Cal se prezentase drept consultant al Vaticanului, angajat să
cerceteze stigmatele preotului. Devenise prieten de familie şi se oferise voluntar să-l caute pe Giovanni atunci când acesta fusese răpit. Le spusese inspectorilor de poliţie că un grup neonazist era responsabil pentru astea, răpindu-i familia pentru a-l sili astfel să
acţioneze ca agent al lor. Cal le spusese că încercau să-l oblige pe respectatul preot stigmatizat să detoneze o vestă cu explozibili într-un loc sfânt din Ierusalim, ca o acţiune foarte vizibilă de provocare şi teroare, îndreptată împotriva Israelului. Când Cal observase focul din cameră, el avertizase personalul hotelului despre o bombă, fără să ştie dacă vesta fusese sau nu livrată. Un bărbat, aflat la telefon, dădea ordine. După ce personalul hotelului plecase să evacueze clădirea, Cal povestise că îl auzise pe bărbat spunându-i lui Giovanni să meargă pe Via Dolorosa, unde cineva îi va da vesta şi instrucţiuni unde să o detoneze. După ce şi-ar fi îndeplinit misiunea sinucigaşă, familia lui urma să fie eliberată.
De ce fusese un incendiu în cameră? Cal scormoni cu furie după o explicaţie şi spuse că Giovanni încercase să atragă atenţia, în tăcere, ca să primească ajutor. Şi din patul lui, Giovanni, care ascultase cu atenţie invenţiile lui Cal, îşi scosese masca de oxigen şi spusese că da, asta se întâmplase.
După întâlnirea cu patriarhul, Cal îl găsi pe Giovanni în noua lui cameră, la un alt etaj al hotelului. Irene stătea alături de el.
— Cum a mers? întrebă ea.
— Misiune îndeplinită. Lancea are un nou cămin. Vreo problemă
cu poliţia?
— Au pus aceleaşi întrebări de multe ori, spuse Giovanni, slăbit.
Le-am dat răspunsurile pe care le-ai dat şi tu. Ambasadorul italian a fost foarte drăguţ şi de mare ajutor. Mi-a adus un paşaport temporar cu numele meu adevărat. A reuşit să ne facă legătura cu mama, la spitalul din Roma unde a fost dusă, împreună cu Carla şi Federico.
Sunt cam zdruncinaţi, dar în regulă. Au fost martori la o baie de sânge, din păcate. Doi poliţişti au fost împuşcaţi, unul a murit.
Amândoi bărbaţii care îi reţinuseră au fost împuşcaţi mortal de poliţie.
300 ➢
— Locotenent-colonelul Cecchi a fost un erou, spuse Irene.
— O să-i trimit tipului o ladă de vin bun, spuse Cal.
— Au vrut să-l ducă pe Giovanni la spital, dar el n-a vrut să
meargă, spuse Irene. Sunt supărată pe el. Spuneau că are nevoie de o transfuzie.
— O să merg la spital după ce o văd pe mama, spuse el. Nu vreau decât să merg acasă.
— Mă duc să vorbesc cu directoarea, să mă ocup de nota de plată
şi să fac rezervare la un zbor spre Roma, spuse Cal. Dar mai avem încă ceva de rezolvat înainte de a ne urca în avion.
Nisipul se simţea fierbinte sub picioarele lor goale, dar valurile dansau în lumina serii şi apa era ispititoare. Cei trei se îndreptaseră
direct spre ţărm, pe plajă. Oamenii care făceau plajă n-ar fi putut ajunge decât la o singură concluzie, văzându-i cum se îndreptau dinspre promenadă, spre mare. Bărbatul înalt, bine clădit, purta un şort de baie şi ducea o cutie metalică, mică, în mâna bandajată.
Femeia brunetă purta un tricou şi pantaloni scurţi şi mergea între cei doi. Tânărul mai scund, rotunjor, era cel mai puţin pregătit pentru plajă, cu pantaloni de bumbac, o cămaşă cu mâneci lungi cu nasturi de sus până jos şi o şapcă de baseball. Mâna lui dreaptă era bandajată
şi mergea nesigur, ajutat de femeie. Impresia inevitabilă era aceea că
erau un fel de familie, sau poate prieteni, angajaţi în misiunea sumbră
de a împrăştia în mare cenuşa cuiva drag.
Cu apa care le scălda gleznele, ei se opriră şi contemplară apusul.
În spatele lor era oraşul Tel Aviv, modern şi vibrant. De pe promenadă, muzica de la câteva zeci de baruri se revărsa spre apă.
— Pare un păcat, spuse Irene. Ceva atât de preţios.
— Este mai mult decât un păcat, spuse Cal şi se dezbrăcă de tricoul polo. Arheologul din mine plânge ca un copil.
Giovanni era singurul dintre ei căruia nu-i părea rău.
— Trebuie să facem asta. Când ceva atât de bun este schimbat în ceva atât de rău, atunci calea de urmat este clară.
— Va fi secretul nostru, spuse Cal. Nicio altă persoană în afară de noi nu trebuie să ştie despre asta.
Cal era un înotător puternic, atletic, chiar şi cu o cutie în mână.
301 ➢
Alternă brasul cu înotul pe o parte. Curând, Giovanni şi Irene nu mai erau decât nişte siluete mici, pe ţărm, printre hoinari, jucători de volei pe plajă, familii şi îndrăgostiţi. Soarele coborî mai jos, deveni roşu şi începu să se stingă în orizontul lichid. Cal se opri, bătu apa cu picioarele şi se uită în jur pentru a se asigura că nu era nimeni în apropiere. La început, simţi nevoia să calculeze distanţa faţă de ţărm şi poziţia relativă faţă de clădirile înalte de la orizont, apoi se opri din încercarea de a-şi stabili poziţia. Nu va încerca niciodată să revină în acest loc.
Nu se gândi la nimic. Nu spuse nicio rugăciune. Desfăcu capacul penarului de zece şekeli şi îl întoarse cu fundul în sus.
Cuiul Sfânt, unul dintre cele două cuie de tâmplărie pe care romanii le folosiseră ca să fixeze încheieturile lui Hristos de o cruce de lemn, căzu cu un clipocit şi începu să se scufunde spre fundul mării, pentru a nu mai fi văzut niciodată.
302 ➢
