— Vorbeşti despre o relicvă sfântă?
— Da, despre asta vorbesc.
— Ai o fotografie a acestei relicve?
— Nu, dar o puteţi vedea cu propriii ochi.
Patriarhul, un om cu totul neobişnuit cu jocurile, se bucura, cu siguranţă, de acesta. Îl privi pe Cal cum îşi puse o pereche de mănuşi şi băgă mâna în geantă de unde scoase lancea.
— Lancea Sfântă, spuse prelatul. Suliţa Destinului. Am văzut-o cu
297 ➢
ochii mei când am vizitat Viena. Aceasta este, cu siguranţă, o copie.
Cal o aşeză pe birou. Patriarhul nu-şi putea lua ochii de la ea.
— Cea de la Viena este un fals, comandat de Heinrich Himmler.
Naziştii au păstrat-o pe cea adevărată într-o ascunzătoare.
— Ce ascunzătoare?
— Asta nu ştiu. Se hotărâse deja să nu povestească despre potenţiala putere distructivă a relicvei şi despre planurile catastrofale ale Cavalerilor lui Longinus. Nu era nevoie de asta. Dar am descoperit-o de curând, spuse Cal. Un grup neonazist încerca să o folosească în scopuri de propagandă. Am fost implicat în efortul de a-i opri şi, sunt fericit să spun, am avut succes.
— Nu înţeleg. Relicva a fost furată?
— Naziştii au furat-o din Austria. Austriecii o furaseră de la germani în secolul al optsprezecelea. De când a fost folosită pe Muntele Patimilor, a tot fost furată. N-am avut încă timp, dar voi pregăti pentru dumneavoastră un document scris în care voi detalia tot ce ştiu despre provenienţa ei şi despre cum am ajuns în posesia ei.
Preafericirea Voastră, sunt convins că asta va naşte controverse. Dacă
sunteţi de acord să acceptaţi relicva, sunt convins că vor exista proteste zgomotoase din partea guvernului austriac, referitoare la autenticitatea ei, urmate, poate, de solicitări pentru returnarea ei, dacă vor ajunge să accepte adevărul. Dumneavoastră veţi înainta alte pretenţii. Va fi un proces foarte murdar, dar, dacă mă întrebaţi pe mine, unul care merită. Aceasta este o comoară imensă a creştinătăţii şi colegii mei şi cu mine credem că locul ei este în locul tradiţional al crucificării lui Iisus şi acolo unde se află mormântul Său, în Biserica Sfântului Mormânt.
— Pot să o examinez? întrebă patriarhul.
— Desigur. Dar ar trebui să folosiţi mănuşi.
— De ce?
— Mi s-a spus că dacă este ţinută cu mâinile goale, poate să
provoace un anumit disconfort.
Patriarhul ignoră avertismentul şi, după ce îşi puse ochelarii, se întinse peste birou. El o apucă cu ambele mâini şi o examină şi pe o parte şi pe cealaltă.
Dintr-odată, suspină de durere, dar pe faţă îi apăru o expresie de
298 ➢
plăcere.
Cal decise să nu spună nimic, ci să să privească în tăcere.
Patriarhul aşeză cu blândeţe lancea la loc pe birou şi îşi duse mâna stângă în partea dreaptă a pieptului. Era greu de observat punctul umed pe roba lui neagră. El îşi privi, ezitant, vârful degetului mijlociu, apoi îl ridică spre Cal, ca să poată vedea. Era înroşit de sânge.
— Dumnezeule! exclamă patriarhul. Asta chiar este Lancea Sfântă!
Când Cal reveni la hotelul Seven Arches, Giovanni îşi termina ultimul dintre interogatoriile pe care i le lua poliţia, iar ambasadorul italian tocmai pleca spre biroul lui de la Tel Aviv.
Înarmaţi cu stingătoare, agenţii de securitate ai hotelului reuşiseră
să stingă incendiul din camera lui Giovanni. Directoarea hotelului chemase poliţia, dar, înainte de sosirea lor, Cal şi Irene se pregătiseră
pentru anchetele care ştiau că vor urma. Giovanni şi familia lui fuseseră victimele unui complot, asta era evident. Dar să explice pentru ce fuseseră luaţi ostatici avea să fie o treabă delicată.
Se hotărâseră repede să nu înmâneze relicvele poliţiei. Spinul ieşise din discuţie. Era atât de ars din cauza căldurii, încât se dezintegrase, se transformase în praf când Giovanni încercase să-l salveze de pe masa carbonizată. Dar lancea şi cuiul, puse alături, erau potenţial periculoase şi ei nu aveau nicio dorinţă să le spună
autorităţilor adevărul. Era ca şi cum ar fi dat drumul duhului din sticlă. Dacă se găsea un alt Spin Sfânt? Existau mai multe grupuri extremiste în lume care ar fi putut încerca să termine ceea ce începuseră Cavalerii lui Longinus.
Cal propusese o alternativă pentru soarta relicvelor şi Irene şi Giovanni fuseseră de acord. La sosirea autorităţilor, Irene ascunsese lancea şi cuiul, învelite în prosoape de baie, în camera ei.
Cal insistase să fie prezent la discuţia iniţială a lui Giovanni cu poliţia, susţinând că tânărul preot nu era capabil să îndure interogatoriul singur. El sângera şi se afla în şoc – asta era clar – şi, în timp ce medicii îi bandajau încheieturile şi îi dădeau oxigen, Cal răspunsese primului val de întrebări, învârtind povestea şi oferindu-i lui Giovanni un ghid pentru declaraţiile următoare.
299 ➢
