Îl voi cunoaște mai tîrziu, terorizat și eu de aceste excepționale daruri fizice, mai mult decît gata să-mi adaug iscălitura la a unui Nicolae Filipescu, care fusese complect cucerit, în favoarea unui program supt realizarea căruia trebuia să zacă și atît de scumpa nouă neatîrnare a României noastre. Pentru moment, după ce numai în timpul din urmă începusem a opri pe țigănașul care făcea cu strigătele lui ascuțite concurență neamțului cu „warme Würst”, moșneagului și babei cu „ciorbă de burtă caldă“ și cerșitorilor cu „miluiți-mă și pe mine” și „melostiviți-vă” ca să-i cumpăr incolorul și insipidul Univers, ceteam de la un capăt la altul marele jurnal bine făcut, al cărui scris curajos contribuia să definească „ideile” ce mi se desfăcuseră mie din lunga cercetare a unui trecut serios și onest, avîndu-și baza lui proprie.

    Era acolo altă credință decît aceea din frumoasele discursuri cu care se luptau în Parlamente vane, numai de formă, eleganții atleți ai luptelor noastre de partid. Voi învăța a cunoaște și prin propria mea experiență ce era supt această paradă care, la zile mari, cînd se ridica vibrantul glas al lui Maiorescu, cînd Carp își arunca formulele sfidătoare, cînd Delavrancea, încă puțin apreciat ca orator, dar încîntîndu-se de elocvența sa, își desemna în aer pitoreștile capricii, aduna în loje tot ce lumea feminină a vechilor București avea mai fin și mai fermecător. O dată, cu o frumoasă adresă caligrafiată, am fost chemat la ministrul meu, care era colegul doctor Istrati, mie dealtfel personal necunoscut. O misiune? O decorație? Era o zi foarte caldă de vară și, în cabinetul său, ministrul stătea în jiletcă. M-a invitat să mă dezbrac și eu, ceea ce, înclinîndu-mă înaintea generozității gestului, am refuzat. Apoi a început să mă întrebe, cu multă stăruință și încă mai multă jenă, despre examenul de bacalaureat la care, din nou, eram președinte. Numele lui Take Ionescu, căruia Istrati-i era profund devotat, se amesteca necontenit, curios, în acest interogatoriu. – Ce am eu cu el? De ce l-am supărat? .. . Am înțeles.”Dați-mi, vă rog, o foaie de hîrtie.” Și, cînd i-am întins demisia, pe care, cu gîndul la Take Ionescu, nu cuteza să mi-o ceară, a prins să mă întrebe prietenos cît aș fi cîștigat la comisiune, cum s-ar putea pune suma la loc, și dacă aș vrea să-i cataloghez colecțiile. – Voi căuta un student în lipsă de mijloace. – Da, da, tocmai aceasta voiam s-o spun. – Nici nu puteați gîndi altfel. Dar, totuși, dacă aș vrea să merg în străinătate, fiind poate bolnav, fiind de dorit să fii bolnav… Dar nu sînt. – Atunci, știu eu? o cercetare științifică. – Aș face-o la mănăstirea Neamțului.

    — A, tocmai, tocmai… – Dar cu mandat oficial, trecut la Monitoriu…

    — Desigur! – Și nu ca o compensație: voi prezintă contul… – Desigur! Și m-am dus la Neamț și am prezintat contul, dar nici însărcinarea nu s-a publicat, și a trebuit să înghit trei sute de lei tocmai…

    Colaborator al României june, era și d. A. C. Cuza […].

    În acest moment, pentru o bibliotecă de istorie contemporană din Paris, apărea cartea, bine făcută, despre istoria contemporană a României a lui Frédéric Damé, fost director la l’Indépendance, creatorul unui ziar ilustrat, autorul unui prețios dicționar româno-francez, om pe jumătate încetățenit printr-o căsătorie care se termină scandalos, făcîndu-l să părăsească țara pentru totdeauna, așa încît i s-a pierdut și urma. Prezintînd ca pentru o lucrare menită a fi consultată tot șirul schimbărilor politice, atît de dese și cu atît de puțină semnificație, toată lista de nume, în mare parte de mult uitate, ale zecilor și sutelor de miniștri din agitatul nostru cinematograf politic, lucrarea, în care erau servite și unele interese de partid, ceea ce era de altfel foarte vizibil, punea în lumină, fără ca aceasta să fi fost în intențiile istoricului, zădărnicia totală a unei vieți politice de oportunism și stîrpiciune în forme de pripit și neinteligent împrumut.

    Linii generale nu voise, sau nu putuse desface autorul străin, căruia toată această comedie îi era în fond indiferentă. Ele mi s-au impus cu atîta putere, trezind o adîncă durere în sufletul cui își dădea samă la ce rezultat s-ar fi ajuns dacă puterile vii ale nației ar fi fost în adevăr întrebuințate, încît am redactat, cu o pasiune care nu era în obiceiul medievistului, ocupat cu țeri străine sau cu epoce așa de depărtate, o critică, menită nu atîta să arăte valoarea cărții înseși de care era vorba, ci să facă procesul unor mari și fatale greșeli. Concluziile mele, ieșite din considerații istorice, coincideau desăvîrșit cu ale dlui Cuza, al cărui punct de plecare fusese economic și social. Darea de samă, care a format o întreagă broșură, a apărut în România jună, trezind, de altfel, puțin interes, ca tot ce se publica în această admirabilă foaie, care peste cîteva luni și-a oprit apariția, primejduind și existența tipografiei”Minerva”, creată mai mult pentru acest scop.

    Ceea ce nu s-a mai putut publica deci acolo – și vechea mea patimă de ziarist se trezise, pentru a nu se mai istovi niciodată —, a putut trece, grație lui Rubin, neînregimentat în vreun partid și destul de inteligent ca să-și dea sama că asemenea convingeri sînt drepte și că ele trezesc tot mai mult opinia publică, fie și numai din cauza persoanelor care erau în joc, la l’Indépendance. Acolo s-a tipărit deci o nouă serie de articole, în care, reluîndu-se tema din recenzia asupra lui Damé, se urmărea trecerea de la o viață modestă, dar reală, potrivită cu noi, capabilă de a da forme proprii și de a întreținea o atmosferă morală, la această păpușerie de care se puteau înșela numai vanitățile ușoare ale copiștilor străinătății, ai unei străinătăți neselecționate și neadaptate nevoilor noastre, și se arăta tot răul care a putut să rezulte din această degradantă atitudine de perpetuă sclavie; partidele, toate partidele erau denunțate ca instrumentul continuu întrebuințat al degradării noastre timp de mai multe decenii. Cum conducătorii țerii ceteau mai mult în limba franceză, aceleași lucruri care trecuseră neobservate în „obraznica” foaie de radicalism transilvan a lui Aurel Popovici stîrneau acuma discuție și împotrivire, creîndu-mi, în general, cu totul altceva decît simpatii, cu care de altfel nici n-aveam ce face. Această atitudine de dușmănie crescîndă, perfect inteligibilă deci și de care n-aveam cum să mă supăr, s-a întărit și prin articole scurte în care simțeam că exprim sentimentele a sute și mii de intelectuali cari nu scriau, cari, din deosebite motive, nu puteau scrie, cînd îmi arătam desprețul absolut pentru o politică de la o zi la alta, fără sens, fără țintă, fără folos, ținînd în loc de atîtea decenii un neam întreg. Articolele au fost reunite în două broșuri, Opinii pernicioase, partide politice în România în secolul al XIX-lea (1900) și Un proces de deznaționalizare (1902) care au fost urmate de Scene și istorii din trecutul românesc.

    Îndărătul acestor negații, exprimate fără nici o rezervă, într-o formă a cării urbanitate și obiectivitate îngreuia și mai mult concluziile fondului urmărit cu toată răbdarea din generație în generație, tot mai sus în aparență, tot mai jos în realitate, era însă o afirmație: aceea pe care de mult mi-o impusese cunoașterea istorică a însușirilor, a vredniciei, a isprăvii, cînd era lăsat a face ceva, ale acestui neam și tot așa ce putusem prinde din viața țeranului pe care-l înălțase așa de mult, cu atîta entuziasm poetic, de la Sultănica înainte, Delavrancea, numindu-l „acest aur curat al neamului nostru”, și ce putusem prinde din viața satelor ardelene, așa de strîns legate de viața unei intelectualități desfăcute, întreagă, din mijlocul lor. Astfel transformările din secolul al XIX-lea, secolul europenizării, occidentalizării, „civilizării”, nu-mi păreau ca o fericită revoluție prin care am fi ieșit din casa unui orientalism, unui fanariotism și „boierism” putred, și datele, devenite serbători naționale, de 1821, 1848, 1866, 1877 și 1881 nu mai străluceau înaintea mea cu lumina care orbea pe alții, ci vedeam lunga desfășurare a unei existențe naționale, cu atît mai serioasă și mai vrednică de interes, cu cît perioadele în care se împărțea oglindeau mai deplin firea ei specifică și putința de a servi astfel, numai astfel, cu adevărat, civilizației universale.

    Și acesta era un vechi crez. O dată – numai o dată, căci interesații se feresc de a fi prinși din nou – avusem prilejul să exprim public părerile acestea. Era chiar la începutul activității mele de profesor și de istoric, cînd se socotea că sînt, și că voi rămînea un „băiat bun“. Se făcea la Ateneu cu solemnitate mare pomenirea lui Zece Mai, serbătoare națională, singura serbătoare națională, și, ca de obicei, era să asiste însuși Carol I pe care nu-l văzusem altfel decît în cele două ocazii de la Iași, care trebuiau să-mi lase o slabă idee despre soliditatea și popularitatea dinastiei. Sturdza făcuse ca eu să fiu însărcinat cu discursul festiv. Nu pot uita truda pe care am cheltuit-o pentru a pune pe hîrtie cele cîteva pagini pe care era să le cetesc înaintea gloriosului Suveran. Fraze n-aveam, cum nu le-am avut niciodată, și numai cînd ideea, această idee a nației mai presus de orice, a nației care singură creează și susține, care poate să reclame dreptul ei, peste tot ce dau, fiecare la ceasul ei, și individualitățile cele mai fericite, mi s-a vădit limpede, numai atunci forma, caldă, dar deloc serbătorească, s-a impus de la sine. Nu mai era vorba decît de legătura dintre Țară și Domnul Țerii; deci nimic din banalitățile curente: din Brătianu la Sigmaringen, din călătoria pe Dunăre, din debarcarea la Severin, din proclamarea Independenței, din „tunurile de la Plevna” și din „coroana de oțel”. Nimic, absolut nimic. Așa de obraznic era acest tînăr de douăzeci și cinci de ani…

    Și, cînd a venit ziua pe care acuma o așteptam cu calm, căci conștiința mea avea să vorbească, și pagină după pagină s-au desfășurat fără să apară ce așteptau lojile oficiale, ce aștepta în primul rînd regele, s-a făcut în sală o apăsare pe care n-am prins-o deodată. Obiceiul era să se cheme oratorul înaintea lui Carol I, care-i spunea cîteva vorbe amabile. N-am fost chemat. La ieșire – întîia oară am avut această senzație, care s-a repetat apoi de atîtea ori în viața mea, după ce făceam un act de credință sau luam o hotărîre potrivită cu convingerea mea – mi-am dat seama că lumea se ferește de mine. Noroc că fidelul Vasile Mihăilescu, care-și făcea acumstagiul militar, m-a luat după datina lui la întrebate asupra celor ce spusesem și pufniturile lui m-au mîngîiat de pedeapsa, de altfel, meritată, a izolării. Începeam a fi, în societatea căreia nu mă puteam asimila, ciumatul, desperantul ciumat care totuși nu se poate distruge…

    Dar, cum arătam mai sus, aceleași convingeri se impuseseră și altora; ele, și nu anume interese, cel puțin din partea mea, m-au făcut să am prietenii de opinii, unele durabile, măcar pînă la o răscruce, altele cu totul trecătoare.

    Astfel – pe lîngă aprobări ca a lui Constantin Bălăceanu – în partidul liberal, în care nu biruise „drapelismul“, pus supt conducerea aparentă a lui Aurelian, dar însuflețit de flacăra de paie a unui C. Dimitrescu-Iași și a cîtorva altora, se ridica o nemulțămire contra „mînăstirii” lui Dimitrie Sturdza revenit la cîrmă, care nu mai putea să se ție ascunsă. Brătienii erau nerăbdători de a juca un rol în casa unde domnise cu atîta autoritate, în puterea unor servicii naționale neuitate, părintele lor, și nu era o vulgară ambiție aceea a tinerilor, cari în familia lor primiseră îndreptări politice ce erau să-i stăpînească toată viața. Nu văzusem pe cel mai mare din frați, Ionel, și numai întîmplarea m-a făcut, mai tîrziu, să fiu ascultătorul unei conversații de copilărești glume de salon pe care, din tren, el o întreținea cu nu știu ce doamne de pe peronul unei gări: cine ar fi gîcit din acele silabe rostite răsfățat pe viitorul stăpîn și despot al României, unite și prin hotărîtorul lui aport!

    Și cine ar fi putut să creadă că un sumbru și țepos dictator financiar, năcăjit și amărît, se va desface din acel vioi și vesel Vintilă Brătianu, care-mi răsări în cale ca un prieten de aproape aceeași vrîstă!

    Prin Procopiu, nalt, slab, palid, solemn sfătuitor mai bătrîn, Brătienii achiziționaseră l’Indépendance, unde odată fusese servită, nu fără răsunet, ideea conservatoare. Mi s-a oferit să iau asupră-mi conducerea unui număr de duminecă, literar și cultural. Am primit cu plăcere, și m-am pus să adun pagini de trecut, să le traduc, împreună cu bucăți literare – ca una din primele poezii ale idilicului nou poet, venit din Brașov, St. O. Iosif —, să fac dări de samă despre expoziții de pictură (ceea ce mi-a procurat apoi ceva mai pe urmă neașteptata vizită a lui Grigorescu, adus de Vlahuță însuși, cu care mă unea acum același crez național, stăpîn și pe inima lui caldă și, împleticindu-se pe scările înguste ale popasului meu din aleea Alexe Marin, el îmi aducea minunatul tablou de flori care împodobește și acum casa mea). Credeam să fac din acest număr săptămînal, nu numai încă un organ de luptă față de acea societate de sus pe care știam bine că, dacă aș cuceri-o, cum peste vreo zece ani am și izbutit în parte, biruința generală ar fi fost cîștigată, ci și un mijloc atît de potrivit de a arăta lor înșile, dar și străinilor din țară și de peste graniță că sîntem o nație adevărată, că avem trecutul nostru, originalitatea noastră sufletească, pentru care ni s-ar putea îngădui altceva decît servilismul tricolor de pînă atunci. Poate am arătat prea mult de la început asemenea intenții și de aceea s-a căutat o jignire care să mă îndepărteze de o foaie pe care, ca orice a căpătat vreodată munca mea, ajunsesem a o iubi.

    Dar se pare că în planurile lor de viitor, urmate cu perseverența caracteristică a acestei admirabile familii de vieri argeșeni din umbra vechilor voievozi, era nevoie și de concursul unui tînăr îndrăzneț care ar fi putut fi și înscris în trupa de asalt ce se pregătea și, fără mine, s-a și format, și a învins. Deci și după ce părăsisem acest plan, care mi se redusese așa de mult, am rămas colaborator al jurnalului și, data aceasta, dîndu-și sama noii conducători în ce împrejurări trăiesc, și cu acea remunerație de trei sute de lei pe lună care mi-a împodobit casa cu scaune și fotele de pluș pentru biroul din moștenirea arhimandritului de la Neamț.

    Dar colaborația aceasta, prelungită cîteva luni cu cîte un articol pe săptămînă, era să se lovească de o stîncă în stare s-o sfarme, cu toată durerea casnică pentru împuținarea mijloacelor de trai. Scrisesem, anume, cîteva rînduri despre – cine ar crede că aceasta putu să provoace o ruptură cu tinerii liberali, cu Vintilă însuși, care a pronunțat sentința, cînd mai tîrziu rolurile erau să fie răsturnate! —, despre pericolul capitalului străin, care nu vine niciodată într-o țară fără ca aceia cari-l aduc să ceară pentru ei, în politică, drepturi corespunzătoare cu serviciul cum, de altfel, s-a și întîmplat, pînă la primirea, astăzi, a controlului financiar al Genevei (iar noi, atunci, priveam cu milă la Bulgaria controlată, cu monopolurile în mîna creditorilor ei). Cînd în ziua rezervată mie am privit în vitrina palatului Independenței numărul proaspăt apărut, articolul prim era altul. Am cerut explicații, trimețînd, pînă tîrziu noaptea, după Rubin, care nu se putea găsi. Răspunsul a fost că alții au decis astfel, și deci să dau „altceva”. Am răspuns, în aceeași noapte, că eu dau convingeri, nu marfă, că nu mi se poate cumpăra sufletul – și… ne-am oprit, pentru totdeauna, aici. Neoliberalismul nu mai era în faza pipăirilor generoase; el își luase acuma singurul și exclusivul său drum, de un inexorabil dogmatism matematic.

    Dar lucrurile, odată pornite, nu se puteau opri astfel. Și aiurea, în toate părțile, noile adevăruri germinau și ieșirea lor îndrăzneață la fața pămîntului nimeni nu mai putea s-o oprească.

    O întîmplare m-a dus la Iași, poate participarea la vreo comisiune de concurs, și acolo am căutat să văd pe d. Cuza, pe care mi-l aminteam ca persoană numai tinerel și sprinten, cu cilindrul strălucitor pe cap și bețigașul elegant în mînă, furînd mințile cocoanelor și, cu o mantilă femeiască pe braț, afișînd la teatru înaintea unei lumi ipocrit scandalizate prietenia cu o actriță. L-am găsit în casa-i retrasă de la Copou, în fața locuinții impozante unde trăise Gheorghe Asachi, în acest castel în miniatură străjuit de cele mai cumplite javre și păstrînd, la adăpost de mediul ieșean, cu alte direcții, o comoară de cărți cît ale mele, dar cu deosebirea că, om cu mijloace, el nu le cumpărase vechi.

    În acel moment, cercetam Arhivele, pline de lucruri nouă, pe departe nu numai preoțești, ale bisericii catolice, și un călugăraș mititel, modest și dulce ca mierea, care mă îngrijea cu struguri proaspeți și vin bun din viile episcopului, îmi punea în vedere ce mare și puternică e Roma Papilor, ce puțin rol joacă românii într-însa și ce mare folos aș aduce eu, ajungînd să port și rochia roșă a cardinalilor, dacă, rămas acum fără legături de familie, aș trece peste deosebirile de dogmă și antagonismele istorice și aș primi o călugărească tundere de care n-avea decît să mă privească în ochi ca să înțeleagă cît de departe îmi erau aplecările. Refuzînd o așa de înaltă onoare, am căutat din nou pe d. Cuza, impuindu-mă aproape aceluia care vădit dorea să fie vizitat cît mai puțin, și el a crezut că-mi face o deosebită plăcere chemîndu-mă într-o sară la dînsul cu profesorul de științe naturale Bujor, socialist pe atunci, care era să fie colegul meu de prezidenție la Senat, eu fiind președinte al Camerei în”România Mare” – dar cine să se gîndească pe atunci la asemenea nebunii! —, și cu fostul meu profesor d. I. Găvănescul, al cărui statornic naționalism corespundea cu crezul de acum al gazdei, care fusese pe vremuri, la Contemporanul, un aprig luptător pentru ideea socială.

    N-am avut prilejul să vorbim mai mult despre ceea ce așa de curînd era să ne lege atît de strîns. D. Cuza cetise darea de samă despre Damé și o aproba din toată inima, expunîndu-mi cu acest prilej propriul său crez, de o natură mult mai filozofic și economic precisă, fără elemente istorice. De acestea era mai curînd străin prin educația sa, la Dresda, la Bruxelles, și prin acele preocupații care-i vor procura catedra de la Universitate, cu ajutorul, foarte activ, al lui Ioan Bogdan.

    Înaintea acestuia, adaug, se ruga pentru o catedră și un Stere, întrevăzut la ultimul meu concurs, cînd era comensalul ultra-conservatorului A. D. Holban: bărbos și hirsut, într-un palton îngălbenit, propuindu-mi o discuție contradictorie asupra unui oral al meu, pentru ca apoi să mă silească a-i face în Convorbiri o dare de samă folositoare carierei sale – și ce admirație exprima fiorosul apostol social liberalizat pentru modestele mele lecții de deschidere la Facultatea de Litere. De atunci…, Doamne!

    Dar, acum, în alte împrejurări, în însăși casa mea, aveam alt avînt în lupta pe care nu eram dispus s-o părăsesc față de nici o dușmănie, și care găsea sprijin în sentimentul, chiar nemărturisit, al uneigenerații.

XVI. Osteneli de istoric

    Deocamdată, fără ca propaganda începută să fie lăsată la o parte, căci, lăsînd-o eu, ar fi continuat-o alții, noi sarcini în domeniul științii mele au căzut asupră-mi în acești ani 1901 și 1902.

    Luasem premiul pentru Chilia și Cetatea Albă, ajungînd a-mi da sama că totuși intrigile țesute în jurul muncii mele pot fi biruite. Academia anunțase un altul, cu un subiect așa de greu, pentru a cărui prelucrare lipseau aproape cu totul lucrările pregătitoare: Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea.

    Trebuia, pentru a se scrie, și mai ales de un istoric și în spiritul istoric, nu numai răscolirea unui așa de întins material, în mare parte ascuns în manuscripte care nu se găseau cu toatele în Biblioteca Academiei, dar și cercetarea din punctul de vedere al adevărului a cronicilor, așa de însemnate încă pentru acest timp, și punerea lor în legătură cu mai vechile alcătuiri de acest fel. Un an de zile de răbdătoare studii era încă puțin, chiar pentru cine avea obișnuința de a lucra cu acest material.

    În mijlocul multor greutăți și suferinți intime am lucrat, mai acasă, mai la mînăstirea Neamțului unde am salvat de la risipire un mare număr de manuscripte și de documente, care sînt astăzi la Academie, ca și cele de la Cernica – pe cînd manuscriptele, catalogate de mine, de la episcopia Argeșului s-au pierdut —, mai la Brașov, într-o odăiță din fața casei familiei Bogdan, avînd ca vecin pe un profesor german de limbi romanice care, ca să facă practică de românește, se certa în zori de zi cu cocoșul, la ceea ce a format două volume noi de istorie literară, în care era desigur și multă noutate, capabilă de a fi recunoscută răpede de comisiune.

    În jurul manuscriptului meu, ca și în jurul celui precedent și în jurul Documentelor Bistriței, s-a început însă acolo o luptă pe care o prevedeam, dar mărturisesc că nu și rezultatul ei. Hasdeu, care, data aceasta, nu putea bănui pe nici un basarabean neprieten, a prezintat grave obiecții contra acordării premiului, între care aceea, care s-a socotit decisivă pentru răspingere, că nu vorbesc de Panegiricul lui Ștefan cel Mare și, bineînțeles, n-am luat înapoi manuscriptul refuzat fără să mi se fi certificat de la birou că este un întreg capitol despre cartea pe care aș fi uitat-o.

    Rămîneam însă pe brațe cu acest studiu așa de întins. Dar se pare că, împreună cu noua stăpînă, intrase norocul în casa mea, prea mult lipsită de dînsul. O telegramă iscălită de cineva pe care nu-l văzusem niciodată, cu care n-avusem nici o relație, nici o atingere, Al. Callimachi, coborîtorul lui Dumitrașcu, fratele lui Ioan Teodor-vodă Calimah din secolul al XVIII-lea, lua asupră-și cheltuielile ca o mulțămită pentru felul neprătenitor și pios în care vorbisem de ai săi, Domni în acel secol a cărui istorie sufletească o scrisesem acum.

    Nu un editor, căci n-a reținut din ediție decît puține exemplare pentru prieteni, ci un adevărat ctitor în sensul istoric al cuvîntului, de la care apoi, cu concurența firească între unele mari familii avînd încă preocupații culturale și mijloacele de a le servi, s-au învățat și alții, permițînd astfel o serie întreagă de publicații documentare ce n-arfi putut apărea cu mijloacele statului sau ale Academiei care-mi adusese o așa de nemeritată jignire, menită de altfel să nu fie ultima.

    L-am cunoscut apoi pe acest binefăcător în casa lui din strada Batiștei, plină de cărți rare și de tablouri, în care, credincios tradiției sale de familie, boierul botoșănean de la Stăncești, odrasla, crescută în străinătate, a unui tată bătrîn și a unei mame de o rară evlavie, inițiatoare a unui Institut biblic, era o figură cu totul în afară de obișnuita societate românească. Mîndru de numele său, de frumuseța sa fizică, asemenea cu a unui căpitan de reîtres în luptele religioase din Franța secolului al XVI-lea„ de o impunătoare putere fizică – s-ar fi putut bănui înceata lui distrugere de cancer la Paris, pe vremea războiului? —, priceput în mînuirea armelor, el avea într-însul, cu ieșirile violente care intimidau în Cameră pe adversarii conservatismului său de nuanță junimistă, pornirile unui luptător fără preget, gata să sprijine pe oricine-și simțea ca și dînsul ceea ce trebuie pentru a înfrunta orice primejdie în urmărirea unor scopuri de dreptate. Și, cu aceasta, un bun stăpîn al țeranilor de pe moșiile sale, asigurînd, în momentul cînd își va rîde de reformele, rău făcute, ale lui I. I. Brătianu, că nu cunoaște un mai bun platnic decît săteanul român.

    Am putut salva prin tipărirea, așa de răpede încît corectura îmi lua nopțile pînă către ziuă, tipografia”Minerva”, căreia, într-o margene a Bucureștilor, i se făcea acum inventarul pentru faliment și lichidare. N-a fost proastă bucuria dlui Filip, om de ispravă, care s-a ruinat de prea multe planuri, dar a cărui iubire pentru artă și pentru cartea românească, menită să ia un nou avînt prin devotamentul lui, erau nesfîrșite: oacheșa lui față rotundă se lățea și mai mult la fiecare din isprăvile pe care ajungea să le îndeplinească. Se va face un loc în dezvoltarea artelor grafice la noi acestui spirit întreprinzător și îndrăzneț, al cărui romantism a putut aduce, la un moment dat, adevărate minuni.

    Dar cartea mea se cerea complectată prin materialul inedit care se ascundea la Blaj, curioasa capitală a românilor uniți, pe care o cunoșteam numai după atrăgătoarea legendă, pe cînd realitatea, și oameni și lucruri, merita să fie cunoscută, direct și serios.

    M-am găsit astfel la 1902, după o călătorie la Veneția, asupra căreia voi reveni, căci ea face parte dintr-o nouă serie de drumuri în Apus, în acel colț ardelenesc de pe Tîrnave în care trăia neschimbat secolul al XVIII-lea, epoca Mariei-Terezei, cu tot ceea ce o formase odinioară. Piața larg austriacă, biserica în stil iezuit cu cele două turnuri în față, clădirile școlare seci, reci, vechi, pline de mireasmă călugărească, din umbra ei, castelul unguresc, refăcut în stilul unei epoce mai noi, casele canonicilor, cari, unii cu cartea, alții cu moșia, ba chiar, cîțiva, și cu cartea și cu moșia, își succedau căsuțele pe străzi înguste, abia pavate. Și, de jur împrejur, emanația țerănimii din această vale, de pe dealurile cu vii, sătenii așezați și sătenii cari veneau la tîrg. Totul în sunetul clopotelor catedralei și în mormăitul de lecții al ucenicilor și fetelor ucenice veniți de pe la sate, și cu ceva hrană în traiste și în legături. O revelație a unei românimi încă mie cu totul necunoscute.

    Blăjenii, în gîndul cărora e totdeauna o tendință de a salva sufletele schismaticilor, și nu cruță pentru aceasta zîmbetele și laudele, au fost deosebit de îndatoritori pentru profesorul bucureștean care cunoștea marea operă îndeplinită acolo și o aprecia pe deplin. Erau printre dînșii și oameni de trecut cari nu mai ceteau de mult, amestec de românism mîndru, de țerănism aspru și de exclusivism catolic fără nimic din fineța iezuită; erau și oameni vioi și veseli, nu fără o cultură mai înaltă, dar cari, deprinși cu avantagiile unei pașnice vieți de provincie, n-ar fi murit pentru nici un crez, cum nu s-ar fi încălzit pentru nici o idee; erau gospodari în redingotă preoțească, asemenea întru toate cu părinții lor gospodari în cămașă și izmene; erau și profesori ca oriunde aiurea. Mitropolitul, așa de primitor, tot numai zîmbet, Victor Mihályi de Apșa, nemeș maramurășean, aducea cu dînsul atmosfera prelaților de curte din vremea austriacă. Se desfăceau din acest grup, oricum, interesant și în general simpatic, două individualități cu totul deosebite, dar a căror făptură sufletească era de alt caracter, ceea ce-i împiedeca de la un lucru împreună care ar fi adus un și mai mare folos decît acțiunea separată a fiecăruia, acestui mic grup de cărturari români.

    Unul înfățișa pe vechiul cleric român intransigent, retras în colțul lui, gata să-l apere contra intrusiunilor, chiar și prietenești, iar față de stăpînirea străină manifestîndu-se dîrz, fără nici o rezervă și fără nici o frică, de vreme ce de la început, pentru a putea fi astfel, sacrificase întreaga sa carieră, dar care era prea respectat, și respectabil pentru oricine, ca să se poată gîndi cineva să-l lovească pentru această eroic îndărătnică încăpățînare. Am intrat și eu în casa, goală de mobile, a elevului și prietenului marelui Cipariu, al omului care de la sine, fără ajutor, fără mediu, fără recunoaștere a făcut mai mult decît atîția cu cele mai frumoase studii, cu biblioteci la îndemînă și cu încunjurimea cea mai inteligentă și mai plină de îndemnuri: canonicul Moldovan,”Moldovănuț“, cum îi zicea, cu iubire, fiecare, era în adevăr numai o bucățică de om într-un vechi anteriu cu totul neîngrijit. Vorbea puțin și apăsat, niciodată de dînsul și fără nici o legătură cu multe pe care, în multe direcții, le făcuse, dar ce flacără ieșea din ochii mici, supt fruntea încununată cu asprul păr cărunt, flacără de veșnică luptă și de nestrămutată credință, rezistența întrupată a neamului său față de orice încercare de a-l deznaționaliza! L-am văzut la mese mari ale Asociației, cînd mulți dintre ai noștri se simțeau bucuroși stînd lîngă reprezintanții, uneori împodobiți și cu titluri nobiliare, ai puterii și glasul le vibra cînd se ridicau uralele pentru împăratul-rege, rămas în multe inimi tot „drăguțul de Împărat”. Erau și alții, tineri, al căror aprins naționalism nu desprețuia popularitatea din care se formează clientelele. Dar Moldovănuț ținea ca lucrurile să fie puse la punct, și glasul ciudos, rostogolind greu fraze de o vicleană încîlcire, știa totdeauna să spuie în auzul tuturora, și în ciuda oricui, ceea ce nu era îngăduit a se spune. Și ce inimă de aur se ascundea în acest mărunțel trup scorțos! O dată, cu toată împotrivirea mea, el a scos din șerpar un abonament dublu, triplu, pentru Sămănătorul, pe care, cum se va vedea, ajunsesem a-l conduce: cerea scuze că s-a încurcat definitiv în socoteli și n-are cum face altfel.

    Foarte român și prin înfățișarea sa, cu fața solid pătrată, cu barba rară de dac, cu sprincenele groase și niște buni ochi verzi de țeran, ca ai lui Dimitrie Onciul, dar fără tot ce sclipea, neliniștitor, în aceștia, Augustin Bunea, format la Roma, avea în distincția întregii sale ținute, din care însă lipsea eleganța căutată, și nu cu totul plăcută, a șefului său Vlădica, caracterul prelatului de capitală, al cercetătorului de biblioteci, al scriitorului cu știință și talent care era. Făgărășean, purtînd un nume care se întîlnește și în boierimea noastră, cu care era fără îndoială legat prin vreunul din strămoșii săi, încă tînărul canonic era, și pentru cei geloși de marile lui însușiri, netăgăduita faimă a Blajului, a cărui dezvoltare în toate vremile și în toate domeniile o cunoștea atît de bine. Scrisese încă puțin, dar lucrări mai întinse, fundamentale, despre episcopiile vechi românești, despre Petru Pavel Aaron, episcopul pustnic, creator de școli, erau în pregătire și o scurtă conversație ajungea ca să-și deie samă cineva cît de întinse erau rezervele lui de știință, ceea ce, de altfel, nu-l împiedeca de a lua o parte importantă în administrația vastelor moșii ale diecezei metropolitane. Era un orator de ocazii mari, in a cărui largă frază întîlneai elementele de puternic sentiment fără care în vorbire nu se pot atinge culmile, și potolitul lui glas căpăta răsunet cînd i se dădea putința să afirme un crez făcut din același metal antic ca al lui Moldovănuț. Renunțînd la perspectivele episcopale, care cu siguranță i-ar fi fost admise altfel, el era unul din reprezintanții convinși că sprijinul Vienei, legat de atîtea amintiri istorice, nu e o simplă iluzie, și mai tîrziu va fi cîștigat și el de ideologia lui Aurel Popovici; primit bine la arhiducele moștenitor, la revoluționarul filoromân, al cărui ceas se aștepta cu nerăbdare, Bunea va stărui de mine să nu tulbur prin nici o manifestare acea vizită la Sinaia a lui Franz-Ferdinand și a soției lui, în care acest grup de vizionari punea atît de mari speranțe.

    Aprecierile lui Bunea pentru munca mea, asămănarea mea, pe care am surprins-o într-o conversație a lui, cu Hasdeu însuși, nu mi-au putut fi indiferente și n-am putut uita găzduirea de mai tîrziu în chiar casa lui, așa de bine îngrijită de o harnică nepoată, și ea de mult dispărută dintre cei vii ca și unchiul fulgerat de o boală de inimă. S-a legat astfel între noi o prietenie caldă, care a avut efecte și asupra activității de istorici a amîndurora.

    Cu această legătură, tot așa de prețioasă ca și ce găsisem la Blaj în biblioteca lui Cipariu nici pînă astăzi destul de cercetată, am plecat din umbra turnurilor românești stăpînind asupra Tîrnavelor.

    Înainte de a mă întoarce din această răpede călătorie pentru informații suplimentare, a trebuit să merg și la Oradea-Mare, unde activitatea de Mecena a înțelegătorului episcop Samuil Vulcan, legăturile lui cu un Șincai și alți fruntași ai culturii românești în secolul al XVIII-lea grămădiseră în biblioteca diecezană atîta material încă neîntrebuințat, cuprinzînd pînă și cutare cronică a principatului muntean. Episcop era atunci marele binefăcător Mihail Pavel, caracteristic țeran tonsurat, care nu ținea nimic pentru sine, dînd totul pentru dăinuirea și luminarea neamului; deși l-am zărit cîndva, ca aparență un simplu preot cu barbă, tîrînd ciubote greoaie, n-am vorbit niciodată cu dînsul, relațiile mele fiind, în vastele odăi goale ale cancelariei vlădicești numai cu canonicul Neș, tatăl doctorului pe care l-am cunoscut pe urmă așa de bine, și-mi aduc aminte foarte mult surprinderea cu care, în această nouă coborîre cu un veac în urmă, ca prin vremurile lui Vulcan el însuși, m-am găsit în fața acestor clerici de o croială atît de deosebită de a blăjenilor, iar mie cu totul necunoscută: capetele rase, lungile mustăți de nemeși unguri din zilele lui Pavel Chinezul, vechile anterie tîrîndu-se pînă la pămînt, pipa lungă ca un ciubuc turcesc. Și nu mai puțin accentul străin urechilor noastre – într-o seară, trecînd cu trăsura prin satele din jurul Orăzii, îmbălsămate atunci de mirosul dulce al copacilor înfloriți, n-am înțeles dintr-o dată ce e acel „cheiu” (teiu), căruia, împreună cu „acațul” (salcîmul), i se atribuia principalul merit pentru delicata mireasmă. Vorba cădea înceată, întretăiată de lungi căderi comode sau pline de înțeles, din gura tăbăcită cu tutun a acestor bătrîni, cari hrăneau în modesta lor izolare mari visuri, pe care nici unuia nu le plăcea să le mărturisească.

    Am terminat în sfîrșit de tipărit voluminoasa carte la care atîta lucrasem și a cărei publicare îmi dădea prilejul să arăt ce nedreptate mi se făcuse la Academie. Cel dintîi articol, în Epoca, a fost datorit, am aflat-o mai tîrziu, ciudatului falsificator Caion, cel care „descoperise” pe Kemény, „autorul ungur», după care Caragiale „plagiase” Năpasta – și jurații au achitat, după pasionate pledoarii, în care un avocat al apărării arunca pe masă cărțile groase ce ar fi fost să fie operele, de fapt neexistente, ale „eruditului“ acuzat, pe fiul unui influent avocat liberal. Era o tăgăduire violentă, care, necunoscînd pe autor, m-a lovit în inimă: indignarea m-a dus drept la redacție, unde, considerîndu-mă foarte de sus, cu lornionul în ochi, redactorul Ciorăneanu mi-a refuzat orice explicație. Și, totuși, în scurt timp coloanele acestei foi, închisă atunci curiozității mele dureroase, erau să-mi fie puse la dispoziție de N. Filipescu pentru a manifesta același crez pe care pînă atunci îl purtasem prin România jună și prin foaia franceză…

    Altcineva n-a crezut că trebuie să se ocupe de lucrarea prin care căutam să arăt nu numai bogăția unei literaturi în mare parte ignorate, dar și valoarea actuală, pentru nevoile și aspirațiile noastre, a cugetării acelor corifei ardeleni, cari din fundul gropii umilinților lor cutezaseră a ținti așa de sigur stelele nemuritoare ale idealului. Abia într-o nouă călătorie ardeleană omul cu două suflete, cu trei, dacă se ține samă și de sîngele său neapărat sîrbesc, Gheorghe Alexici, Alexics pentru stăpîni, care-și creștea un fiu cu două forme ale numelui său, după cum intra în casă un român și un ungur, el, profesorul de limba română la Universitatea din Pesta pentru că era blînduț cu stăpînii, dar care nu numai că m-a condus la biblioteca Muzeului Național, dar m-a pus în contact cu studenții români de acolo, în frunte cu tînărul Octavian Goga, mi-a spus cu sinceritate că „nici dintr-o carte românească n-a învățat atîta ca din aceasta.”.

    Cineva m-a sfătuit să prezint lucrarea prințului moștenitor, care „ar dori să cunoască tineretul”, și astfel, cu cele două volume frumos legate subsuoară, m-am dus la Cotroceni. Intîia mea întîlnire cu viitorul rege Ferdinand mi-a rămas limpede în minte. […] Blond, foarte slab, cu figura mică, îngustă, săpată adînc pe tîmple și pe obraji, cu palizii ochi albaștri fără siguranță în priviri, aspectul acesta fizic, pe care-l va îndrepta barba ce-și lăsa să crească, nu se potrivea cu impresia ce o aveam de la Iași, unde-l adusese, pentru a înfățișa moldovenilor pe tînărul ofițer de vînători, regalul său unchi, și de la serbarea Universității bucureștene în 1890, cînd, fără să asculte lungul discurs al rectorului Orăscu, veche figură din vremea lui Cuza-Vodă, care întrebase pe atunci tînărul cumulard, abia întors din străin’ătate, dacă el e „cel ce mănîncă șăpti chiti”, își umfla și desumfla ritmic obrajii grași și rumeni, poate numai din timiditatea care l-a urmărit pînă la sfîrșit. Dar viața ascunsă înăuntru, o viață de francheță și de ironie, spuind limpede orice – uneori prea mult orice – oricui – uneori prea mult oricui —, izbutea să biruie aceeași sfială care se arăta prin lungile opriri pînă la venirea termenului în adevăr just – și știa foarte bine românește – și prin neplăcuta repetare a cuvintelor din urmă ale interlocutorului de care se agăța cu desperare. A arătat foarte puțin respect nu numai pentru publicațiile Academiei Române, a căror parte administrativă „samănă cu dările de samă ale Creditului Rural”, și chiar pentru întreaga tagmă politică de la noi, cu ai cării șefi era coleg la Senat, dar nu se ducea acolo niciodată; pentru a-i califica, a întrebuințat chiar un cuvînt francez care m-a făcut să tresar: acela cu care la Waterloo Cambronne răspunsese somației de a capitula și pe care fabricanții de fraze eroice l-au prefăcut în nobilul:”La garde meurt et ne se rend pas». Da, chiar acel cuvînt care nu figurează în vocabularul de audiențe al dinastiilor. Făcea o singură distincție, clară și absolută, pentru Kogălniceanu. Era deci și in familia regală cineva contra unei situații politice pe care o descrisesem fără rezerve întocmai așa cum era? Încă de atunci aceasta-mi dădea de gîndit. Oricum, m-am întors cu multă bucurie de la această primă vizită.

    Dar mi s-a observat că nu-mi făcusem datoria de a mă duce întîi la regele. Și astfel o nouă cerere de audiență pentru a prezintă aceleași volume buclucașe mi-a deschis ușile palatului regal.

    Orice era să [se] creadă mai tîrziu despre tînărul amestecat în politică pentru a încerca să strice bunele relații cu monarhia pe care o văzusem șl o voi vedea adesea la lucru în Ardeal, și oricum cuvintele sale au putut fi raportate de ministrul austro-ungar la 1915, aproape cincisprezece ani după aceasta, cînd mă hrăneam cu iluzia că putusem face și unele progrese, Carol I a fost foarte bun cu profesorul care abia se apropiase de treizeci de ani și care în politică, singura hotărîtoare, nu însemna absolut nimic, nefiind măcar înscris în listele electorale. Aici mă așteptam să găsesc protocolul. El era desigur în audiența în picioare, în felul cum se dădea mîna la început și la sfîrșit, dar, modul de exprimare fiind fără îndoială altul decît la Cotroceni, deloc în ce privește ideile, netede, radical de netede în toate privințile, și sentimentele rostite cu o uimitoare lipsă de orice fereală. A pipăit cartea, s-a uitat la dînsa, a foiletat-o, a pus-o de-o parte și apoi s-a interesat de ce se petrecuse cu dînsa. – A fost scrisă pentru Academia Română, dar răspinsă de dînsa. – Da? și pentru ce? – Pentru că s-a adus înainte lipsa unui capitol. – Și capitolul lipsea? – Nu, maiestate, și am făcut să se constate aceasta. – Și s-a revenit asupra hotărîrii? – Nu, maiestate… – Nu? Aceasta este o… Nu găsea cuvîntul. În sfîrșit el s-a desfăcut, necruțător, potrivit cu vechile lui păreri asupra moralității lumii pe care o găsise aici: —.. .O urmă de barbarie. Și a vrut să știe cine era în comisiune, cine decide la Academie. Și numele lui Urechiă a căzut, pe alături. – Urechiă a murit. Nu era multă durere în glas la pomenirea aceluia care fusese totuși un perfect curtisan, atîția ani de zile. Cînd a aflat că la universitate fetele frumoase trec examenele răpede, Tocilescu dînd note pentru patru materii – voia să examineze și la Istoria Universală și după numirea mea —, a avut, în întunerecul care se lăsa, și regele nu sunase pentru a se aduce lumina, un gest care nu mi-a putut scăpa. Mai tîrziu însă, față de anumite nereguli bănești constatate la Muzeu, fiind semnalate de funcționarul lui Tocilescu, d. Tzigara Samurcaș, care nu pierdea din ochi direcția, regele a intervenit pentru ca, trecîndu-se asupra malversațiilor, scandalul să nu devie public.

    Și de la Palatul regal am plecat cu impresia că se pregătește o vreme nouă, care va fi mai bună, mult mai bună decît aceea în care, cu vreo zece ani în urmă, descălecasem.

    Se vedea și prin alte semne.