Gerhardt se apropie, iar dacă ar fi rămas jos, Cal ar fi fost lovit în cap şi venea sfârşitul. Se întinse după ceva şi mâna lui apucă mânerul unui sertar de la măsuţa de toaletă. Încercă să se ridice, dar se prăvăli în faţă, sertarul zbură din dulap şi împrăştie lenjerie de damă prin cameră.
Gerhardt stătea deasupra lui calculând o lovitură fatală. Poate un bocanc care să-i rupă gâtul sau poate o lovitură ca de topor, cu două
mâini, în ceafă.
Alese toporul.
Mâinile lui Gerhardt începuseră să coboare, când Cal roti sertarul de mâner cu ultimele puteri.
Se auzi un sunet de lemn sfărâmat, sau de ţeastă, sau amândouă.
Gerhardt se afla alături de el, pe podea, înconjurat de bucăţi de lemn. Încă mişca. Braţele şi picioarele lui împingeau în pământ, încercând să-i ridice corpul masiv, răsturnat.
Cal era în patru labe. Avea mâinile goale. Încercă să se ridice şi se sprijini de măsuţa de toaletă ca să ajungă în poziţie verticală. Pe masă
se afla o lampă de cristal, un obiect stilat, feminin, aşezat pe o parte, alături de nişte rame de fotografii căzute şi de sticlă spartă. Lampa îşi găsi drumul spre mâinile lui Cal şi, când o ridică deasupra capului, firul se smulse din priză şi lampa se stinse.
— N-ai să-i faci rău din nou, n-ai să-i faci rău din nou, se auzi Cal strigând şi văzu sânge, atât de mult sânge. Lampa lovi iar şi iar în ţeasta lui Gerhardt.
Schneider gemu şi se trezi şi văzu un cap zdrobit.
La început, zâmbi. Se gândea că probabil era al lui Donovan, dar adevărul îl lovi şi începu să jelească.
— Gerhardt, nu!
Cal se zbătea să respire. Camera începu să se învârtească încet.
Amândoi bărbaţii văzură pistolul lui Gerhardt în acelaşi timp, dar Cal făcu prima mişcare.
Se întinse după el, simţi tocul aspru în pumnul lui şi se întoarse în căutarea ţintei sale.
310 ➢
Schneider se împleticea pe hol, lovindu-se de pereţi, până când în faţă îi apăru o uşă.
Alt dormitor.
Închise uşa în urma lui şi o încuie.
Cal îl urmă, furios.
— N-ai să-i faci rău din nou, ticălosule! strigă el.
Schneider căută frenetic în birou, apoi în noptiera din stânga, apoi în noptiera din dreapta. I se spusese că se află aici, în caz că ar avea nevoie de el vreodată. Acolo găsi un mic revolver, cu magazia plină.
Cal se repezi cu umărul în uşa dormitorului.
Schneider alergă în baie, încuie şi uşa aceea şi se întoarse cu faţa spre oglinda de deasupra chiuvetei.
Era din nou un băieţel.
Era tatăl lui.
Era el însuşi.
Se holbă la imaginea lui. „Nu privi în altă parte!”, strigă el, în timp ce pistolul apăsat pe tâmpla lui se descărcă, împrăştiindu-i creierii pe tapetul frumos.
311 ➢
TREIZECI ŞI CINCI
— Nu, insist, îi spuse Cal Irenei, la telefon. Sunt bine. Mă
externează în după-amiaza asta. Tu trebuie să stai cu mama ta. Îmi amân zborul. O să vin după tine la Francavilla. Tu trebuie doar să-mi promiţi ceva.
— Da?
— Că nu o să râzi de faţa mea. Seamănă remarcabil de bine cu o vânătă.
Se afla într-o clinică privată din Roma, sub îngrijirea medicului personal al papei, dar nu avusese nevoie de prea mult tratament. Era plin de vânătăi şi contuzii, dar nu avea niciun os rupt, în afară de câte o fractură subţire la două dintre coaste. Dar era sătul de spitale şi dorea să plece. Fusese pacient de trei ori în vara asta, adică de trei ori mai mult decât în ultimii treizeci de ani, în total.
Medicul lui trecu pe acolo înainte de prânz şi îi făcu o examinare sumară finală, înainte de a-l declara apt să călătorească, dar purtând un corset pentru coaste.
— Nu-l cunoaşteţi pe Umberto Tellini, nu-i aşa? îl întrebă Cal pe doctor.
