Astfel, într-o zi de mart m-am dus a doua oară la București, unde un cald soare de primăvară contrasta cu îndărătnicele urme de iarnă din lașul meu. În comisiunea care trebuia să mă cerceteze împreună cu doi concurenți, oameni în vrîstă și profesori cu experiență, erau numai profesori universitari. Atunci am văzut întîia oară figura de dac torturat, cu ochii războinici înfundați supt sprîncenele stufoase, a lui Grigore Tocilescu, arheolog, istoric, om politic pe atunci, cu care nu gîceam deloc care vor fi legăturile în viitor; ca și toți ceilalți, între cari cred că era și Odobescu – nobilă figură de o rară fineță, cu pletele crețe, sure, în jurul frunții drepte și largi, cu ochii albaștri viorii, de o feminină dulceață —, el a fost însă deosebit de amabil cu băiatul venit de aiurea, de la o școală rivală și puțintel desprețuită. La o ședință a Academiei Române, care-și avea localul într-o odaie din biblioteca Universității, am fost chemat chiar între acești învățați pe cari, la Iași, nu fusesem deprins să-i respect prea mult, și în Arhiva am și publicat vreo două dări de samă din domeniul filologiei române care erau destul de îndrăznețe: acolo cineva din foștii mei profesori, Caragiani, cred, m-a recomandat colegilor săi. Atîta-mi aduc aminte că între ei era încă unul din viitorii mei adversari la Universitate: V. A. Urechiă. Pe figura încă rumenă supt asprul păr cărunt, cu ochii mici supt ochelari, nu se arăta nimic din tragedia de familie, grozavă, pe care o văzusem desfășurîndu-se pe Calea Victoriei la un ceas de seară între făcliile aprinse.
Cu toate că luptam cu niște concurenți formați la Universitatea din București și cu toate că era vorba de o foarte importantă catedră din învățămîntul muntean, am fost preferat acestora. Teza mea despre Virgil, scrisă pe baza lecturilor de la Universitate, contribuise, poate la acest, rezultat. Atenția lui Odobescu, membru într-un Consiliu Permanent în, care figura și Hasdeu, era atrasă asupra mea, și aveam să simt în curînd efectele – fericite pentru o așa de răpede carieră, care mă răsplătea de umilințile trecutului —, a acestei simpatii, care a fost caldă, durabilă și bogată în urmări.
Și la Iași erau prieteni cari se gîndeau cum putea să fie ajutat tînărul cu înfățișarea nu prea solidă, care, numit la catedra din Ploiești numai după 1 april al acestui an 1890, ca să se facă economie în buget în vederea pensiei atît de depărtate, era încă fără nici o altă ocupație decît folositoarea continuare a cetirilor sale. Vasile Gheorghian, deși căzut de la putere, era încă un factor de căpetenie în viața lașului, unde reprezintă tipul omului politic de o corectitudine și de o demnitate desăvîrșită:m-a chemat la dînsul, cu oarecare taină, ca pentru un lucru de cea mai mare inportanță pentru mine. Nu pot zice că mărimile politice nu mă impresionau, deși, pe Gheorghian îl mai văzusem din cînd în cînd, primit cu o mare deferență, în casa unchiului meu și cumnatului lui. Așeptarea mea a fost răpede satisfăcută: în cuvinte încete, grave, el îmi propunea să stăruie pe lîngă un colonel amic ca să fiu primit, așa deșirat cum eram, într-un regiment de cavalerie. N-aveam, bineînțeles, nici o grabă și, fiu mai mare al unei văduve, cu un frate în armată, îmi puteam continua în liniște studiile peste graniță.
La o astfel de călătorie nu m-am gîndit însă eu. Peste cîteva luni, o bursă”Iosif Niculescu”, de trei sute de lei pe lună, bani buni, era liberă, și fără concurs. Odobescu, în înțelegere cu Hasdeu, mi-o va atribui. Deocamdată însă mă găsii, din cauza îngrijorărilor pe care, fără ca eu să le simt motivul, le inspira sănătatea cuiva crescut și trupește prea răpede, chemat înaintea președintelui Consiliului de miniștri însuși, Theodor Rosetti, venit pentru cîteva zile la Iași. Fără să mă întrebe nimeni dacă vreau să fac politică și în ce club am de gînd să mă înscriu, fără să mi se ceară nici un fel de servicii pe viitor, mi s-a promis ajutor pentru a merge în Italia, și peste cîteva zile puteam să închid frumoșii galbeni ai lui Napoleon al III-lea și piesele de aur germane corespunzătoare, unii și celelalte deopotrivă necunoscuți mie, în sigurul șerpar cu care mă încingeam de cale.
X. După licență
Am înțeles mai tîrziu numai că acești bani trebuiau să-mi ajungă! vreun an de zile, avînd să-mi aleg domiciliul în vreun sanatoriu – și bunul doctor Buicliu, el însuși șubred ca o frunză palidă bătută de crivăț, îmi și recomandase, deși fără a-mi găsi nici o atingere la plămîni, un asemenea adăpost la Montreux lîngă Geneva. De fapt am fost acolo, la întoarcerea din Italia, și mi-au ajuns să stau cîteva ceasuri în severul, recele otel din mijlocul vastei livezi, unde răsunau tusele prin culoare și noaptea capetele cîte unui sicriu sunau de scări, iar a doua zi să mă așez la masă cu tovarășii cari scuipau în tuburi de sticlă, ca să alerg îngrozit la doctorul local.”Nu e vremea curei”, a fost răspunsul – era în iunie sau la sfîrșitul lui mai, – „iar, dacă un ușor catar de gît te îngrijorează, pot să te asigur că ai putea să și mori căzînd de pe acoperiș”. Am plătit, am mulțămit și am fugit – de parcă alerga după tinerețile mele, bucuroase de viață în toate privințile, un cimitir întreg cu sticluțele pline în mînă.
Minunea cea mare pentru mine, capabilă să mă și îndrepte dacă în adevăr aș fi fost bolnav, a fost însă inițiarea, subită, fermecătoarea pînă la amețeală inițiare în natura și în viața, chiar și în literatura italiană pe care n-o cunoșteam direct decît prin extrasele, oricît de competent și de cu gust făcute, din manualul lui Frollo și Ademollo, dar limba, din fericire, o vorbeam, și încă destul de curățel ca să nu mă cufund în masa desprețuită a străinului exploatat, de care pe urmă se rîde.
Fără nici o recomandație din partea nimănui, cu cît îmi spunea așa de scurt și de sec în rîndurile lui mărunte și banale Ghidul în franțuzește al lui Baedecker, grăbit mai ales să-și recomande otelurile și restaurantele nemțești, m-am trezit, la capătul unui lung drum austro-german fără atracție, într-o seară întunecată, în lumea de umbre și de șoapte, de tăcere misterioasă și de trecătoare fantasme a Veneției. O, ce bine ar fi fost dacă nu m-aș fi coborît din gondola de piață, cu discuția neapărată la plată, în fața scărilor de marmură și stîlpilor auriți ai otelului Bauer-Grünwald, furîndu-mi astfel, prin odaia cu un galben pe zi și prin amestecata, confuza „table d’hôte”, acea sfătuire intimă cu spiritul însuși al orașului înfășurat așa de larg și de strîns de o așa de mare glorie! Mi-a trebuit să mă întorc apoi ani de zile, să locuiesc prin funduri de campielli, ca la bătrîna”Bruna Gregoretti născută Predonzani”, să stau alături de oacheșe cîntărețe care-și cercau glasul, de ofițeri de marină sorbindu-și cafeaua alături de fidela ordonanță, să asist la cumpărăturile cu panerașul coborît pe fereastră, să mă încurc și să mă descurc de zece ori pe zi fără a întreba, din sfială, pe nimeni, de la un unghi drept de strădiță la altul, căutînd deasupra caselor de granit crucea călăuzitoare a bisericilor, să ascult noaptea, serenadele încercate la fereștile unde se vedea un cap de femeie tînără și de unde nu se arunca o cană cu apă peste focul curtenitorului și, ziua, plîngerea duioasă a copiilor răzleți acompaniindu-se din armonică, să vorbesc oricui și oricine să-mi vorbească, să mă amestec în toate plăcerile și petrecerile și să văd, să înțeleg toate durerile acestui oraș unic pe care-l iubești cu totul altfel decît pe oricare altul în lume, chiar decît acela în care, fiind născut, ți-ai fi găsit chemarea și rostul vieții, ca să uit ce mi-a fost această mare greșeală, a rătăcirii într-o vastă hardughie scumpă, gata să primească pe orice străin pentru a-l face să simtă că nu este în Veneția.
Și, în goana nebună a cui vrea să vadă cît mai mult, chiar dacă vede, neapărat, așa de rău, și mai ales a aceluia care constata din zi în zi, la fiecare nouă experiență de otel internațional ori de „pensiune” pentru forestieri, cum joacă mai liber monedele de aur în șerparul lui am văzut Padova, Vicenza și Verona, dulci orașe pașnice, în care se auzea vorbind tare glasul vremilor de crunte lupte și de mare artă spontanee și îmbelșugată, am prins priveliști trecătoare din Pisa, din Florența, unde mai tîrziu era să-mi am, pentru răbdătoare cercetări de arhivă, colțul meu într-o adevărată casă locuită și eram să-mi port pașii, călăuzit de mîni nevăzute, de-a lungul Arnului palid și printre copacii solemni de pe povîrnișul dealului sacru de la San Miniato, pătruns de o frumuseță a realizărilor trecute pe care n-o mai despărțeam de o realitate ea însăși atît de fermecătoare, înțelegînd în sfîrșit că una și alta merg împreună. Dar foarte confuze-mi revin primele vizite la Milan și la Florența. Roma mi-a apărut fără să mă pot izola în domeniul măreț al puterii de odinioară și fără să simt fiorul de care s-a cutremurat Asachi într-un timp cînd nu se învăța atîta istorie a romanilor după excelentele cărți de erudiție ale germanilor și ale englezilor; apoi afurisita de călăuză cu legătura roșie mă stăpînea așa de mult, și școlarul de pînă ieri simțea datoria ineluctabilă de a verifica pas de pas, ca și miile de turiști care-l încunjurau, tot ceea ce era însemnat ca remarcabil în paginile „ghidului”: o, fericite timpurile cînd, după lungi așteptări și cu greutăți așa de mari, tînărul de dincolo de Alpi se cobora încet-încet, în sunetul de clopoței al diligenței, oprindu-se des de la un oraș la altul, ascultînd ce se vorbește în trăsură, trăgînd cu urechea la convorbirile populare dimprejur, avînd necontenit senzația acestui lucru nou, de atîta artă și totodată de atîta umanitate, pentru ca, la capăt, așa de obosit, dar stăpînit de atîta vrajă, să intre în casa adevărat italiană a albergatorelui, să fie dus cu un zîmbet, cu o vorbă de prietenie ca pentru un fiu sau un frate în odăița răcoroasă, cu perdeluțele albe, de la fereasta măruntă a căreia un gest ca pentru dezvelirea unei statui să învedereze miraculul cu turnuri și portale, cu statui sure și fațade vărgate de marmuri colorate, al unei catedrale!
Dintr-o ultimă săritură am atins Neapole, unde, data aceasta, nu știu cum, am avut norocul să nu mă înfund în imensul oraș zgomotos și scuturat de friguri, ci să mă așez, cu sentimentul că aproape se zbate marea sărutată de soarele cald, între portocalii și lămîii unei vile, mai mult casă particulară, unde abia dacă mai rătăcea, tăcut, un alt suflet de om.
În ceasurile cînd picioarele obosite refuzau să mai meargă, ceteam cu lăcomie această literatură, odată așa de mare și rămasă și azi atît de interesantă. Clasicii i-am descoperit pe urmă, singur Tasso fiindu-mi cunoscut, cu grațiile lui gentile și sentimental medievale în jurul unui subiect de cruciată, însă în forma unui clasicism al cărui instinct n-a dispărut niciodată la această nobilă nație. Dar cu I Malavoglia și cu Mastro don Gesualdo, chiar cu Tigre Reale și cu Il marito di Elena ale lui Giovanni Verga mă coboram încîntat în acea lume de sat italian din sud în care e atîta naturaleță și atîta omenie și unde pasiunile strigă clar și cald spre îndestularea lor. Carducci, cu versul lui de bronz în jurul unor calme scene de clasicitate romano-elenică, îmi era rezervat pentru alt timp și pentru alt spirit, dar, în cursul atîtor și atîtorcetiri în literaturile cele mai deosebite, nimic nu-mi poate șterge din minte impresia lăsată atunci, la acea vrîstă, în acel cadru, cu acea atmosferă, a descoperirii unei Italii rurale, de e așa de veche tradiție și de o noutate totuși așa de mare, cum am cules-o din paginile cochet tipărite ale cărților, cu coperta albă și titlul roșu, ale mîndrului, singuratecului povestitor naturalist al noii Italii. Numai în nuvelele norvegiene ale lui Bjornstjerne Bjornson, cu albastre reflecte pe margenile munților ninși deasupra mării etern reci, am avut acest sentiment de viață adînc înrădăcinată, dar avînd nevinovăția întîiului ceas cînd omul, fericit și îngrijorat, s-a găsit în fața pămîntului pe care, cum se știe, Dumnezeu l-a făcut anume pentru această biată făptură a lui.
M-am întors cu pagini pline de însemnarea zilnică a minunilor prin care acuma ajungeam să văd multe lucruri cu totul altfel, fără ca totuși să mă fi desprins, prin aceste zile italiene date mie înainte de douăzeci de ani măcar, din încleștarea unor idei și sentimente ieșite mai mult din cartea cetită decît din privirea naturii și a oamenilor cu ochii mei, cu propriii mei ochi; prea învățat a primi, a asimila riscînd pe alături numai o timidă cugetare proprie – păcatul școlii —, nu proiectam asupra realității însăși ființa mea, care și ea își avea și-și are dreptul la interpretarea celor care-i trec înainte sau vin către dînsa și, pentru această liberare care nu vine răpede și ușor celui legat de cartea copilăriei și adolescenței, n-am știut întrebuința acest minunat mijloc de evadare din cetit și știut, care e, în toate lucrurile și în toate sufletele ei, Italia.
Cum aveam un lung concediu, pe care nu-l întrebuințasem decît pentru o mică parte în cursul acestei călătorii de pripă și de grija ultimului ban, era, pînă la deschiderea acelor lecții de la Ploiești, pe care nu aveam să le încep însă niciodată, tot răgazul pentru a relua lecturi pe care cu și mai mare pasiune le-am urmat, luînd acuma cărțile de la însuși Haimann cel mare, singurul care a întemeiat o bibliotecă circulantă, după vechii Rosetti și Winterhalder de la 1840. Niciodată n-am avut atîta timp la dispoziție, atîta libertate de spirit, atîta bucurie de a învăța de la cei mai mari oameni ai lumii, al căror gînd mai scump îmi stătea larg la îndemînă, ca atuncea, în acea vară a anului 1890, care a contribuit așa de larg să-mi întregească sufletul, ferindu-mă, în ajunul unor grele și din ce în ce mai iubite studii de specialitate, de marea primejdie a îngustării orizontului, a pierderii simțului, așa de necesar, al proporției dintre lucruri.
Continuam foiletonul meu la Lupta, unde apăream din cînd în cînd, în indiferența lui Panu pentru ce umplutură literară puneam eu în jurul gîlcevilor politice care mă dezgustau adînc, așa cum ele sînt, fără altă țintă decît a intereselor personale, în jurul informațiilor zilei, supt desprețul, care nu se cobora măcar pînă la formele unei ipocrizii politicoase, al lui Emil Frunzescu, vechi ucenic al lui Rosetti, și înaintea întrebărilor repetate ale lui Ion Bacalbașa – splendid cu barba lui de asirian, lingăi aspra figură poruncitoare a marelui ziarist care era, și este, fratele său Constantin —, dacă am un sistem critic al meu și, dacă, din nenorocire, nu-l am, apoi de ce nu-l am.
Norocul meu însă m-a pus în legătură și cu alți oameni, în altă atmosferă decît aceea cu fum de țigări, miros de cerneală și pripă a cugetării și scrisului care e, supt bătaia continuă a știrilor din afară, a redacției.
Arthur Stavri, care-mi confiscase cele mai frumos legate la Schönviszner în Iași din cărțile mele franceze și mi le și arăta fără să mi le dea înapoi, se așezase la București, unde-și înjghebase o trecătoare viață de familie și unde întîlnise o foarte bună primire pretutindeni, cu simpatica lui figură de romantic, cu alesele purtări de tînăr boier botoșănean și cu acea poezie pe nedrept uitată în care, lipsind un puternic sentiment și tot ce pot da ideile, era, în schimb, o muzicalitate dulce, un simț al celor mai delicate nuanțe, un impresionism care plăcea. Cu dînsul am mers întăia oară la Revista nouă, nu fără îndoieli în ce privește întâmpinarea pe care aș putea-o găsi pe lîngă Hasdeu, eu care-mi văzusem în Convorbiri cele două studii de critică științifică ale mele, deși cu greu primite – căci, dacă mă prezintasem la Iacob Negruzzi, nu făcusem cererea de a fi admis și în casa, bine păzită de ciraci interesați la aceasta, a lui Maiorescu —, și care, pe lîngă aceasta, eram format în acele cercuri de la Iași, care, iubitoare de precizie și însuflețite de un hotărît realism, nu prețuiau deloc splendidele avînturi romantice, pe lîngă adevăr, și uneori chiar împotriva lui, ale vizionarului basarabean.
Întâmpinarea a fost însă deosebit de bună, poate și pentru a răpi un credincios posibil grupului de un așa de strict exclusivism de la formațiunea intelectuală din față. În căsuța din strada Regală a Revistei nouă, biată prăvălioară avînd în dos obișnuita odaie a patronului, profetul tainelor căutate în filologie și în istorie trona, o zi pe săptămînă, înaintea unei halbe de bere, încunjurat de o curte care nu era potrivită cu netăgăduita lui mărime. Era acolo, ca mai aproape al lui, Ionescu-Gion, pe care se spunea că și-l dorise ginere: nalt, gras, pieptos și învîrtindu-și eroic bustul, fața lui ea însăși avînd aceeași înfățișare a unui baron medieval care și-a părăsit platoșa, așa de dîrz îi era înfipt părul aspru și așa de răsucită a bătaie roșcata mustață; numai ochii șterși, în care plutea o dispoziție la glumele ușoare, vădea adevărata fire a omului încîntat de propria lui frază, în care credea că descopere influența eleganțelor înhorbotate ale lui Odobescu. Anecdotistul Speranță zîmbea de supt ochelari în fața rotundă, placidă – deloc autorul snoavelor lui populare, de altfel blînduțe, fără îndrăcită vervă a țeranului—, și deasupra conversațiilor, în care Hasdeu însuși amesteca, potolit, mici răutăți cu pipăratul său accent ruso-polon, se auzea vorba, smulsă din dinții strînși, a filologului Lazăr Șăineanu, om de o foarte largă comprehensiune și cu diviniații care, mai tîrziu, cînd s-a despărțit de țară, hotărît să-i uite și limba, i-au creat o meritată reputație în străinătate. Circulînd între acești obișnuiți, cu grija de a umplea halbele și de a îndeplini alte funcțiuni de chelner, o ciudată ființă cu lunga barbă blondă și ochii șterși, melancolici, își făcea de lucru, pe care Hasdeu o găsise nu știu unde, pentru o sarcină care nu era potrivită nici cu originea, nici cu ocupațiile, nici cu aptitudinile Iui. Îl chema Constantin Ghionis, nu știa bine românește – numele meu fiind terminat cu a se bucura de tratamentul unui substantiv feminin —, dar culegea și repartiza articolele, putând face primite din neprimite și neprimite din primite, după relațiile personale, și figura ca secretar de redacție pe coperta cu desemnuri roșii încunjurînd portretele schimbătoare, operă fără gust a unui alt inventat, Vonsovici. Aici, cu voia lui Ghionis au apărut nu numai schhițele din Italia, dar și al doilea rînd de versuri după cele, de alt caracter, din Contemporanul.
Atmosfera, din care nu lipsea gluma, era însă îngreuiată de preocupația continuă a directorului și amfitrionului și de profeția lugubră în legătură cu dînsa. De scurtă vreme murise singurul copil al lui Hasdeu, o fată frumoasă, bună și de însușiri intelectuale deosebite, manifestând încă din anii adolescenței un distins și solid talent literar. De o sănătate șubredă, nesupravegheată în anii marii crize trupești, copleșită de studii, de cetiri, de încercări în domeniul creațiunii, Iulia, iubita lui Iulie, revenise din Paris foarte greu bolnavă, și toate îngrijirile devotate n-o putuseră scăpa de la o moarte așa de prematură: la cimitir mica față palidă, ajunsă în cavoul familiei, era obiectul mîngîierii și desperării nenorocitului părinte, care anunța, în prada iluziilor spiritiste, pe care i le servea cu dobîndă Ghionis și soția lui, o profesoară franceză dar, cu aceeași lipsă de sinceritate, și alții, ziua precisă, din martie 1891, cînd mila Domnului îl va reuni sufletește cu cea necontenit plînsă. Durerea-i smulsese o poezie nouă, în care puterea sfîșietorului sentiment izbutea să învie forma, care rămăsese stîngace și abstractă. Publicate cu îngrijire, în trei mici volume, versurile și proza Iuliei erau cel mai prețios dar pe care-l putea face cel veșnic nemîngîiat, și nu mi-am dat seama îndeajuns cu cîtă nerăbdare aștepta el de la mine acele pagini de critică pe care această izbucnire de tinerească poezie le merita desigur. Prin odaia glumelor, uneori și triviale, la Hasdeu însuși, vestit pentru aceasta, treceau deci uneori ca niște bătăi răpezi de aripi albe și se tîrau mucede aburiri de cavou. Oricum, supt nici un raport, nu era bine de trăit aici, dar și din sufletul de părinte stingher al ilustrului stăpîn al locului se desfăceau unde neprevăzute de bunătate, ca atunci cînd, la început chiar, cu degetele lui fine, el dădea într-o parte „bretonul” meu ieșean, restituind libertatea și lumina frunții.
În acele cîteva luni de mare liniște și mulțămire ale mele, Alecsandri, de mult slăbit de boală, secat de cancer, se stinse. Revista nouă trebuia, în gîndul lui Hasdeu, să aibă o amintire mai largă a poetului unei întregi generații în mijlocul căreia descălecase pe la 1856 tînărul basarabean. Celui de curînd venit i s-a făcut marea cinste de a-i cere acele pagini. Trebuia să mă duc la Kogălniceanu, care-și petrecea bătrînețele îngustate și năcăjite de eterne nevoi bănești în vila sa de la Șosea, pentru a-i cere unele informații prin care schița mea ar fi putut să capete o valoare de originalitate. Pe marele orator, pe adunătorul cronicilor moldovene îl zărisem, cu burta lui enormă, zguduită, în birja cu care se transporta acasă, cum, drept și solemn într-un asemenea vehicul, privind princiar la lumea de pe trotuare, prinsesem din fugă, tot o singură dată, pe Alecsandri. Dar gîndul că m-aș putea prezintă eu, cu ce eram, înaintea aceluia care personifica așa de mult din trecutul cultural și politic al neamului meu mă paraliza. Mi-a fost imposibil să iau hotărîrea care m-ar fi așezat în fața lui. Am scris deci cu căldură, așa cum mă pricepeam, studiul pe care l-am reunit apoi cu acelea despre Creangă și despre Veronica Miele în urîtele volumașe, ieftene, a un leu, pe care le scotea librarul ieșean Șaraga.
În scrisorile lui Maiorescu, ale obiectivului și totdeauna demnului, goetheanului și olimpianului Maiorescu, de care aceeași sfială mă oprise să încerc a mă apropia, am găsit cele două rînduri amare și nedrepte – tant de fiel entre-t-il dans l’âme des… dieux? – în care orînduindu-i-se lui Negruzzi să puie în Convorbiri un simplu necrolog al lui Alecsandri – orice alta, pentru un astfel de om, de altminterea întrebuințat la”Junimea” mai mult ca un ornament dintr-o veche garderobă scumpă, trebuind să fie o lipsă de gust, – se vorbea și de tonul „sec” pe care-l întrebuințasem eu în Revista nouă. Durerea venea, se pare, din colaborația mea la publicația adversă, poate, iarăși, dintr-un articolaș, de la Lupta, în care, demult, opusesem critica de construcție a lui Gherea celei de catedră și de tribunal a omului care desigur avea mari merite, încă nu destul deslușite, dar nu și sensul dezvoltărilor istorice și neapărata lor perspectivă.
Nemulțămirea neiertătorului critic putea fi determinată de altfel și de faptul că avusem onoarea să fiu legat, în ciuda tinereței mele, cu acei fruntași ai literaturii românești dintre cari doi, odată membri ai”Junimii”, pe care o părăsiseră, stăteau chiar printre cei mai iubiți din colaboratorii lui Hasdeu: Vlahuță, care i-a dat din cele mai frumoase poezii ale lui, iar Delavrancea, autorul Sultănicii, i-a împodobit revista cu cîteva din cele mai strălucitoare schițe ale sale, de o uimitoare noutate pitorescă, în care trăia tot sufletul naiv și inventiv, complicat și mucalit, capabil de cea mai înaltă poezie și de cea mai exactă reproducere, pînă la urît și trivial, al părții muntene din poporul românesc.
Am început cunoașterea lor prin Caragiale. Discretul, onestul magistrat Vasile Tasu, vechi credincios al”Junimii”, bătrînul cu care eram atunci înrudit, mă duse într-o zi în casa din strada Polonă unde stătea dramaturgul, de curînd însurat cu dra Burelly și tată a două încîntătoare fetițe, primitoare familie la care se adăugea sora dnei Caragiale și unde masa deschisă era împodobită cu arhitectura măiastră a unor neuitate torturi de castane. Prezintat întîi ca un negustor de nu știu ce, de lînă mi se pare, n-a trebuit să fiu sfredelit măcar o clipă de acei străbătători ochi negri de supt fruntea largă pentru ca să mi se spuie cine sînt. Foiletoanele din Lupta le cetise și nu-i desplăcuseră, cu tot bagajul străin pe care-l purtau încă în spinare, și se vedea, desigur, prea mult. În această primă vizită chiar, am putut cunoaște comorile de improvizație, cu atîta vervă și coloare și umor și simulată violență, cu un rafinat simț, moștenit, de mare actor, ale aceluia care, în toată viața lui, gonind după moșteniri, ca a”Momuloaii”, așa de iute cheltuită, și după multe închipuiri de la care nici n-avea ce cheltui, a fost, ca și în neîntrecuta conversație, un romantic de o formidabilă imaginație și de un strălucitor capriciu, și totuși s-a îndărătnicit, contra firii sale, să fie, și în comediile realiste, și în povestirile cu subiecte din același mediu real, și în observațiile corosiv de critice, un clasic pînă la obsesie și manie, rafinînd necontenit cel dintîi scris, chiar cu riscul să-i ia tot ce e proaspăt în spontaneitatea creatoare. Și atunci mi-a recomandat pe reținutul scriitor genevez Rodolphe Toepffer, și cu bucățele de chibrituri răpede manevrate pe masă a căutat să-mi învedereze cum arta nu e decît o aproximație pe care cu un singur gest ușor poți ajunge s-o distrugi. Alexandru Vlahuță nu trecuse decît foarte puțin pe la Convorbiri, unde altele erau ideile conducătoare care, deși revista părea deschisă oricărui oaspete care avea puțină îndemînare la scris și relații sociale bune, încă mai păstrau groaza față de orice putea fi tendință de a inova: Caragiale, el însuși fusese adus a caricatură același liberalism de care, cu Rosetti în frunte, își rîsese în satire Eminescu, redactor la foaia conservatoare Timpul, dar desigur nu ca un năimit, ci ca un convins tradiționalist, pînă la a vedea „greco-bulgărimea” numai dincolo de partidul unei boierimi puternic învrîstate cu fanarioții. Acela care, ca tînăr profesor, începuse cu atacuri împotriva mediului social, a păstrat totdeauna pornirea revoluționară pe care o vădeau încă de atunci poezii ca frumoasa La oglindă, cu.: .saloanele bogate,
Unde mintea nu gîndește, unde inima nu bate,
așteptînd vremea cînd împrejurările îi vor permite, îi vor impune chiar, să iasă în față cu vechile arme, bine îngrijite, în mînă. Atunci cînd, prin legătura între cei trei corifei ai mai noii literaturi, am ajuns a-l cunoaște, liricul cu glas adînc vibrant, cu vorba socotită, care ducea cu sine un trist mister, cu toată momentana viață fericită, și cu ochii adînci, cîteodată străbătuți de scîntei, care răsăreau impresionant din întunecata față, tăiată de multe brazde, asupra căreia se lăsa pe frunte aripa de corb, ruptă parcă din pasărea lui Edgar Poe, se oprise în cariera lui literară, după nuvelele pline de dureri sociale ca și de suferinți omenești, și vădit își căuta o cale.
Voință și hotărîre, pasiune, francheță, mergînd pînă la brutalitate, de militant liberal, care dădea Voinții naționale, „cearșaful”, cum îi ziceau adversarii pentru vastele proporții materiale, caracterizări pecetluitoare, ca „umbra rătăcitoare cu mustăți albe” pentru Dimitrie Brătianu, fratele cel mare, răzvrătit contra celui mic, dar „mai voinic”, ori”Cleonte cel fără rușine” pentru zburdatecul Fleva, Delavrancea,”Trubadurul” cu alăuta în cui, aparținea mai mult luptei pe care o purta și în care aducea tot atîta crez cît adusese Eminescu în apărarea partidului din față și în dogmatica osîndire a „roșilor” de toate spețele. Cum Caragiale ducea în toate domeniile literare aplecările și mijloacele omului de teatru, cum totul la Vlahuță făcea să răsune coarda melancolică, uneori, alteori rebelă, a liricului, pictorul care trebuia să fie Delavrancea însuflețea în felul său nu numai orice scria – odată, desemnînd ca o jucărie o roată la Revista nouă, făcuse pe Hasdeu să conceapă studiul Buccea și căpățînă —, dar și orice vorbă, cu atîtea intonații deosebite și oricare din instinctiv rafinatele lui gesturi. Romanticul rămăsese, cu cravata în vînt, cu dîrza îndreptare a frumosului păr blond și creț, cu mustața mică, ascuțită, menind război, cu strălucirea, de piatră scumpă, a ochiului profund albastru. El vorbea, judeca, lăuda, condamna, impunînd grupului părerile și simpatiile sale.
Față de încercările mele poetice, la care Caragiale se oprea numai ca să-mi observe că „lacrimi” nu rimează complect cu „patimi” și recomandîndu-mi hazliul „pacrimi” ca să nu pierd duioasele „lacrimi”, și față de Vlahuță, extrem de rezervat în judecarea literaturii altuia, el mă punea să-i cetesc din caietul meu, și-și poate închipui oricine ce bucurie putea să-mi trezească în suflet cînd el cerea să i se repete versurile din Perikles;
Marea netedă, oglindă de safir, doarme supt rază.
Pe Acropole zeița protectoare privighează
Peste tîrgul alb ce-ntinde dunga lui pînă departe, sau, din Tirol:
Iar țitera sună-n vale la vreo stînă părăsită,
Cîntînd dragoste nebună și durere nesfîrșită,
și el însuși, cu glasul cald, catifelat, învăluitor, trecea prin magia dicțiunii lui versurile fără pretenție ale”Iorguțului”.
Cei trei de o samă se adunau adesea seara, cînd la unul cînd la altul, și i-am avut uneori, cu atîta recunoștință, în cămăruța popasului meu bucureștean. O singură dată, în casa pe care o locuia Vlahuță în dosul Legației bulgărești – la Delavrancea te duceai în fundul unei vaste curți, lîngă actualul cămin de fete”Spiru Haret” – a apărut, prezidînd patriarhal, cu fața-i de bun sfînt muscălesc, cheală, blondă, surîzătoare, cu o binecuvîntare în fiecare privire și cu o netezire în fiecare gest, acela a cărui ideologie se manifesta în cam greoaiele lui critice sociale și socialiste, netezite de o mînă așa de delicată în ce privește stilul ca a „tovarășului” său Nădejde: însuși Constantin Dobrogeanu, dublu pseudonim care, în literatură, se înlocuia cu alt pseudonim dublu, Ioan Gherea. Toată înfățișarea – și sufletul la fel – a prigonitului, a întemnițatului în sumbra Rusie țaristă, care părea că tîrăște în piciorul bolnav o amintire de ghiulea siberiană, era de o nesfîrșită bunătate, de o dorință de a cîștiga sufletele pentru doctrina sa, pe care el o înțelegea fără ura ce se amestecă de alții în manifestarea, violentă și strîmtă, a acelorași credinți. Naționalismul meu nu se oțerea înaintea originii evreiești pe care i-o cunoșteam cu toții omului muncitor și modest care, cu atîta prestigiu cîștigat prin talentul său, nu oferea nimic pentru o cît de ușoară deviație a religiei sale sociale, ci se mulțămea să taie de dimineață pînă noaptea tîrziu halcele de jambon pentru vizitatorii grăbiți ai restaurantului din gara Ploiești, unde stilul era desigur mai bun decît ce scosese Ion Nădejde din silințile de altă limbă ale rusului de educație. Rareori o vorbă ieșea din gura aceluia spre care, și în nădejdea unui larg studiu de explicație filozofică din parte-i, se îndreptau ochii celor de față, dar, cum la nici unul nu era nimic de scos pentru propaganda ce interesa înainte de toate pe omul care nu putea să aibă simț pentru imponderabilul estetic, într-o limbă abia și insuficient învățată, articolul sperat nu l-a avut nici unul.
Planul unei reviste literare, asupra căreia să planeze inspirația celui care făcea mai mult rău junimismului, înfundat peste urechi în politică, decît toate atacurile de caracter personal, fără direcție și fără program, ale Revistei nouă, mijea la orizont. Dar despre această Literatură și știință, ca și despre multe alte lucruri în legătură cu literatura, de care mă simțeam legat cu tot sufletul meu, mai mult decît orice ramură a științii, în care-mi căpătasem o oarecare inițiare enciclopedică, va fi vorba mai tîrziu. Căci aceste relații, din vremea cea mai liniștită și plină de mulțămire a tovărășiei în trei, au continuat și mai departe, dar fără aceeași netulburată satisfacție, căci alții, de multe feluri, cu dibace ambiții, au știut, ca de obicei la noi, să se strecoare la mijloc.
Depărtîndu-mă dintr-un mediu în care era pentru mine mai mult decît îmi merita vrîsta de nouăsprezece ani abia împliniți și puținele mele osteneli de școlar și de începător în scris, am luat, în toamna lui 1890, din nou drumul Apusului. Data aceasta drept spre Parisul unde trebuia să fac studii de trei ani de zile în atîtea domenii pe care nu le cunoșteau îndeajuns acei cari mi le recomandau solemn prin hîrtia „onoratuluiMinister”.
XI. Trei ani de străinătate
XII. Întîii ani de profesorat
Împrejurările-mi dădură, abia trecut de douăzeci de ani, prilejul de a dobîndi o catedră universitară, aceea pentru care fusesem pregătit, dar pe care atunci n-o vedeam în tot pericolul ei, ca informație, ca putință de critică pe un cîmp așa de vast, ca simț al oamenilor.
