Oarele de lucru la Viena erau potrivite așa încît să lase personalului după-amiaza liberă: se începea la nouă și se continua pînă la trei; grăbiți să profite, cercetătorii își aduceau în buzunar ceva de ronțăit, pe cînd, la o oară observată cu sfințenie, o tabla cu toate bunătățile se aducea solemn pentru unul din funcționari, rotofeiul cleric surîzător de lîngă fereastă, care, în numele Domnului, cu gesturi ca la oficierea leturghiei, îndeplinea nevoile trupului, așa cum este stăpînit, precum se știe, de Satana. Kârolyi era complect surd, ajutorul maghiar, dezagreabil ironic; cu colegul lui german Siegenfeld ne ajutam cum puteam. Și ce largă mergea în fiecare zi povestea furtunosului Domn român, rupînd în furia lui necontenite lațuri de viclenie vieneză, după vechi practici seculare, care se tot țeseau din nou în calea lui, mai puternice decît toată „vitejia” și chiar decît dibăcia constantinopolitană a celui cu mama dintre greci!

    Pentru studii de același fel sau vecine, mă suiam la ultimul etaj, unde era Biblioteca Arhivelor și, pentru a ajunge acolo, treceam prin acela unde stătea însuși stăpînul popoarelor sale din monarhia devenită la 1867, prin puterea împrejurărilor, prin mersul înainte al unei teribile și sigure fatalități, austro-ungară. El era acolo, dincolo de perdeaua verde, prin culoarul luminat și ziua de lămpi, în fața căruia străjuiau pe rînd gardistul austriac și gardistul ungar, cari, la apariția bărbii mele negre, ca și a bărbii blonde a unui belgian prieten, care el se supăra, iar eu găseam haz în această neînțelegere, lua poziție de onor, bătînd călcîile ca înaintea unuia din arhiducii bărboși, asemenea cu înaltul, solemnul, tristul Eugen, cari obișnuiau să treacă pe acolo.

    Întîmplarea a făcut să fiu, în această lungă ședere la Viena, marturul, nu numai al ceremoniilor pentru căsătoria arhiducesei Maria Doroteea cu ducele de Orleans, dar și al impresiei pe care a produs-o moartea năprasnică a împărătesei, veșnic absentă, urmărită de fantasme tragice și alergînd ea însăși după nelămurite umbre, Elisabeta. Pe ring, unde-mi făceam primblarea de refacere după încordările de la Arhive, am văzut astfel mulțimea îngrămădindu-se spre redacția marelui ziar Neue Freie Presse, de unde se distribuiau de zor oricui foi gratuite. Mi s-a părut că aud din zvonul care se întețea strigătul „împăratul a fost ucis”. Era însă veșnic trista împărăteasă, care plecase din lume pe albastrul lac de Geneva, fără degradările agoniei omenești, lovită drept în inima tuturor suferinților de pumnalul anarhistului nebun. În lumea căreia-i comunicam la rîndul meu vestea era, mai ales la femei, un fior de milă. Dar, cînd, peste cîteva zile, într-o noapte, sicriul cu trupul celei rămase frumoasă pînă și în moartea fără strigăt a sosit, bunii burghezi ai fidelei capitale își molfăiau cîrnații și deasupra capetelor umblau halbele cu bere, fără care nu se putea întreținea cuvenita pietate. Așa, Elisabeta de Bavaria a mers către locul unde trebuia să primească ultimele omagii, de o solemnă indiferență, de la aceia pe cari îi desprețuise statornic, înainte de a încremeni de veci supt pleoapa de oțel în umeda catacombă a Capucinilor.

    O ultimă călătorie, înainte de ceea ce socot o nouă epocă în viața mea, a fost aceea, singuratecă, la Haga, unde-mi propusesem să văd corespondența olandeză la Constantinopol, din care un registru, aflător în proprietate particulară, mi-a fost comunicat de prietenul erudit Theodor Morren. Așezat în otelul”Leului de aur” din orașul așa de curat, în care se spălau sîmbăta și fațadele și străzile, fiecare luînd jumătatea din fața sa, între livezile care duceau la Scheveningen și la Marea Nordului, bătută de vînturile reci, la o parte de orice zgomot, de orice grijă, de orice viață chiar, închis în odăița unde pregăteam, seara, prefața istorică la Documentele Bistriței, am trăit săptămîni de eremitică singurătate, care m-au făcut să înțeleg sporul, migala, perfecția vechilor erudiți din mănăstiri, care trăiau numai viața pe care o scriau. Pe căminul de marmură, ceasornicul din veacul al XVIII-lea tîcîia molcom ceasurile,, și uneori aripi albe din „coafa” totdeauna proaspătă anunțau fără cel mai mic zgomot apariția fetei care îngrijea odaia cu o abstractă corectitudine mută. Seara, restaurantul meu era, lîngă sala oaspeților de cari mă feream, o odaie din vechea casă burgheză, unde un serviciu aproape invizibil schimba talerele în marea tăcere pe care părea că o întrerup șoaptele intime ale celor cari cîndva locuiseră acolo.

    Dar, înainte de a culege aceste adause la informația de care aveam nevoie pentru înjghebarea, încă îndepărtată, a unei noi Istorii a românilor, nevoia de a putea fixa, în vederea celei a secolului al XVII-lea numai, cerută de D. A. Sturdza pentru Expoziția Jubiliară, amănuntele cele mai precise ale acestui timp, m-a făcut să cunosc nu numai arhivele săsești, către care mă îndreptam pentru acest lucru științific, dar însăși viața, de folos neprețuit pentru noua direcție în ideile mele, a fraților noștri ardeleni.

    Cercetările mi-au fost deosebit de spornice. În dimineața de iarnă, în Brașovul așa de frumos supt ninsoare, cu un frig care întrecea și amintirile mele dîrdîite din Botoșani și pe care-l simțeam și în salonul rău încălzit din Vila Kertsch, unde și singur îmi făceam focul, am cules nespus de bucuros însemnările zilnice din Socotelile Brașovului – ale Sibiului erau să se adauge și ele —, prin care, clipă de clipă, se lumina în chipul cel mai limpede istoria principatului muntean mai ales, pînă dincolo de 1600. Rămînea ca un alt drum, la Bistrița, unde am fost primit de arhivarul Albert Berger cu o prietenie care putea să-i fie periculoasă, căci îmi comunica actele acasă la otel, unde lucram pînă noaptea tîrziu la o lampă chioară – și mi se va face apoi socoteala greșelilor de lectură de către oameni avînd actele la îndemînă ziua mare în România stăpînă pe Ardeal! – să-mi aducă vădirea neașteptată, profund emoționantă, a scrisorilor românești care desfăceau din petecele acelea de hîrtie aspră, pecetluită cu ceară verde și galbenă, o întreagă viață întinsă, între Bistrița și Cîmpulungul Moldovenesc, timp de trei veacuri. La Brașov mă voi mai întoarce și prin noile legături de familie, și data aceasta îmi voi chema în ajutor toată răbdarea ca să copiez una după alta scrisorile în limba noastră: domnești, boierești, negustorești, plus ale turcilor în trecerea cu oastea, ale modeștilor locuitori din Șchei, ale grecilor din companie, cari, cu informații în toate domeniile vieții românești, vor alcătui capitolele culegerii mele Brașovul și românii. Partea slavonă din aceste corespondențe de atîtea ori seculare o pregătise de tipar Gr. Tocilescu a cărui ediție, de o mare eleganță, tipărită la Viena, a putut să apară, mulți ani după moartea lui, abia ieri, prin grija dlui Bianu; dar, transcrise din nou de Bogdan și, pentru dînsul, de un elev macedonean care era să-și prepare o altă ediție, trădătoare, contra aceleia a profesorului, ele aveau să apară prin îngrijirea prietenului meu, după lungi chibzuieli cronologice cu mine, în publicații de texte și traduceri care sînt, prin acurateța lor filologică, un model al genului.

    În tot acest timp, și la Brașov am găsit din partea sașilor aceeași bună întîmpinare, de care voi avea parte și la Sibiu, unde pe vremea aceea arhivele erau conduse de editorul Codicelui diplomatic al nației sale, Franz Zimmermann, care se va muta apoi în Germania. Brașoveanul Friedrich Stenner, care-și cunoștea perfect depozitul, îmi făcea loc la masa de lîngă biroul său și, pe cînd își împlinea datoria birocratică, tăindu-și, totdeauna la orele zece punct, cele două mere din care-mi oferea un sfert, cuvenit ostenelilor mele, dar fără să încerce nici un fel de conversație, ca unul care știa prețul timpului, voievozi și boieri soseau, plecau, petreceau, se băteau, primeau daruri de înscăunare înaintea celui care le însemna rostul la mesuța de lemn în fața arhaicelor ferești spre care se ridicau strigătele tînguitoare către clienți ale vînzătoarelor de fructe din Șcheii românești.

    Dar aici, la Brașov, am căpătat noțiunea, așa de prețioasă pentru ideile și îndreptările mele de viitor, a românului din Ardeal altfel decît prin exemplarele de mult așezate la noi, un Scipione Bădescu și poeziile lui, un Marcian și sintaxa ornată, chiar prietenul meu Ioan Bogdan, desfăcut, prin studiile universitare la Iași, prin petrecerea la Pomîrla, prin atîția ani la București, din mediul ardelean, sau elevul meu Lapedatu, care-și trăise mai toată copilăria și adolescența în Moldova.

    Eram prea mult prins de cercetările din fiecare zi, de bogăția materialului pe care-l aflam pentru ca, seara, obosit, să caut societate: necunoscut de lumea românească de acolo, mă strecuram la un restaurant sărac și acolo întrebuințam o oră uitîndu-mă, eu care nu citeam gazete acasă, prin foaia germană a orașului. Cred că încă de atunci am cunoscut întîmplător pe omul de bunătate, vrednicie și ispravă, icoană a lui vir bonus în ediție românească și a profesorului în cel mai larg sens al cuvîntului, a prietenului cel mai sincer și mai delicat, care era Andrei Bârseanu. Poet pe vremuri, și izvorul poeziei curgea acuma, neîncetat, în viața lui morală, scriitor de acel purism românesc care se află la Brașov din instinct și în care se simțea și strînsa disciplină transilvană de atunci, vorbitor plăcut, el avea cele două mari însușiri așa de rare, din nenorocire la noi: îi plăcea să asculte pe altul și acorda cea mai largă înțelegere scopurilor și cea mai deplină prețuire isprăvilor aceluia. Palid, cenușiu-palid, cu o nesiguranță timidă în privire, cu glasul stins, purtînd urmele unei boli grele, el era în orașul său și cea mai plăcută tovărășie și cel mai sigur sfătuitor. Pe cînd, din păcate, în jurul lui, pentru sfînta biserică a Sfîntului Nicolae și pentru multe lucruri nesfinte de pe nesfîntul nostru pămînt, și în legătură, mai din păcate, cu atitudinea față de stăpînii unguri, de altfel puțin vizibili și sensibili aici, fierbeau cele mai urîte patimi, și oameni, totuși de mari calități, și le iroseau țesînd intrigi și scoțînd, alături de venerabilul organ al lui Murășanu, Gazeta Transilvaniei, foițe otrăvite, de atacuri personale, menite să samene cea mai periculoasă zîzanie între bunii și modeștii suburbicari din Șchei, el n-avea nici o dispoziție să se amestece în aceste triste lupte interne, al căror noroi continuu răscolit nu stropea pînă la dînsul. O prietenie ca a lui îmi va fi cu atît mai folositoare, cu cît, dacă în străinătate, de la început, munca mea găsise o recunoaștere și o încurajare, la noi abia dacă se afla cineva, cum o voi și arăta, care să se oprească un moment asupra ei, așa încît îmi era atît de prețioasă primirea, complect dezinteresată, pentru rezultatele gîndului meu a acelei conștiinți românești așa de pure și așa de sigure.

    Însurat cu o femeie foarte respectată, trăind într-o cumpătare pe care în București, unde scîndurile mele erau o excepție, ar fi taxat-o de sărăcie, casa lui Bârseanu era oricînd deschisă unui vizitator onest pe care nu-l aducea nici un scop politic sau personal. M-am convins îndată că acesta era felul obișnuit de viață al intelectualilor ardeleni, străini de orice favoare a guvernului, de altfel așa de doritor de adepți printre naționalități, că la toți era aceeași ordine casnică romană, romană din cele mai bune timpuri, exemplu pentru noi, cei din țara liberă, – dar nu destul de cunoscut exemplu, căci oamenii de aici treceau prin Ardeal din goana trenului, așteptînd pe ardeleni la București ca să le dea subvenții din bugetul statului și astfel să și-i cîștige politic. Am constatat-o și în casa bătrînului profesor Ioan Popea, unul din stîlpii liceului din Brașov, creațiune negustorească binecuvîntată de sufletul înalt al lui Șaguna, unde din cînd în cînd, cu mai mult sau mai puțin folos, se pripășea și cîte un elev de la noi, trimes de părinții îngrijorați mai mult pentru penitență și disciplină. Nalt, slab, osos, cu totul alb, Popea, fratele episcopului Nicolae, care a fost ajutătorul și neclintitul următor al marelui Mitropolit și frate și al modestului, simpaticului preot din Săcele, cu masa plină de bunătăți între care turceștile noastre sarmale, nu era un scriitor cunoscut, nici un vorbitor căruia să-i placă a se asculta, dar din toată ființa lui, de”Sfînt Nicolae” mirean, se desfăcea o seninătate absolută, de să te întrebi dacă într-o vreme învălmășită și tulburată ca a noastră se mai pot găsi și astfel de oameni. Prin căsătorie era legat de familia patriarhal de numeroasă a Pușcărilor și două fete creșteau, într-o atmosferă cu desăvîrșire românească, între cărțile care erau, pe acele plaiuri, nu un text de școală și nici un prilej de critică, ci lucru sfînt ca și cartea de închinare: una a ajuns pe urmă pictoreasa, pretutindeni cunoscută și apreciată, Elena Popea.

XIV. Prime publicații

    Vin acum la scrisul meu de-a lungul acestor ani, care n-au fost, ca și atîția alții pe urmă, decît o continuare a studiilor universitare, cu un entuziasm pe care nu-l avusem la Universitate, la nici una din Universitățile pe care le străbătusem, și mai ales cu un profesor mai sever, mai greu de laude decît oricare din cei pe cari-i avusem și care, foarte rar mulțămit cu ce făcusem, nu mi-a dat niciodată un banchet ca acela de la Iași: eu însumi.

    Cu toate că în teza de la Paris, care a ieșit numai în 1896, procurîndu-mi una din cele mai mari și mai curate plăceri ale vieții, îmbrățișasem un cerc așa de vast, cu toate că – în deosebire de lucrarea pentru Leipzig, răpede sfîșiată, cum am spus, de unii critici italieni din punctul de vedere al unui localism cam îngust și al unui exclusivism național care nu îngăduia atingerea unor asemenea subiecte de un străin și mai ales de la o școală franceză —, Philippe de Mézières găsise numai călduroase aprecieri, dintre care aceea a unui german, în Byzantinische Zeitschrift, pe care-l dovedisem plagiator, m-a făcut să surîd, iar a dlui Coville, astăzi un așa de bun și de amabil coleg la Paris, am cunoscut-o abia după peste treizeci de ani, eu mă gîndeam cu o sfială care mergea pînă la durerea de a mă receti, pînă la bolnava obsesie de a mă verifica, pe oricine și pe orice, pînă și pe un banal articol de dicționar istoric, la orice lucrare de caracter personal, la orice expunere și povestire. Riscînd să fiu considerat, cum mi se spunea așa de amabil, ca „omul-document”, eram zorit numai să comunic altora marea mea recoltă din arhive și biblioteci, despre care aveam dreptul să fiu convins că va contribui esențial la lărgirea cunoștinților de istoria românilor.

    Cerînd favoarea de a mi se tipări întreaga colecție la Imprimeria Statului, așa de simplă atunci în materie de artă grafică, întrebuințînd și cea mai slabă din „hîrtia de scris” de la Letea – dar, pînă nu am cunoscut iubirea pentru cartea frumoasă, chiar cînd cuprinde numai istorie și filologie, a lui Ioan Bogdan, un rafinat bibliofil născut, acest amănunt nu mă interesa decît prea puțin —, am avut satisfacția de a vedea terminat încă din 1894, anul întoarcerii mele în țară, acel prim volum, cu material parizian și berlinez, din Acte și fragmente privitoare la istoria românilor, purtînd în frunte planșa în colori, datorită lui Șoldănescu, pe care, un moment, îl revăzusem la München, care înfățișa pe doi Domni români din secolul al XVII-lea, unul în costumul de acasă, celalt în mantia albastră blănită și cu înalta căciulă împănată a Ordinului Ienicerilor. Un al doilea, mult mai întins, dădu restul corespondenței prusiene de la Constantinopol, cu unele adause.

    Ieșind din secolul al XVIII-lea, în care detaliile sînt multe și de aceea mai puțin prețioase, începeam acuma tipărirea, pe banii statului, dar fără cel mai mic avantaj pentru mine, nici măcar acela de a-mi rezerva un număr de volume, fie și ca să le împart gratuit – ce-mi trebuiau bani, de vreme ce aveam vreo zece mii de cărți cumpărate cu gologanul și scîndurile văpsite roz cu însăși mîna mea, pe care să le așez bine numerotate și etichetate! —, a volumului al treilea, în care era să apară o informație de cel mai mare preț cu privire la veacurile al XIV-lea și al XV-lea. Se și tipăriseră vreo sută de pagini, în aceleași condiții de o desăvîrșită mizerie, cînd am fost chemat la Minister ca să aflu din gura unui coleg de Universitate, de la Facultatea de Științi, cu care n-avusem nimic a face, glumețul, prietenosul, de altfel, pentru alți oameni și, în ce mă privește și pe mine, în alte împrejurări, Ștefan Sihleanul ”Patan” al amicilor, cumnatul lui Delavrancea, amatorul de muzică, boemul Sihleanu, că publicația, care costa așa de puțin, s-a oprit.”Noi liberalii”, spunea secretarul general al Ministerului de Instrucție, cu un D. A. Sturdza președinte al Consiliului, „nu putem tipări astfel de fleacuri ale unui junimist și nici nu înțeleg cum de te pot pasiona”. Se pare că aveam aerul unui tînăr destul de inteligent…

    O apropiere se face în mintea mea. Am spus că primul concurs, ținut la Iași, îmi dăduse, cu o reputație foarte îndoielnică, numai suplinirea catedrei de istoria universală la București pentru care mă recomandase așa de frumos Maiorescu. Îmi îndeplinisem cu zel, în margenea puterilor și a neexperienței mele, această sarcină, crezînd că poate fără un nou concurs, cum de altminterea și fusesem asigurat, voi fi întărit definitiv – căci putusem să fiu numit de la început, ca unul care ieșisem cu nota cît de cît mai mare —, cînd, în mart 1895, elevul diplomat al Școlii de Înalte Studii, doctorul de la Leipzig a fost chemat la acel Minister al nostru unde pînă atunci nu cunoscusem decît drumul care, pentru chestii privitoare la bursa mea, ducea la biroul atotputernicului, permanentului Lascar. Îmi mai aduceam aminte, de departe, de Ștefan Mihăilescu, secretarul general încă de pe la 1870, cînd am fost în casa din strada Fîntînii, unde e acum o școală de țesătorie, pentru a primi biletele de întoarcere la Iași, dar cu miniștrii noi n-avusem nici o atingere.

    În fruntea Ministerului era atunci Take Ionescu. Poate că mă mai prezintasem la el o dată, ca student, pentru cei trei sute de lei în capăt, destinați vizitei la Roma, în vederea pregătirii tezei mele pariziene. Acuma l-am găsit pe tînărul ministru, de o așa de îngrijită înfățișare engleză, cu un aer de o severitate deosebită, al cărui secret am aflat pe urmă că-l cunoștea foarte bine fostul și viitorul meu concurent, Calloianu. Îmi făcu semn să trec în odaia de alături și, cum publicasem în revista ilustrată a lui Ignatz Hertz, trăgînd-o și aparte, o conferință, sprijinită pe inedite, despre Basta și Mihai Viteazul, în care eram destul de „patriotic”, mi se pare, – deși pentru aceasta Urechiă, Tocilescu mă denunțaseră vindictei publice —, îmi puse în față, ca un corpus delicti înaintea criminalului, cărticica. Apoi, răbdător, el se pregătea să facă o amănunțită cercetare critică a stilului, cu acea siguranță de care e capabil, în toate domeniile, numai bărbatul politic român.”Te interesează?”, mă întrebă cel cu nici zece ani doar mai în vrîstă decît mine.”Deloc.” A privit îndelung cutezanța mea, pentru a rosti apoi această sentință:”Cîtă vreme voi fi eu ministru, d-ta nu vei fi profesor”. Foarte liniștit am răspuns:”Nu e nimic, dle ministru, voi aștepta”.

    Catedra a fost scoasă din nou la concurs. Cred că și data aceasta a apărut, tot așa de sumbru, cu cicatricea din care era să se desfacă un cancer, privindu-mă cu tot atîta dușmănie din profunzii ochi negri, Căpitanovici, care, nereușind nici atunci, a isprăvit publicînd, cum și era de așteptat, o broșură în care eram prezintat ca plagiator pentru că făcusem să se nască și să moară cineva la aceleași date ca și un mare număr de predecesori și, pe lîngă aceasta, ca ignorant în materie de geografie pentru că, într-o citație de izvor medieval, se afla afirmarea că Famagusta e o insulă. Cred că a revenit Georgian. Și mai era, tot gata să se retragă înainte de probe, simpaticul Calloianu care, cu toată desconsiderațiunea pe care o aruncase anul trecut asupra mea, îmi propunea amical să cer amicului său, ministrul, scindarea catedrei, în care caz puteam fi sigur că nu mi se va mai face nici o greutate. Era însă acuma în comisiune și Ioan Bogdan, și față de energia tînărului profesor vechile intrigi, care reîncepuseră, s-au oprit. Rămînea, e adevărat, întărirea de ministru a rezultatului dar, iată, în martie, eu fusesem profet: guvernul a căzut, și dreptul Petru Poni, care mi-a mărturisit mai tîrziu, cîndva în tren, că fusese, ca școlar tînăr, profesorul copiilor lui „conu’ Costachi Iorga” – bunicul meu – căruia fostul ministru, președintele Academiei Române binevoia să-i păstreze o amintire recunoscătoare, m-a confirmat profesor.

    Acuma aflam că și la publicarea documentelor anume legături, deloc științifice și profesorale, cad greu în cumpănă. Dar, cît despre aceea, deși nu eram, și nu mă gîndisem vreodată a fi, pesimist, nu m-am făcut liberal. Amestecul în viața publică și politică era să-mi vie mai tîrziu numai, nu ca obișnuit mijloc de a parveni, nici ca o satisfacție de vanitate, ci ca îndeplinirea, cu multă luptă și multe suferințe, a unui categoric imperativ moral.

    Întreruperea publicației mele, așa de smerite, de la început, m-a îndreptat, firește, către alte posibilități de a tipări și, pierzînd pe cîțiva ani sprijinul statului cu atîtea preocupații de partid și de clientelă, am nimerit, tot în 1897, la Academia Română.

    N-a fost chiar așa de ușor cum îi este astăzi oricărui tînăr, chiar dacă a doua zi se va ridica, setos de faimă, în chipul cel mai grosolan contra celui care l-a recomandat, părintește și din toată inima. E adevărat că mi se primise în Memorii rezultatul multor cercetări, ca în Contribuții la istoria Munteniei, și era să mă lupt cu Tocilescu, pînă la trimeterea, pentru o ultimă somație, a neînduplecabilei ordonanțe a fratelui meu ca să recapăt pentru publicare Pretendenții domnești, cărora colegul meu înțelegea probabil să le dea o altă destinație. Dar să intru în colecția pe care Sturdza stăruia să o numească pînă la capăt”Hurmuzaki”, deși Odobescu, Tocilescu colaboraseră la dînsa, era o mare și îndrăzneață ambiție pe acele timpuri cînd se răzbătea încet și cu multe oftări, dacă nu voiai să începi cu o îngenunchere inițială prin care toate piedecile se puteau înlătura.

    Am întîmpinat cu acest prilej opoziția categorică și, natural, foarte elocventă, a fostului meu profesor de trei lecții – una despre Molière, alta despre Napoleon și a treia despre asediul Vienei, cu hogea și cu haremul —, Nicolae Ionescu, care nu vorbea de obicei la Academie, dar nu putea să piardă această ocazie de a împiedeca un lucru compromițător pentru asociația științifică, pe dreptate atît de respectată. El făcu să se observe că a da tineretului beneficii materiale – nici nu știam că se plătesc șaizeci de lei pe coală – înseamnă a-l conrupe. A trebuit intervenția lui Sturdza pentru a frînge împotrivirea unui adversar așa de virulent în mijloacele lui de elocuțiune. Fiindcă era vorba numai de suma pe care Academia era expusă s-o piardă, el își aduse aminte că avea, ca secretar general, o retribuție de trei sute de lei pe lună pe care n-o ridica niciodată și pe care o puse la dispoziția celui care nici nu se gîndise a cere ceva.

    O, cu ce bucurie m-am pus la lucru ca să tipăresc, cu îngrijită literă a lui Socec, pe hîrtia specială a colecției, rapoartele consulilor prusieni? Textul în limbi străine era observat cu atîta atenție, încît cred că nu s-a strecurat o singură greșeală de tipar. D. Bianu veghea să nu se lase prea mult spațiu între documente, ca să nu sărăcească bogata societate, și ce-am avut să îndur cînd erau o dată prea rar sămănate documentele și rezumatele mele! Mai-mai să ne oprim acolo, căci prea mă luase răpede, cum obișnuia cînd nu-i venise încă marea înțelepciune a vrîstei, energicul conducător de fapt al Academiei. Iar, pentru prefață, care a ajuns să fie un tratat de istorie economică, discret furișat acolo, ce n-am cercetat, scotocind de la Viena chipul, zugrăvit pe tabla unei firme de magazin, al lui Alexandru-vodă Ipsilanti și statuia lui glumeață de la Brunn cu ciubucul in gură și picioarele păturite supt propriul său postament! Numai cine nu se încrede prea mult într-însul și nu așteaptă prea mult noroc de la împrejurări și prea multă bunătate de la oameni poate să aibă astfel de mulțămiri.

    În ce privește pe cele din afară, Xenopol a reprodus ceva din acest studiu și a întovărășit de cîteva cuvinte măgulitoare apariția elegantului și impunătorului volum, dar voi simți îndată cum, din motive neștiute, prietenia și de acolo se va împuțina tot mai mult. Oarecare interes a trezit numai în străinătate, la statornicul urmăritor al întregii mele activități care e d. William Miller, această prezintare a unui atît de bogat material pentru toată istoria noastră în secolul al XlX-lea. Și numai pentru acea introducere, pentru note, pentru amănunțita tablă de nume, făcută după practicile de la istoria evului mediu, cum le învățasem în străinătate, închisesem atîta timp dintr-o tinereță – aveam abia douăzeci și șase de ani! – pe care alții, mai îngrijiți de ei înșiși, știau s-o folosească altfel – și în sensul românesc ei aveau dreptate.

    Colecția oprită de Minister pentru păcatul meu, închipuit, de neadmisibil „junimism”, a primit-o și mai departe tot Academia, mulțămită, se pare, de volumul abia încheiat, cu toate că mulțămirea nu mi-a exprimat-o nimeni și niciodată. Partea cuprinzînd veacul al XVI-lea pînă la Mihai Viteazul a urmat ca volumul al XI-lea din colecția”Hurmuzaki”, și pentru acesta am cheltuit osteneli tot atît de devotate, cu și mai puțină recunoaștere decît pentru volumul precedent, dar încetul pe încetul mă obișnuisem cu ce trebuia să tot dau ca să nu primesc în schimb – cînd nu se puteau arunca injuriile de care ușa de larg m-am împărtășit – vreun semn de recunoaștere. Adaug că, pe cînd ce publicau alții venea din materiale scump plătite de Academie, pe care nu le adunaseră, și nici măcar nu le verificaseră ei, ce dădeam eu era rezultatul lunilor de muncă păgînă în care mă îngustam și de hrană, ca în Veneția, cu peștii fripți din tingirea pentru muncitori și cu polenta cumpărată în colțul străzii. A venit vremea acum, cînd nu e departe sorocul la care trebuie și eu să-mi iau rămas bun de la toți, de la cine mă știu și de la cei, mulți, cari nu mă știu, de la cei cîțiva prieteni, de la mulții dușmani și de la atîta gloată de indiferenți, să spun și aceste lucruri pe care le-am tăcut o viață întreagă, din multă mîndrie și dintr-un incomensurabil despreț.

    Apoi, cînd a fost vorba să dau drumul și la comoara strînsă în Innsbruck și în Viena despre Mihai Viteazul, pe care se știe că-l calomniasem, a trebuit o tainică înțelegere a dlui Bianu cu Sturdza pentru ca pe neștiutele de toți să alcătuiesc cele două părți, pline de noutate, ale volumului al XII-lea, trecut și el tot supt numele lui Hurmuzaki, care n-avea a face întru nimic cu ce izbutisem eu a înjgheba. Numai cînd lucrul a fost gata, el s-a prezintat unor judecători cari totuși consimțiseră să mă înscrie între membrii corespondenți ai Academiei, foarte hotărîți, de altfel, să mă lase multă vreme la ușă. Căci au alergat pentru a umplea locurile goale și la bunul meu vecin din strada Sculpturii, așa de vechi moldovean de la Socola, călugăresc la înfățișare și la apucături, dar atît de modest în ce privește lucrul său după datină și de o așa de bună inimă pentru mine, care era coconul Costachi Erbiceanu, neașteptat rival iscodit în calea mea fără ca eu să mă fi gîndit o clipă măcar să-i port năcaz pentru aceasta.

    Eram îngăduit însă a da în Memorii cele dintîi studii mai întinse în legătură cu istoria noastră, studii ieșite și din noile descoperiri de materiale. Astfel, pe lîngă Cronicile muntene cercetate în originea și legătura lor, fragmentele de povestiri găsite în bibliotecile apusene cu privire la trecutul nostru, Manuscriptele din biblioteci străine, actele românești despre Petru Șchiopul și Mihai Viteazul, în care vibra atîta și din umilința unuia și din energia nebiruită a celuilalt, extrasele din Socotelile Brașovului și Sibiului pentru secolul al XVII-lea, încredințat mie în acea Istorie a românilor pentru Expoziția Jubiliară, din care celelalte părți le luau Xenopol, Onciul, Bogdan, Bianu și Colescu-Vartic.

    Cum un premiu de o mie de lei fusese publicat pentru studii istorice asupra Chiliei și Cetății Albe, am întrebuințat alte luni întregi de zile pentru a cerceta toate izvoarele generale ale țerilor noastre, ceea ce, față de îngustul subiect era o mare jertfă, dar mi-a adus un nemăsurat folos, familiarizîndu-mă, pentru alte cercetări, cu toate aceste mijloace de informație. Premiul, folositor numai pentru alte călătorii, tot neplătite, l-am luat, dar nu fără o luptă a prietenilor mei cu Hasdeu, care-și exprimase o părere defavorabilă asupra manuscrisului. Scriindu-i cîteva rînduri dureroase, am căpătat răspunsul că ar fi judecat altfel dacă mă știa că sînt autorul, eu fiind – Doamne sfinte! – „o perlă a generației tinere”, dar îl atribuise el unui basarabean care-i desplăcea.

    Aceeași bună credință era s-o întîlnesc la Academie și pentru cărticica elegantă pe care mi-o editase d. Emil Socec cu documentele Bistriței. Prezintată la premiu, raportorul, Vincențiu Babeș, bătrîn bănățean cu multe sucituri și, mai ales, supus multor influențe, a declarat că nu se poate premia singur primul volum iar, cînd a ieșit și al doilea, că lucrarea s-a exclus de la considerare de vreme ce partea dintîi n-a fost premiată.

    Acuma pătrundeam și aiurea, pe lîngă reluarea colaborării la Arhiva din Iași, cu acte privitoare la Neagoe Basarab și solul lui la Veneția și Ragusa și la Nicolae Mavrocordat în legătură cu învățatul călugăr francez Le Quien. Documente întru cîtva legate de pămîntul țerii au intrat în Buletinul societății de geografie prin bunăvoința lui Gh. Lahovary, de la Curtea de Conturi, secretarul societății care dăduse el însuși multe scrisori românești în Convorbiri, iar la Economia Națională, transmisă de P. S. Aurelian ginerelui său, pe care-l cunoscusem la München, d. C. Băicoianu, a apărut analiza descoperirilor de la Lemberg, mai tîrziu Condici de socoteli ale Domnilor fanarioți și altă informație în acest domeniu. Și luxoasa revistă a dlui N. Pătrașcu, Literatură și artă, al cărui Alecsandri îl judecasem odată aspru, îmi era larg deschisă, și pentru pagini de literatură descriind pitorescul noilor mele călătorii și pentru contribuții istorice.

    Cu publicul cel mare eram să intru în contact prin conferințe rezervate mie, în înțelegere cu Onciul, care alesese ca subiect: Întemeierea Principatelor, și cu Bogdan, care a vorbit despre Studiile slave la români. Partea mea au fost: Luptele lui Mihai Viteazul cu turcii și Cultura română supt fanarioți. Ambele au servit de bază unei întregi serii de ataatacuri piezișe, – „dușmanul lui Mihai Viteazul”, „lăudătorul fanarioților”, – care însă fac parte din războiul pe care tînărul cu atîta tenacitate urgisit și urmărit a fost nevoit să-l înceapă.

    Pînă atunci, din fericire pentru o stare de spirit pe care n-am învățat să o țin la o parte de tot ce-mi poate da lumea, aveam aceeași înțelegere a străinilor, cărora nu le făcusem nici o îndatorire și de cari nu mă lega nici un rost sentimental ca de compatrioții și conaționalii mei, dar spre cari, cum am spus, mă duceau drumurile anuale, drumuri care erau plătite din ce mi se cuvenea de la Academie pentru corectura singură. Și, spre a putea face aceste drumuri, rămîneam și mai departe în strada Sculpturii, apoi mergeam tocmai în fundul străzii Icoanei, lîngă rampa de gunoaie care aromea mahalaua, într-un șir de odăițe joase, cu fereștile către ulicioara care sechema mîndru strada Orientului și de unde veneau aburiri de cîrciumă, strigăte de bețivi și cîte un tîlhar care, supt pretextul că-mi aduce telegrame neexistente, ciocănea în mijlocul nopții la geamul de la intrare, ori, pe urmă de tot, în mai omenescul mediu al unei alei desfăcute din Calea Griviței și care, aparținînd fiului inițiatorului românesc în chimie, Alexe Marin, purta științificul nume al acestuia. Acolo era același popas, iar nu o adevărată locuință: un fotoliu cumpărat din singura moștenire a vieții mele, de la arhimandritul Varahiil Lateș din Mînăstirea Neamțului, fost ajutor al Mitropolitului Sofronie Miclescu, cîteva scaune despărechiate, un pat de fier și o masă de sufragerie reprezintau, pînă ce gospodăria chibzuită a soției mele a crezut că trebuie să se mai adauge ceva, mobilierul din casa unui savant român invidiat, a cărui lăcomie trebuia oprită încă de atunci de a se întinde prea mult. Cele dintîi scaune îmbrăcate mi le vor procura cei trei sute de lei pe lună pe care, scurtă, foarte scurtă vreme, mi le-a dat ziarul L’Independance Roumaine, cu care m-am legat printr-o colaborare care cere multe explicații.

    Încă din anii mei de student, începusem contribuțiile, întâmplătoare, la unele reviste franceze, aceea de la Revue historique, îngrămădită de material francez, neputînd, firește, să continue (un articol despre niște scrisori privitoare la angevinii din Neapole în secolul al XV-lea mi-a rămas și astăzi în manuscris, așteptarea tipăririi dînd putința de publicare unui istoric italian). Dar Revue critique a lui Chuquet, unde de la Roncière îmi lăudase teza, îmi trimesese cărți pentru recenzie, și am putut păstra legăturile cu această importantă publicație mai multă vreme, pînă ce, cînd am arătat cum fusese alcătuit catalogul lui Tocilescu, am primit de la redactor înștiințarea, inspirată de oameni de la București, că după cît se pare, eu urmăresc răzbunări personale – și, neapărat, m-am oprit acolo. Dădusem însă două note, în legătură cu preocupația permanentă în ce privește cruciatele, revistei consacrate acestor studii, Revue de l’Orient latin, care continua Arhivele contelui Riant și a cării conducere o avea un spirit de o critică sigură și nemiloasă, pentru care fiece cuvînt era obiectul unor lungi examinări și eventuale discuții, Charles Kohler. I-am propus tipărirea acolo a materialului strîns ani de zile în acest domeniu și astfel, cu socotelile Caffei și Perei începeam, încă din 1897, seria lungă a Notelor și extraselor pentru a servi la istoria cruciațelor în secolul al XV-lea, care a apărut apoi, trasă aparte, în două volume, la 1889, al treilea, de origine mai mult raguzană, tipărindu-se la București. După cele dintîi numere cuprinzînd aceste contribuții m-am învrednicit de atenția cuiva, care nu era altul decît creatorul bizantinologiei în Germania, Krumbacher, și n-aș putea spune îndeajuns cîtă încurajare a tras cel care se trudea în zădar acasă la dînsul, între josnice invidii și intrigi pe care nu voia să le urmărească, de la o apreciare care venea de așa de sus.

    Față de istoriografia din 1890, care continua, obosită, fără nici o dorință de a găsi noi informații și de a prezintă explicații noi, nu m-am gîndit un singur moment să proclam un crez de refacere, cum, la Lupta, preferasem să fiu socotit, de cronicarul teatral care-mi cerea teoria mea proprie, ca un om fără idei, decît să leg împreună cîteva propoziții doctrinare cu aerul cuiva care a descoperit ce nu-și închipuia nimeni că s-ar putea găsi. În toată lunga mea viață am avut un sentiment de fereală, un adînc dezgust, cu motive mai mult de estetică și de eleganță, față de dogmatismul greoi și pretențios pe care numai spiritele pedante, neputînd prinde ce e relativ, incapabil de a fi complect definit și de a fi exprimat printr-o formulă, una singură și fără greș, îl pot socoti ca un mijloc sigur de a găsi adevărul. Mi s-a părut că ai cu atît mai multe șanse de a te înșela, cu cît îți e mai strictă preciziunea afirmațiilor. Doar nesfîrșitele nuanțe ale stilului, cînd le posezi – și, dacă nu, de ce n-ai face matematici sau fizică? – sînt date pentru a exprima tot ce e gîcire, ipoteză, lucru de reluat, de discutat, de schimbat cît de mult în asigurările noastre. Orice privește pe am nu se poate îmbrăca decît în forme care să corespundă cu ceea ce în omul însuși e așa de aproximativ și de supus prefacerilor celor mai neașteptate și celor mai felurite. A trata sufletul omenesc ca pe un corp cristalin, care neapărat și oricînd înfățișează aceleași fenomene, lămurite o dată pentru totdeauna, e cea mai formidabilă dintre greșeli. El trebuie înțeles cu o nesfîrșită simpatie și redat așa încît să faci simțite toate tainele lui și toate îndoielile cui caută, cu multă delicateță și supt povara multor întrebări, să-l descrie fără a-l falsifica, să-l facă priceput fără a pretinde că nu mai e nimic de găsit într-însul.

    Deci nu putea să fie vorba de o „școală nouă” în istorie, precum mai: tîrziu voi evita în literatură tot ce ar fi putut să semene că are acest caracter de înnoire voită, codificată și proclamată, pentru ca la capătul luptei să se creadă altceva decît ce fusese crezut, multă vreme, înainte de o asemenea „revoluție”; a pontifica era imposibil pentru un spirit accesibil tuturor ironiilor, care înainte de a fi rostite de noi se găsesc în natura însăși a lucrurilor.”Luptătorul” pe care l-au creat unii din puținii mei prieteni, adesea de o atît de superficială înțelegere, gata să mă aducă la unul din tipurile cu care sînt deprinși, n-a existat niciodată. Cum n-am avut pretenția să revelez crezuri neapărate și pentru alții, tot așa mi-a fost totdeauna peste măsură de greu să descurc cugetarea nelogică sau de o logică falsă a altora: pentru aceasta trebuie să-ți strîmbi însuți gîndul și aceasta, atît de greu pentru cel ce cugetă bine, îmi inspiră același sentiment de răspingere ca și contorsionarea organelor materiale ale corpului. Afară de motivul, hotărîtor pentru mine, de a mă da în lături în fața injuriilor și a oricării grosolănii, întocmai cum un om curat va prefera să ieie o cărare îngustă și prăfoasă în loc să continue pe un drum drept și comod, sămănat de imundiții.

    Aceasta pentru a explica de ce ideea unui război cu atîta lume, pe care a trebuit să-l primesc, rareori cu bucuria că am înfruntat o șarlatanie ori am distrus o iluzie răufăcătoare, a fost străină de intențiile mele și cu totul necorespunzătoare idealului de viață a cui de mult nu căuta altceva decît cea mai desăvîrșită izolare de tot ce era zgomot omenesc, îmbulzeală de ambiții și revărsare de patimi. Doar o arătasem îndeajuns, de la școala unde ascundeam cu îngrijire ce puteam și eu, căutînd, la internat, unde în jurul meu erau numai urletele dezmățului, să suprim și zgomotul pașilor mei, apoi la studiile, în străinătate, unde nu m-au recomandat nici alții de acasă și n-am căutat să mă recomand nici singur, mirat oarecum cînd mi se găsea o însușire, tot așa și pînă la cei șase ani de activitate ca profesor la Universitate, în care n-am curtenit pe nimeni, n-am îngrijit pe nimeni, n-am căutat nici cîrdășie, nici încăierare în locul unde fierbeau atîtea pasiuni, și așa de cumplite, pătate de o politică încă de atunci amestecată, din nenorocire, în toate domeniile activității intelectuale. N-am știut cum să mă strecor în fiecare vacanță mare, uneori și în cele scurte de iarnă, ca în vizita la Brașov, ca să caut obscur documente pe care le ceteau atît de puțini din public și pe care le urmăreau și le pricepeau așa de puțini, și dintre istoricii cari nu făcuseră o lungă și grea școală ca a mea. Îmi interzisesem apoi orice activitate literară, și o dată numai un tînăr ziarist moldovean, al cărui nume ca și numele foii (soția lui iscălea Laura Vampa) nu mi le amintesc bine (poate Eugen Vaian), mi-a smuls cîteva versuri pentru coloanele sale. Afară de două-trei conferințe la Ateneu, unde mă chemaseră stăruitor, n-am stat înaintea publicului, și pînă astăzi un auditoriu de zece persoane îmi provoacă îndoieli, îmi pune întrebări de conștiință, mă face nemulțămit de mine și-mi scade mijloacele pe care fără această jenă fizică le-aș avea poate. De forfota unei politice de basculă – azi liberalii, mîne conservatorii —, în care, totuși, cum combatanții erau boieri și intelectuali, aceasta se simțea și în tonul polemicelor, mă ținusem cu cea mai mare grijă total deoparte. Și, de altfel, se știa așa de mult că sînt un sălbatec fără calități de exprimare! Bunul meu elev și credinciosul meu prieten Henri Stahl a fost cel dintîi care a căutat să mă încredințeze că mă exprim destul de curățel ca să pot avea o influență asupra oamenilor, și-i păstrez pentru aceasta o veșnic vie recunoștință! Nimeni, într-un timp cînd erau așa de multe și de unanim recunoscute talentele, nu s-ar fi gîndit să scotocească în odăițele joase, goale, căptușite numai de cărți, pe un profesor fără notorietate pentru a-l arunca în vîrtejul unde se cer altfel de temperamente.

    Dar apropierea mea de Ioan Bogdan, care-mi aducea deseori mărturisirea năcazurilor sale de om nepotrivit cu mediul, dar a cărui dorință de a-l influența era vizibilă, și de aceea atacurile, din mai multe locuri, cădeau asupra lui fără ca el să li poată răspunde, ajungînd pînă la neurastenie —, mai tîrziu adăugirea lui Onciul, care, însă, tot așa de puțin înzestrat ca vigoare polemică, se mulțămea să puie în notele studiilor sale de o erudiție glacială cîte o decizie de tăgăduire fără apel, dădeau de gîndit acelora cari, bucurîndu-se de o mare faimă, sprijinită pe lucrări dintr-un lung trecut, aveau toate legăturile în societate și dispuneau așa de larg de studențimea însăși, pe care ar fi dorit atît de mult s-o păzească de orice altă înrîurire. O adevărată oaste solidară, din invidie și ură, care nu ar fi ieșit la luptă dreaptă, dar avea putința de a trezi în fața rivalilor temuți atacurile acelora cari n-aveau aceleași motive de prudență. Astfel, jignit de ironiile dintr-o recenzie la L’Independance Roumaine, pe care mi-o ceruse stăruitor Rubin, care era sufletul ziarului, asupra unei Istorii a Bucureștilor, unde nu erau decît pretențioase și greoaie cochetării cu subiectul, prezumțiosul Ionescu-Gion își pregătise cu săgeți tolba de vechi ziarist și țintind la Bogdan, ca acela care s-ar putea mai puțin apăra, prezintă unui ridicul menit să se întoarcă foarte răpede asupra lui însuși pe „plăvițul decan” și manifestările lui „decanale”.

    Dacă Hasdeu se ferea să provoace o discuție publică, din care ar fi putut suferi prestigiul lui de vrăjitor în ale științii – ceea ce se admira mai mult decît orice alta de o societate căreia-i trebuia zguduirea surprinderii —, mulțămindu-se a da la timpul potrivit loviturile, în umbră, și îndreptățindu-se apoi că n-a distins prin întunerec cine i-a ieșit în cale, dacă Urechiă, slab în apărare, oferea pacea a doua zi după ce i se descoperise un gest de neprietenie, energia așa de vie, patima așa de călduroasă a lui Tocilescu nu cunoșteau nici o rezervă atunci cînd era vorba de a se arunca asupra inamicului care era pentru dînsul oricine călca în vastele lui domenii, întinzîndu-se de la barbarii de supt movila de la Adam-Klisi, săpată de dînsul, pînă la domnia regelui Carol, pe care-l măgulea așa de mult. În fața lui Bogdan el a stat totdeauna cu cea mai dîrză hotărîre de a-l distruge, tăgăduindu-i orice merit, negîndu-i orice posibilitate de a fi folositor. Dar mi-a fost totdeauna imposibil să văd dezlănțuindu-se astfel de porniri, nu contra unui prieten iubit, dar și contra celui din urmă dintre necunoscuții cari nu fac imediat gestul defensiv, fără să uit totul și să mă substitui eu încremenirii dureroase a celui lovit pe nedrept.

    Din ce am spus pînă acum se vede cît de greu mi se făcuse drumul către o activitate în care nu doream decît să pun la îndemîna tuturora ceea ce cu atîta trudăputusem să cunosc și să descopăr, fără măcar să fixez deosebirea între ce se știa și ce, după ostenelile mele, se putea ști de acum înainte. Depozite închise, cărți răspinse, jigniri nemeritate nu puteau să nu lase în suflet amintiri care de la sine caută să se plătească fără ca și cea mai aspră hotărîre să fie capabilă de a opri o pornire de autodefensivă. Și cum oare aș fi putut să rămîn nesimțitor cînd, a doua zi după ce la Academie se încercase, prin Hasdeu, răspingerea de la premiu a Chiliei și Cetății Albe, am descoperit în noua ediție a Istoriei românilor de Tocilescu aproape o pagină, în legătură cu o descoperire la care țineam, copiată pe de-a-ntregul din urgisitul meu manuscris? Pînă atunci n-aș fi crezut că oameni de mare autoritate și foarte respectați pot să-și facă astfel cărțile. Dar am căutat și aiurea, în această lucrare însăși și apoi și în alte studii ale aceluiași autor, și aim. putut constata întrebuințarea statornică, menționată și mai sus, a aceluiași procedeu, și cînd era vorba de o publicație așa de recentă ca studiile lui Zeissberg asupra dezvoltării istoriografiei polone sau de manuale la îndemîna oricui ca Mitologia lui Preller. Era, credeam eu, fără a mă gîndi să înlocuiesc oriunde pe oricine, o datorie, dureroasă fiind vorba de un coleg – dar vai de ce era colegialitatea noastră într-o Universitate veșnic sfîșiată! – să învederez aceste lucruri, a căror revelație singură putea să explice și atitudinea mea față de asemenea înaintași.

    Scăpate de conducerea oligarhică de pînă atunci, Convorbirile literare fuseseră încredințate lui Ioan Bogdan, care trudea la ele, îndreptînd și stil de proză și cadență de versuri, pînă tîrziu noaptea. În această revistă, care luase astfel un caracter cu totul altul, fiind acum și larg deschisă discuțiilor de istorie, au apărut deci o serie de articole, în care, exprimînd părerile care mi se impuneau din însăși cercetarea cărților ce-mi erau înainte, critica mea n-a ajuns să cadă niciodată în acele greșeli, care trebuie evitate de orice om cinstit și de orice om care a primit o bună creștere: aruncarea unor încriminări neîntemeiate și întrebuințarea unui ton a cărui grosolănie nu aduce nici un folos. Nu s-a răspuns nici așa cum atacasem, nici altfel, în forma unei discuții științifice, „ciudatei ființi”, cum mă caracteriza prin ziare Tocilescu, dar lupta se deschisese acum, și eram dator, mai puțin pentru pielea mea decît pentru aceea a prietenilor mei, s-o duc mai departe. Astăzi, după ce atîția ani au trecut, după ce adversarul meu nu mai e între cei vii, după ce o privire îmbrățișînd toată perspectiva trebuie să-i recunoască meritele față de condițiile vremii lui, pot spune hotărît că n-aș avea să retrag nimic din ceea ce am trebuit să afirm atunci, luînd asupra mea toate riscurile, care se înțelege că numai puține nu erau.

    Regret numai că lupta, și nu din vina mea, ci din a cui mi-a aruncat în față insulte pe care niciodată nu le-am putut primi cu calmul cui a moștenit alt sînge, a ajuns acolo unde n-am crezut că s-ar putea coborî. Dar în acest domeniu al ofenselor celor mai insuportabile, provocînd o firească reacțiune, aveam să mai sufăr multe și, îndată ce nestăpînirea tinereței a dat răspunsul care nu se putea evita, ce clocot de ură s-a produs în jurul omului despre care se credea că poate fi lovit distrugător, compromițîndu-l, scoțîndu-l din învățămînt, măcar atunci, și măcar pentru actul de violență, spontaneu dezlănțuit prin jignirea celei mai elementare mîndrii! De altfel n-a fost întîia dată cînd s-a manifestat dorința călduroasă a atîtor colegi de a scuti Universitatea de un așa de rău element.

    Colaborația întâmplătoare la L’Independance, pe atunci cu totul fără legături de partid, între conservatismul lui G. Em. Lahovary, mort tragic, și liberalismul tinerilor Brătieni, se prefăcuse, după stăruința lui Rubin, om de un spirit deosebit de fin, căruia îi plăceau astfel de încrucișări de spade, într-una permanentă. Mi s-a părut atunci, în 1899, cînd eram acuma pornit pe harță pentru ceea ce mi se părea că ar putea să aducă o regenerare a spiritului public, că prezintarea fără rezerve și fără cruțare, orice ar fi să fie pe urmă, a stării intelectuale a românilor în acel moment n-ar fi un lucru fără folos. Am urmărit-o deci supt toate aspectele, țintind un scop mai înalt decît lămuririle științifice de pînă atunci: acela de a afirma credința că noi, cu tradiția noastră, cu puterile noastre, aruncînd deprinderi urîte, care duraseră prea mult și făcuseră atîta rău, am putea să creăm o civilizație, una adevărată, originală, corespunzînd și firii noastre reale și celei mai bune și mai nobile moșteniri. Astfel, număr de număr, s-a alcătuit, chiar peste planul meu de la început, subiectul dezvoltîndu-se de la sine, și fiindu-mi imposibil, pentru considerații de ordin personal – pe care căuta să mi le descopere, într-o interesantă conversație, prudentul Tiktin, apărut o clipă la București —, sau pentru a menaja unele sentimente, să-l opresc în revărsarea lui, neapărat crudă, actul de acuzație din Opinii sincere, Viața intelectuală a românilor în 1899.

    Eram, în timpul tipăririi acestor coloane, socotite neîngăduit de scandaloase, deși nu era în ele nici un accent de violență, nici o notă de brutalitate, la Königsberg, ocupat cu adunarea materialului teutonic și cu scrierea istoriei secolului al XVI-lea românesc, cînd, împreună cu numerele ziarului francez cuprinzînd studiul meu, îmi soseau, trimese de Rubin, bucuros că se caută așa de mult ziarul său, alte foi în care se făgăduia, între altele, autorului că, odată cu întoarcerea la București, va avea să plătească și cu pielea pentru cutezanța lui; cum purtam pe atunci o demodată pelerină, pe care am păstrat-o an de an pînă ce mi-au mîncat-o șoarecii, era vorba și de soarta pe care o va avea această pelerină istorică la apropiata și nelipsita regulare de conturi de care, de altfel, îmi păsa așa de puțin. Se adunau de zor iscăliturile pentru izgonirea mea din mijlocul unor profesori pe cari acuma îi compromisesem cu totul, și s-au cules, după cît îmi aduc aminte, vreo șaizeci, șaptezeci de aprobări în scris a măsurii, care părea indispensabilă. De la Iași, cum fusese vorba și de Caragiani, ca director al unei biblioteci universitare cumplit înapoiate, fostul meu profesor trimetea o broșură întreagă, de o savoare de stil potrivită cu însușirile cunoscutului povestitor de anecdote orientale, terminînd cu deciziunea ca scrierile mele să fie aruncate public în lăturile de pe malul Bahluiului. Singur un necunoscut tînăr boier, Constantin Bălăceanu, lua un condei de o nobilă trampă și, în curajoasa foaie franceză pe care o tipărea, făgăduia celui așa de aprig atacat că va veni o vreme, care a venit și n-a venit, cînd mulți din dușmanii de atunci îi vor face sluj înainte.

Luptă

XV. Prime preocupații politice și naționale

    Nu-mi stătea prin gînd, la început, prin 1899, să ating în l’Indépendance Roumaine subiecte politice. Dar nu numai în sufletul meu, ci în acela al unei întregi generații, mai ales al celor cari avuseră legături cu Apusul și cunoscuseră societăți de o civilizație modernă adevărată, activă, cu simț de răspundere, oricare ar fi fost și acolo greșelile și slăbiciunile, cu îngrijire ascunse însă de acea ipocrizie despre care gînditorul francez a spus că „e un omagiu pe care viciul îl aduce virtuții”, se ivise părerea că și în acest domeniu, de care, de altfel, la noi atîrnau toate celelalte, nu se mai poate ca acum. În adevăr era de toată evidența, chiar cînd ea nu era produsă de flacăra răscoalelor, care nici ele nu lipsiseră cu totul, că e imposibil să se trăiască mai departe cu milioane de țerani fără pămînt, fără drept adevărat în viața publică – afară de gluma insultătoare care era colegiul al III-lea, încadrat de jandarmi, mînat ca vitele, bătut sau plătit și, la capăt, înșelat —, și lipsiți de orice creștere prin școală, cu o burghezie care în Moldova era aproape total străină și nenaționalizabilă, cu o boierime sfîșiată de patima politică, dar oprită într-un putred oportunism, peste al cărui fond regele îmbătrânit hotăra sterpe schimbări de regim, și cu o intelectualitate complect zăpăcită, oare nu-și dădea sama nici de care e datoria ei față de neam și de țară, nici de tot ce ele, bineînțeles și servite, ar putea să puie la îndemînă pentru o totală transformare. Și aceasta cînd, dincolo de hotarele unde se opreau privirile politicianilor, considerând provinciile românești ca un număr de kilometri oarecari pe drumul spre Apusul tuturor plăcerilor și fericirilor, conceput și acela între cartierul de distracții al Parisului și Coasta de Azur, fremăta o întreagă românime ardeleană, muncitoare, onestă, idealistă, crezînd în noi ca în Dumnezeu, fără a ne cunoaște, și tocmai pentru că nu ne cunoștea […].

    Iar de jur împrejur, fără ca ochii obosiți sau orbi din naștere să le deosebească, primejdiile unor monarhii de pradă, a căror viziune era așa de puternică în mintea unui Sturdza, care-și avea totdeauna colțul de bolnavă exagerare, încît, chemîndu-mă la Ministerul de Externe pentru a-mi recomanda să scriu despre România și chestia Orientului, mă îndemna să mă grăbesc, căci „nu se știe ce se poate întîmpla, țara liberă stînd ca o frunză pe apă”.

    În tăcerea flămînzilor, în toropeala sătuilor, un român de peste graniță încercase prefacerea totală a spiritului public printr-o foaie, frumos tipărită de editorul brașovean așezat la București, Gheorghe Filip, România jună. Aurel Popovici, bănățean, medic de profesie, luptător radical pentru liberarea alor săi, fără să predice încă încrederea în Viena și imposibila alipire la Austria, pentru care va lupta, cu o rece convingere antipatică, și bucovineanul Aurel Onciul, era un om impresionant prin vigoarea sa trupească, prin frumuseța oacheșului, rotundului său cap de medalie romană, prin tumultul de idei care i se zbăteau în suflet, printr-o elocvență, puțintel de cafenea vieneză unde, țara stînd totuși pe loc, toate chestiile se puneau și se rezolvau înaintea unei halbe de bere, dar covîrșitoare, copleșitoare pentru ascultătorii uluiți de abundența unui val care nu se mai sfîrșea, precum și prin intonațiile profunde ale unui formidabil glas de tribună.