Schneider oftă.
— Curios până la capăt. Semnul distinctiv al unui om de ştiinţă.
Ţi-am urmărit hoinărelile prin Italia şi Germania ca să ne dăm seama ce ai aflat despre interesele noastre comune. Te-ai descurcat bine.
Prea bine. Am încercat să te omorâm de două ori. A treia oară nu vei mai fi atât de norocos. Deci, va fi Israel, sau New York, sau Los Angeles, sau orice alt loc cu un număr mare de evrei. Noi vom încheia ceea ce a început Hitler şi vom continua de acolo.
— Cavaleri teutoni călărind spre asfinţit.
— Nu, spre răsărit. Zorii unei zile noi şi toate astea. Acum, haide, nu sunt aici ca să vorbesc despre trecut sau despre viitor. N-ar trebui să ne intereseze decât prezentul. Unde sunt relicvele?
Cal se gândi rapid la cum avea să joace. În acest moment uluitor de deprimant, singurul lucru de care îi păsa era cum să o protejeze pe Irene. Povestea lui trebuia să fie convingătoare şi cea mai bună
modalitate de a convinge pe cineva de adevăr este să spui adevărul.
Sau aproape.
— Spinul a ars. S-a făcut cenuşă. Am încercat să-l recuperăm, dar se transformase în praf.
— Păcat, spuse Schneider.
— Îl crezi? spuse Gerhardt.
Schneider ridică din umeri.
— Până acum, da. Celelalte relicve?
— Se află pe fundul mării adânci şi albastre.
Bătrânul se încruntă.
— O, da? Şi cum s-a întâmplat asta?
— Ziua următoare ne-am dus la Tel Aviv. Am închiriat un skijet şi am ieşit în larg, în Mediterana. Întâi am aruncat lancea, apoi am mers mai departe şi am aruncat şi cuiul. Fără repere, fără coordonate GPS, nu le-aş putea găsi nici dacă viaţa mea ar depinde de asta, ceea ce presupun că se întâmplă.
308 ➢
— Şi pentru ce ai făcut aşa ceva?
— Nu voiam ca voi, sau alţii ca voi, să arunce în aer evrei, sau musulmani, sau creştini, sau oameni de orice fel. Nu a trebuit să mă
gândesc prea mult.
— Un profesor care distruge artefacte istorice preţioase, spuse Schneider şi se ridică. Ce dezamăgitor!
— O să accepţi, pur şi simplu, ceea ce ţi-a spus? întrebă Gerhardt.
Lasă-mă să-l întreb în felul meu.
— Cred că spune adevărul. În orice caz, este improbabil să-şi schimbe povestea, chiar şi cu metodele tale. Când îi vom avea pe fată
şi pe preot, vom vedea dacă ne spun aceeaşi poveste. Atunci vom şti cu siguranţă.
Cal se ridică şi el, determinându-l pe Gerhardt să-şi ridice pistolul şi să se aşeze între el şi Schneider.
— Ţi-am spus totul, spuse Cal, ridicând vocea şi cu capul bubuindu-i. Lasă-i în pace.
— Asta nu mai este problema ta, spuse Schneider. Dă-mi arma, Gerhardt.
— Pentru ce? întrebă malacul.
— În ciuda unei vieţi lungi şi interesante, este ceva ce n-am făcut niciodată. N-am omorât pe nimeni. Cred că acesta ar fi un moment bun să rezolv şi această problemă. Piedica e ridicată?
— Da.
— Dă-o încoace.
Transferul nu dură mai mult de două secunde şi, în timpul acesta, Cal făcu o ultimă încercare disperată de a rămâne în viaţă.
În timp ce Schneider ridică arma până la nivelul taliei, Cal se aruncă înainte, lovi braţul care ţinea arma cu mâna stângă şi cu pumnul drept îl lovi pe Schneider în frunte.
Înainte ca Gerhardt să-l lovească în stomac, Cal auzi trei zgomote distincte, unul după altul: geamătul surd al lui Schneider, în timp ce cădea la pământ, pocnetul armei care cădea pe pardoseală şi sunetul jos al unui glonţ tras prin amortizor, care ajunsese în perete.
Gerhardt era ca un taur furios, lovindu-l pe Cal cu pumnii şi cu picioarele. Cal încercă să riposteze, dar pumnii lui parcă loveau în beton. Nimic din ceea ce făcea nu încetinea ploaia de lovituri.
309 ➢
Malacul îi dădu şi câteva şuturi şi Cal primi o lovitură de bocanc în abdomen, care îl zbură peste un dulap. Se lovi rău şi căzu în genunchi. Era groaznic să fii lovit în felul acesta.
