simt că pot să-i vorbesc Domnului şi El îmi aude rugăciunile. Dar legătura dintre Dumnezeu şi Padre Gio, ei bine, asta este ceva cu adevărat special. N-ai decât să invoci misterele mecanicii cuantice, eu invoc misterele credinţei. Poate că ne referim la acelaşi fenomen.
— Poate că da.
Papa se opri din mers şi se întoarse către Cal.
— Profesore, ai suferit şi ai îndurat multe în misiunea ta de a-l salva pe acest preot şi de a servi Biserica. Papa ar dori să facă ceva pentru tine. Ca semn al prieteniei şi admiraţiei noastre.
303 ➢
— Nu am nevoie de nimic, spuse Cal. A fost o onoare pentru mine să vă pot fi de folos.
— Te rog, trebuie să fie ceva.
Cal se gândi pentru un moment şi apoi spuse:
— Ar fi ceva ce aş preţui cu adevărat.
— Spune-mi.
— Mi-ar plăcea să pot face ceva ce nu cred că a fost acordat vreodată unui om de ştiinţă din afară. Mi-ar plăcea să am acces nerestricţionat la Biblioteca Vaticanului şi la arhiva secretă a Vaticanului.
— Consideră că s-a rezolvat, profesore. O să emit un decret pentru cardinalul bibliotecar şi pentru cardinalul arhivar. Sper că rezultatul acestui privilegiu special va fi acela că vei veni să ne vizitezi mai des.
Uşa mea va fi mereu deschisă pentru tine.
— Vă mulţumesc, Sfinte Părinte. Sunt smerit şi recunoscător.
Odată plimbarea încheiată, papa îi spuse lui Cal că mai dorea să-i spună un singur lucru.
— Ştii, profesore, zise el, cu o sclipire în ochi, dacă ai fi oferit Lancea Sfântă Vaticanului, noi probabil că am fi acceptat-o.
Cal mai avea o singură zi plină în Roma înainte de zborul său spre casă, dar era prea obosit ca să facă altceva în noaptea aceea în afară să
stea în camera lui de hotel şi să comande cina. Irene îi spusese că
Giovanni îşi revenea în spital, ca urmare a transfuziilor de sânge şi a mâncării de la mama. Dacă totul mergea bine, urma să fie externat dimineaţă şi să se ducă direct la Monte Sulla, ca să ţină slujba de duminică. Probabil că urma un circ mediatic, dar era hotărât să-şi continue viaţa ca preot parohial.
Irene stătea cu mama, cu mătuşa şi cu nepotul ei, în apartamentul carabinierilor de pe Via Veneto. La prânz urmau să fie conduşi înapoi la Francavilla, dar, înainte să plece, ea dorea să-l vadă la o cafea. Era nervos şi încă încerca să-şi dea seama ce ar putea să-i spună. Îşi dorea să o revadă, şi-o dorea în viaţa lui, dar cum avea să funcţioneze asta?
Şi ea ce-şi dorea? El turnă toate cele trei sticluţe de votcă din minibar într-un pahar, pe care îl dădu peste cap. În câteva secunde, medicamentul îşi făcu efectul şi simţi cum îngrijorările i se topesc. Se
304 ➢
va descurca cu Irene, de dimineaţă. Se descurca bine cu femeile.
Se auzi o bătaie în uşă şi o voce înăbuşită care anunţa room service-ul. Se adâncise atât de mult în fotoliu încât avu nevoie de ceva forţă să se ridice de acolo.
Dacă n-ar fi fost ameţit, poate că s-ar fi gândit mai bine la jacheta prost croită a chelnerului, la proasta interpretare a salutului
„buonasera signore” şi la faptul că lăsase uşa întredeschisă după ce împinsese căruciorul înăuntru. Şi poate că ar fi reacţionat mai agresiv când chelnerul ridicase şervetul de pe cărucior ca să scoată la iveală
nu o farfurie de rigatoni, ci un pistol semiautomat, care fu imediat îndreptat spre faţa sa.
Cal se trase câţiva paşi înapoi, dintr-odată mult mai atent la faţa chelnerului. Era un domn în vârstă, distins, cu aerul inconfundabil al unei persoane privilegiate. Jacheta albă, de serviciu, era o absurditate, nu doar pentru că nu i se potrivea, ci şi pentru că bărbatul nu arăta absolut deloc a servitor.
— Profesore Donovan, spuse Schneider. În sfârşit.
