Și anume nu la Iași, ca succesor al lui Nicolae Ionescu, a cărui lipsă permanentă și a cărui absolută insuficiență, de temperament mai mult decît de inteligență, ținuse catedra vacantă multe decenii, ci la Universitatea din București, unde locul fusese ocupat, Dumnezeu știe cum, tot atîta vreme, de un Petru Cernătescu, care n-a lăsat nici o urmă, liberal de la 1848, răsplătit așa fiindcă așa voise sau, fiindcă nu se găsise altceva pentru dînsul și a cărui singură activitate în scris fusese traducerea din nou a Manualului lui Duruy, pe care-l aprecia așa de mult încît a isprăvit însușindu-și-l.
După lege, concursul era să se ție la Iași, și astfel, după patru ani, m-am regăsit în orașul studiilor mele.
Dar și aici ca și la București, și din aceleași motive, am întîmpinat o lume schimbată, cu toate că nu contribuisem prin nimic la aceasta.
În adevăr Xenopol îmi păstra aceleași sentimente, mergînd chiar așa de departe încît m-am trezit cu dînsul venind misterios la mizerabilul otel Rusia, unde poposiselipsa mea de mijloace, ca să-mi aducă pentru oral Istoria revoluției sîrbești a lui Ranke, din care eu aveam însă o ediție mai nouă. Dar mai erau și alții, pe cari o neexplicabilă și cu totul nemeritată antipatie îi ridica împotriva mea, și din cari-mi aduc aminte pe Caragiani, înverșunat să puie trei acolo unde Xenopol. Rășcanu puneau zece și viceversa, obicei din nenorocire foarte răspîndit la concursurile noastre. Noroc de președinte, Odobescu, cu care n-avusem în toți ultimii ani nici o legătură, dar care nu-și schimbase părerile despre mine; totuși marea lui autoritate n-a fost în stare să recheme la bunul-simț pe neașteptații mei prigonitori, cari cu patru ani înainte mă crezuseră vrednic de un banchet oficial.
Concurenții mei atunci și peste un an erau tot așa de neașteptați ca și atitudinea vădit dușmănoasă a unei părți din comisiune, pe care o supăra poate marea mea tinereță sau lipsa unor vizite preliminare, la care nu m-am gîndit, dar care puteau fi socotite ca un mijloc de a influența. Unul era chiar fostul meu profesor de la Botoșani, Georgian, care-mi opunea îndemînarea sa de vorbă ca avecat și simpatia pe care o inspira misterul din toată ființa sa, pînă la căutarea încrucișată, care părea că spune atîtea: nu scrisese nimic, dar, cînd, pe urmă, a dat la lumină un studiu, O pagină din Domnia lui Ștefan cel Mare pe care-l voia Domn de fapt și în Țara Românească, s-a văzut cîtă dreptate aveau aceia cari credeau că omului de o așa de vie inteligență îi lipsea, printr-o fatalitate ereditară, care a atins și pe fratele lui, un matematician de forță, putința de a se ținea pe linia dreaptă a judecății, care singură face pe profesor, mai ales la universitate, unde deprinzi pe alții a lucra. Alături, era un învățat profesor de latinește la unul din iliceele din București, amic al lui Take Ionescu, M. B. Calloianu, de care cetisem niște studii într-o revistă din Craiova, de unde, se pare, era originar, și pe care-l vedeam acum întîia oară: scurt, pătrat, palid, foarte ciudos, pînă într-atît încît publica în timpul concursului, în ziarul Românul, complect decăzut, articole de defăimare contra, mea, pe care nu le iscălea, dar mi-a spus la poștă, cînd le trimetea, că sînt ale lui, ceea ce m-a făcut să observ:”Nu cred: d-ta arăți un om de treabă”. Se adăugea un fost elev al Berlinului, dibaci cartograf, care lucrase cu Kiepert, Căpitanovici, pregătit de mult pentru această întrecere, ca unul care, știind că mă ocup de Mézières și de cruciata Ciprului, se grăbise a trata un capitol din același subiect, publicînd o teză despre luarea Alexandriei.
Concursul a ținut multă vreme, spectacolul luptei atrăgînd un numeros public, ale cărui simpatii erau împărțite, dar nu cred că în majoritate de partea mea, așa de mult erau cuceriți atîția de verva lui Georgian. A fost un eveniment la Iași această luptă pentru o catedră în care eu nu aduceam nici ambiție, nici grabă, deși nu m-am gîndit la putința ocupării catedrei mele de liceu la Ploiești. Rezultatul a fost puțin măgulitor pentru mine: întrecusem cu cîteva zecimi numai pe Georgian. Pentru acest foarte îndoielnic succes am căpătat însă suplinirea catedrei.
Intram într-un mediu cu totul necunoscut fără a fi făcut o singură lecție înaintea unor adevărați studenți și fără să am legături personale cu colegi de o vrîstă de și o reputație care întrecea așa de mult pe ale mele.
Era acolo pentru limba latină N. Quintescu, craiovean, care-și căpătase catedra fără lucrări, însuși discursul lui inaugural fiind găsit prea apropiat ca formă de lecturile lui, dar om cu multă iubire pentru clasicism, cu multă înțelegere pentru dînsul în explicații care plăceau; acum, cu totul îmbătrînit, suind greu, în sunetul sec al bastonului, cu picioarele înțepenite, lunga, obscura și murdara scară care ducea la cancelarie în vechiul local, el simțea povara sarcinii sale și tot mai obosit se făcea acel:”Va să zică, va să zică” intrat în deprinderile lui de atîția ani.
Nici o putință de apropiere cu acela care avea și o viață de familie mai grea, care-l făcea să nu primească. Pentru greacă, Epaminonda Francudi, neam de venețian, cum îl arăta și numele de”Frîncușor”, dar și figura cu ochii albaștri, de un glauc ca al lagunelor, și fineța de spirit; director al Școlii normale superioare, era în adevăr un om afabil, bucuros de relații pe care o astfel de diferență de vrîstă le împiedeca: nu știu cîtă grecească se învăța la acest străin, rămas izolat în mijlocul unei societăți în care i-a plăcut să se înrudească. Nu exista o catedră de franceză, limbile romanice fiind încredințate unui profesor foarte distins, capabil de a avea vederi personale în filologie și a cărui carieră ar merita să fie studiată, fiul său, profesor, fiind aici ca să poată da lămuriri: am zărit cîndva mediul lui, cu totul italian, de casă, dar vrîsta îl corogise și ochii de supt sticlele albastre abia dacă-l mai puteau servi. O parte din filozofie o avea Crăciunescu, care începuse cu un studiu francez bine scris, desigur nu fără ajutor, și care se poate ceti cu plăcere, despre poezia populară românească, dar la atîta se mărgenea toată activitatea lui în scris, influența asupra studenților fiind nulă: deși se ținea încă voinic, gras și gros, îndrăgit de mîncările alese pe care și le gătea acasă, pînă ce o ciudată boală, căzută asupra lui subit, l-a redus la o biată umbră, scăzută pînă la talia unui copil rahitic, el își arăta limpede anii.
O atmosferă de sanatoriu sau de loc de retragere pentru invalizi, străjuiți de impozantul pedel, Moș Marin, stîlp al Facultății, care, cu cheile în mînă, ca și „moș Cute”-le ieșean, chema la examene, proclama la licențe și, cu impozantele-i favorite sure, avea chiar aerul că el pune notele. Își poate închipui cineva ce efect a putut să aibă asupra tînărului venit dintr-o lume așa de frămîntată și așa de vie această încunjurime în care nu putea găsi nici critică, nici recunoaștere, nici sugestie, nici ceva care să semene, cît de departe, cu o îndrumare.
Profesorii mai bătrîni, cari dezvoltau o activitate, aceia cu cari se putea mîndri Facultatea, erau, pe lîngă Hasdeu, rară apariție la Universitate, unde a fost suplinit un timp de d. Șăineanu, rău privit de studenți ca evreu și urmărit cu gelozie de învățătorul său, care găsea că „prea se obișnuiește cu catedra”, Odobescu, Maiorescu, Tocilescu și Urechiă.
Nici lecțiile lui Odobescu, așa de frumoase, de cochet aranjate în eleganta Istorie a arheologiei, nu erau dese, talentul de vorbă lipsindu-i, ceea ce jignea adînc o fire de o atît de mare delicateță. Trăia apoi, el, strălucitorul fost secretar de legație din Paris, prietenul atîtor oameni iluștri la Paris, ca un exilat, veșnic în nevoie de bani, silit a colabora la cărți de cetire din care ar trebui să se găsească un cercetător ca să-i descopere partea, luptînd cu creditorii inexorabili tot atît de mult ca și cu guta care-l reținea săptămîni întregi pe canapea în vreo odaie mobilată. Tot ce trebuie pentru a împiedeca pe un profesor de la îndeplinirea obișnuită a datoriilor sale. Dar și mai departe el îmi păstra o bună și caldă simpatie, care a durat pînă în momentul cînd l-am văzut fără suflare, din voia lui, pentru o nemernicie de dragoste așa de întîrziată, alb, frumos, cu ochii lui închiși ca pentru somn și o șuviță de sînge pe buzele supțiri, supt mustața albă, rămasă fină și cochetă. Cîndva, cu Fîntînaru, i-am așezat biblioteca în niște odăițe ca pentru un copist, după ce părăsise, în condiții triste, pentru un conflict cu elevii – o palmă rătăcită pe o față prea obraznică —, direcția Școlii normale unde urmase șubredului Francudi, și el, cu toată dezordinea romantică a vieții sale, osebea cu grijă ce era al lui de ceea ce numea: cărți „stăpînărești”, ale stăpînirii; am zărit atunci și manuscriptele lui, pe care buna, părăsita și iertătoarea doamnă Odobescu, pentru a cării mînă luptaseră atîția, și din cauza legendei nașterii sale, mi le-a încredințat mie, iar, pe urmă, reclamate mojic de o rudă a ginerelui de atunci, au ajuns în geloasa păstrare a aceluia fără ca ele să fi văzut nici pînă astăzi lumina zilei.
Tocilescu, profesor de istoria antică, era popular și căuta popularitatea. Viguros, sangvin, nervos. Studenți și studente trebuiau să aibă, vrînd-nevrînd, legături personale cu veșnic entuziastul, în permanență tumultuosul profesor, cu o elocvență abruptă și incandescentă. Nenorocirea era că acest om făcut ca să aibă ucenici suferea de lipsuri esențiale. Întîi că, desigur învățat, inteligent și străbătător, capabil de multă muncă, acest elev, apoi dușman al lui Odobescu, care speriase lumea cu acumulările, adesea de împrumut, din uitata Dacie înainte de romani și fusese trimes, ciudată potrivire! la Praga pentru limbile slave, pe care, în oarecare măsură, le și știa, revenind ca să scrie și istorie a românilor, pînă la un manual, însuflețit și cald, dar de un șovinism banal și obositor, și să organizeze frumoasa și costisitoarea Revistă pentru istorie, arheologie și filologie, atunci momentan oprită, și să deschidă săpăturile de la Adam-Klisi, creînd epigrafia românească, n-avea simțul, indispensabil și celui mai neexperimentat dintre studenți, al proprietății literare. În studiul lui întins asupra cronicelor românești, în chiar Catalogul muzeului, la a cărui înjghebare a lucrat cu atîta zel, culegînd din biserici și mănăstiri, unde s-ar fi putut pierde, obiecte de o valoare neprețuită, ba încă și în manualul său pentru școli, sînt rînduri, perioade luate de la alții, deși el, care muncea bucuros și improviza ușor, ar fi putut să le scrie tot așa de bine. Iar al doilea, îl stăpînea o gelozie capabilă de a-l duce la fapte urîte, cum a fost, de pildă, sechestrarea a două articole ale mele, Istoria consulatului prusian și Pretendenții domnești, din care, pe cel dintîi nu l-am putut recăpăta niciodată; muzeul lui, plin de manuscrise și documente, era închis oricui, și, cînd am vrut să lucrez în el, mi-a oferit fără ironie să-mi comunice lista Domnilor: numai cu ordin de la Minister am putut căpăta informații asupra istoriei literaturii românești, și manuscrisele dorite mi le-a trimes la Academie, numai să nu mă vadă lucrînd acolo. O singură dată a căutat să se apropie de colegul cu mult mai tînăr, venind chiar acasă la mine, ca să-mi propuie a lucra împreună la reluarea Revistei, ca, odată, la Magazinul istoric, Laurian și Bălcescu.”—Cu oricare m-ai apropia, ar fi pentru mine o covîrșitoare cinste. Dar care mi-ar fi partea! —Partea? Nici una. Doar rolul nostru e să îndemnăm: elevii noștri vor lucra pentru noi.” Păcat că o astfel de energie, lăsată de la început să se rătăcească pe terenuri lunecoase, a fost stricată de o societate fără critică, în stare să diformeze activități care ar fi putut fi atît de spornice! Căci la dînsul, cel răpus de boală încă tînăr, abia trecut de cincizeci de ani, printr-o fulgerătoare apendicită, era un impuls spre acțiune, așa de rar pînă astăzi încă în lumea noastră.
Bătrînul moldovean Urechiă, care preda istoria românilor, înnădind an de an la volumele, împărțite pe labirintice serii, ale prezintării condicilor fanariote, pe care, pentru cîteva introduceri și explicații, le prezintă ca „istorie”, era mînat desigur și de iubire pentru materia sa, de dorința de a folosi, de un naționalism veșnic viu, care-l însuflețise din prima tinereță, cînd fostul Popovici și, cred, Cozmița, iscălea Vasile Alexandrescu, dar mai mult de o neobosită dorință de a părea. Trecuse de șaizeci de ani cînd l-am cunoscut, și fața cu ochelarii înfipți în carne, cu lunga barbă sură era a unui erudit din epoca romantică mai mult decît a unui om așa de mult amestecat în toată viața timpului său, în care, acum, îi plăcea să figureze ca „bătrînul profesor” înainte de toate. Ce nu făcuse în cursul unei vieți așa de active, condusă de atîta rîvnă, pe care n-o canalizase o bună școală de metodă, – Spania, unde fusese ca și Vîrgolici și legase atîtea relații dîndu-i ceva dintr-o frazeologie care era prin acești ani cu totul ieșită din modă! O poezie uitată, multe pagini de roman necetite, nuvele, schițe și snoave, de cuprins istoric și popular, încercări de teatru, circulări ministeriale, gazetărie, polemică, luptă la cuțite cu Maiorescu și”Junimea”, nu fără cîteva oaze de împăcare și ajungînd la un contact formal în Facultate… Nicăiri nu era însă lucrul definitiv, acela care rămîne, și frunzăreala agitată producea mai mult un sentiment de neobosită neîncredere. Altfel foarte bun cu elevii săi, pe cari-i punea să adune materialul alături de funcționarii Arhivelor, ba chiar să găsească fondurile de publicație, el consimțea să-mi împărtășească și mie unele informații din bogatul material pe care-l frămîntase. Dar, pe neașteptate, te trezeai că acest suflet de o așa de blîndă aparență cerea să ți se scindeze catedra sau îndemna, alături de Tocilescu, pe studenți să se ridice contra unui profesor care, ca mine, „insultase” pe Mihai Viteazul și „glorificase” pe fanarioți.
Pentru Maiorescu rămăsesem ucenicul lui Gherea, ocrotitul lui Hasdeu și al lui Odobescu, colaboratorul revistelor de concurență, omul de stînga și, circumstanță agravantă, intrusul ieșean care, într-o Facultate datoare să primească unul după altul pe toți elevii lui, ocupase un loc destinat unuia dintre dînșii, filozofic pregătit pentru aceasta. Voi avea prilejul să cunosc mai tîrziu cîtă asprime sufletească se ascundea supt aparențele măreț solemne ale fostului elev al Terezianului vienez, ale omului de armonioasă cultură, de sigură judecată și de autoritate cu îngrijire întreținută, care nu putea cunoaște decît ucenici și vasali. Nu o dată el a încercat să biruie această pornire și să dea tînărului care nu-i putea știrbi nimic dintr-un așa de mare prestigiu ceva măcar din ceea ce poate i s-ar fi cuvenit, dar patima exclusivismului autoritar se dovedea mai puternică: nu-mi refuzase, într-o formă brutală, la început chiar, cîteva note de viață pentru La Grande Encyclopedie, unde fusesem angajat încă din anii de la Paris, cînd făceam și traducerea scrisorilor de la clienți, cu secul răspuns că nu-l interesează ce se scrie despre dînsul? Cel așa de mult captat de atît de dibaci adulatori fusese – ciudată potrivire! – silit să mă recomande studenților, nici rectori, nici decani nefiind la îndemînă, și buzele i se descleștară pentru aceste cuvinte singure:”Vă recomand pe d. Iorga, chemat să vă facă lecții de istorie”. N-a fost una din cuvîntările mele de introducere, cuprinzînd generalități, care să nu-l supere, pentru cugetarea ca și pentru forma lor.
O încercare de tineret profesoral organizat o făcea un om între două vrîste, care era socotit ca rivalul în oratorie al lui Maiorescu, deși fraza lui, fastuoasă și goală, nu sămăna nici cu precizia, nici cu ritmul aceleia a maestrului, și care era deopotrivă cu dînsul doar în desprețul pentru lucrul care se publică, C. Dimitrescu-Iași.
De o dispoziție veșnic zîmbitoare, bucuros de prieteni cît de mulți și cari-l măguleau prin admirația lor devotată, gata, și recunoscător chiar, să petreacă serile cu dînșii, și pînă în ziuă, dar nu acasă, unde era o atmosferă sumbră, ci într-un local public bine luminat, cu paharul de șampanie alături, mai mult ca un pretext al întîrzierii fără termen, acest om, pe care mulți l-au iubit și cîțiva nu l-au uitat după ce, obosit și bolnav, dar mai ales foarte sărac, din despreț de boem pentru avere, s-a retras într-un colț de Severin, neștiut de nimeni, nu putea să cîștige pe cine avea în viață un ideal neted. Căci el însuși, plin de idei, și în materie de învățămînt, fiind, în partidul liberal, care cucerise de la junimiști pe acest om de talent, unul din dușmanii sturdzismului și din factorii creatori ai „drapelismului”, nu căuta să facă din opiniile sale un crez de viață și un instrument de călăuzire și conducere. În fundul sufletului aceluia care, venit din Iași, avea origini tulbure, era un elegant epicurism și o ușoară flotare între toate doctrinele, a căror zădărnicie n-o proclama, dar o lăsa să se înțeleagă. Și unele lipse de tact jigneau, fără ca el să-și dea samă: îmi aduc aminte că, la discutarea unui nou regulament al Facultății, pe care el, decanul, cu o așa de slabă autoritate, ca să nu supere pe nimeni, viitorul rector, îl elaborase, se întoarse către tăcutul ascultător ce sînt și pînă azi, cînd nu mă simt dator, într-o privință sau în alta, a vorbi, și mi-a aruncat în treacăt, zîmbind, întrebarea, la care nu aștepta răspuns:”Dar d-ta nu ai ceva de propus?” Era apoi în acea largă frază, de care vădit se încînta, sugînd-o ca o acadea, și a cării dezvoltare o puteai gîci cu mult înainte, ceva moleșitor, conrupător, aș zice, care putea să indispuie pînă la dezgust pe cine caută în cuvinte scurte, energice, manifestarea unei convingeri, gata s-o apere contra oricui și cu orice risc. Glasul gros, răgușit, toaleta căutată, figura însăși, pleșuv cu ochii strălucitori privind la succes, cu ușoara barbă cănită, fără măcar meșteșugul ales care înnegrea poruncitorul barbișon de comandă al lui Maiorescu, dădeau o senzație de pregătit, de artificial, de moale și de gelatinos, care îndepărta unele caractere de acest om, care în viața lui n-a căutat să lovească pe altul, nici prin energia pe care n-o avea, nici prin intriga de care desigur fineța lui nu ar fi fost capabilă. Și, astfel, fără măcar ca omul de partid să ajungă ministru, atîtea însușiri reale s-au risipit în vînt ca și fumul de țigară care în fantastice rotocoale se desfăcea de la masa întîrziată unde el prezida și fermeca.
Încă neînsurat, Ioan Bogdan era deseori alături de acela în a cărui seriozitate nu credea, dar pe care-l prețuia pentru marea lui deșteptăciune și, el tăcutul, îl admira pentru nesfîrșitul dar de a vorbi fără să înfrunte nimic și să zguduie pe nimeni. Brașovean, avînd toate marile calități, de ordine, de claritate, ale vechii cetăți săsești, fost profesor al liceului rural de la Pomîrla, unde se inițiase în realitățile populare ale României libere, remarcat de Sturdza, […] în sfîrșit descoperitorul în parte și editorul după toate regulele cele mai stricte ale unei filologii deprinse la maestrul vienez Jagic, al cronicelor slavone și ocupînd acuma catedra de slavistică pe care o crease, Bogdan, atunci încă așa de tînăr, nu putea decît să cîștige prin afabilitatea manierelor sale, prin atracția bunei figuri blonde, cu ochii albaștri, impresionant de limpezi și de adînci.
Colegii mai bătrîni îl priveau cu neîncredere, gîcind că nu știu ce primejdie ar putea veni de la acest european plin de hotărîre și francheță și liber la vorbă ca și la scris cînd era vorba să judece onest o operă sau un om. Cu cei mai mulți dintre dînșii n-avea nici o legătură, iar colaborarea cu „cuconu’ Costică”, sau, cum îi zicea toată lumea, Coco, era imposibilă pentru că acesta nu „labora” deloc. Urechiă, Tocilescu priveau cu ură pe rivalul care se desemna la orizont și pe care căutau să-l piardă în sufletul studenților, pe cînd noul venit se trudea să-i învețe pe aceștia, nu să-i măgulească, deși mai tîrziu mediul i-a dat și lui acea tendință spre dominația prin oameni devotați, prin „ciraci”, pe care desigur că n-o avea de la început. Iar Maiorescu, care în fond desprețuia pe omul solid, fără artificialitate, dar și fără strălucire, cum a arătat-o în cutare din scrisorile sale, tocmai în momentul cînd aproape cu sila îl făcuse să se manifeste la o întrunire politică, văzuse de la început că muncii rînduite, vederii clare și putinței de a aduna simpatii a tînărului slavist i se poate încredința conducerea Convorbirilor, pe care sindicatul foștilor lui elevi le dusese la discredit și aproape la faliment.
Și prin silințile lui, care nu se simțea bine, izolat între bătrîni, a fost chemat, după cîtva timp numai, Dimitrie Onciul, venit din”Pedagogiul” lui de la Cernăuți, unde-și istovea puterile unui trup masiv, dar bolnăvicios și infirm, ca să ocupe o catedră de istorie a românilor înțeleasă altfel decît în sensul diletantie al lui Urechiă: cu stricta și puțintel strimta metodă filologică austriacă. Sigur pe tot ce știa, rebel față de orice încercare de a porni în altă direcție, rigid ca preciziunea, clar și rece ca știința absolută, așa de deosebit sufletește de ce era scris în fața lui mare de zimbru pletos, în ochii lui plini de o lumină și bună și tristă, el va apărea oferindu-mi o „frăție de cruce” pe care trebuiau s-o tulbure nu o dată alte obiceiuri de spirit, pornite din dogmatismul pe care i-l dăduseră și profesorii și însăși cariera de pînă atunci.
Studenții din acel timp erau relativ puțini. Sala „numărul IV”, unde-mi țineam cursurile, larg amfiteatru cu fereștile spre piața cu statuile care azi, În schimbarea pripită și apucată a tuturor lucrurilor, stau să fie expulzate pe cine știe ce văi țigănești ale”Cetății Universitare” – o, ce americani sîntem, fără calitățile americanilor! – se umplea la mine cu lume venită și de la alți profesori, dar împărțirea pe atîtea specialități nu se făcuse încă —, ba chiar cu teologi și cu elevi de la Școala Politehnică. Numărul fetelor era mic. Numai la cei doi rivali ai frazei, Maiorescu și Dimitriescu, erau și ascultători din afară, urmînd unei vechi și desigur excelente tradiții.
De o vrîstă mai ridicată decît a multora din auditorii de astăzi, acești studenți de prin 1890 reprezintau un public școlar serios, ascultător, doritor de știință, nu rareori capabil încă de atunci de vederi originale, deși savantul obicei al seminariilor nu era așa de răspîndit și profesorul nu avea unul, doi sau mai mulți, cît mai mulți asistenți. Nu li se cereau lucrări personale, care prea adesea vin cu mult înainte de vreme, și nimeni nu s-a îmbolnăvit de meningită și n-a înnebunit, nu s-a sinucis de prea multă erudiție cu totul prematură. I se lăsa tînărului răgazul de a trăi, cu gîndul și pentru el însuși. După lecție, cîte unul se ținea după profesor, și discutau împreună despre materia care se predase. La un profesor nu se vorbea rău de celalt, – la mine desigur nu.
Din aceste prime generații de ascultători ai mei s-au desfăcut excelenți profesori, conducători de instituții științifice, istorici. Pe lîngă d. Svilokosic, care mai tîrziu a intrat în corpul consular sîrbesc, era un Al. Lapedatu, rău chinuit și noaptea la gazeta lui Aurel Popovici, un Ioan Ursu, mai puțin înzestrat și mai puțin echilibrat, care dădea însă dovadă de un nesfîrșit entuziasm pentru știință și pentru școală, un C. Moisil, cu știința lui de ungurește, un Giurescu, rece și chibzuitor, un Caracaș, plin de foc și de vervă, un Munteanu-Rîmnic, numai avînt și voie bună, un Henri Stahl, spirit fin și foarte delicat, un Vasile Mihăilescu, argintul-viu personificat, întrebînd, discutînd, plănuind și pufnind, un Nemeș, o Emilia Cioran, care a tradus din englezește călătoria lui Paul de Alep, un Drăghiceanu, încă de atunci sumbru și melancolic, o Hortensia Schachmann, care a scris despre Petru Cercel, o Lucreția Gane care mi-a prezintat o teză despre așezămintele turcești, o Lela Pancu- Pîrvan a apărut mai tîrziu —, și alții și altele, cari cu toții, considerau ziua examenului, care se făcea oral, drept una de o serioasă cercetare de conștiință și nu se supărau cînd era nevoie să se reia lucrurile de la capăt.
Înaintea lor, fără o tradiție a catedrei, încercam felul meu de a preda. Ca în toată viața mea, două lucruri mă dezgustau, din instinct, fără îndoială și din cauza originii mele septentrionale, tocmai din susul Moldovei, dar și din cauza coborîrii din niște oameni pe cari, din scrisorile lor, i-am cunoscut cumpăniți la vorbă și feriți de a arăta însușirile pe care le-ar fi avut: deci nu mă puteam deda nici la desfășurări retorice de fraze, la acele gesturi artificiale, la frunte, la piept, în lături, în aer, care erau obișnuite la elevii lui Maiorescu și de care aș fi fost cel dintîi să izbucnesc de rîs, nici la greoaia prezintare de erudiție nemestecată spre care îndemna puțintel, nu fără a turna și cîtă frază putea să găsească, Tocilescu.
Îmi aminteam și de atît de naturalii – nici un frazeolog și nici un pedant – profesori ai mei de la Iași și de aleasa discreție franceză a celor de la Paris. Și se adăugea, din fondul propriu al marii mele tinereți, cu o nesfîrșită dorință de a comunica pe cît mai larg idei noi, interpretări proaspete, pe care niciodată nu le-am subliniat prea mult, ca să știe toți că sînt ale mele – și de aceea am și fost criticat că prezint subînțelesuri și că lunec asupra unor simple sugestii care ar merita să fie expuse pe larg în nu știu ce „baralipton” logic și silogistic – și o francheță deschisă în a arăta ce știu și ce nu știu, ce cred și ce-mi este cu neputință să accept. Nici o notă critică față de înaintași nu se amesteca în expunerea mea și, dacă se rîdea la curs, uneori eu însumi cu studenții împreună, de nu ne mai puteam opri, era de cine știe ce neașteptată potrivire a lucrurilor sau atitudini ale personagiilor istorice, iar nu de vreun biet de înaintaș al meu care obosise, orbecăise și rătăcise ca să nu obosesc, orbecăiesc și rătăcesc eu. Dar în valul cunoștinților uneori prea de curînd căpătate ca să nu se cunoască aceasta prin nesiguranțe pe care nu știam și nici nu voiam să le ascund se amesteca, salvînd situația, și acea mare iubire de oameni, sprijinită pe sforțarea de a-i înțelege simpatic, pe care o aduceam ca zestre de la o poezie aproape cu totul părăsită. Și, tocmai ca să am simțul adevărat, impresia vie și caldă a acestei umanități trecute cu care-mi frămîntam gîndul, recurgeam totdeauna la izvoare, trăgînd din ele acest lucru, cu neputință de definit, pe care nu-l dau nici o sută de învățate disertații una peste alta și fără care istorie în adevăratul și bunul sens al cuvîntului nu se poate face.
Astfel pentru cursul meu despre începuturile evului mediu am răscolit o serie de cronici și documente contemporane, am foiletat prin Pallmann și alți mai vechi prezintatori ai subiectului și am izbutit a face ceva care părea că interesează pe cei mai mulți dintre elevii mei, deși cîte unul, pasionat de prezintarea analitică, solemnă și cam dură. a lui Onciul, de cu totul alt temperament – deși tradusese din Schiller și, cine ar crede? din zglobiul Heine – și de o pregătire atît de deosebită, spunea colegilor că nu fac decît mă joc cu lucruri culese dintr-o carte-două care-mi stăteau la îndemînă.
Tîrziu de tot, cursul din acești primi ani plini de îndoieli și de scăpătări, redactat foarte credincios și inteligent de dra Schachmann, mi-a ajuns înainte printr-o întîmplare. Mă așteptam la cine știe ce greșeli de amănunte și nepotrivire în perspective, și am fost, o mărturisesc, adînc mulțămit cînd am constatat că bunul simț și silința de a intra în subiect dăduseră rezultate pe care lungi cercetări și meditații de ani întregi nu făcuseră decît să le întărească.
O astfel de sarcină cerea, neapărat, tot timpul. Deși puțin înzestrată cu cărți din specialitatea mea, Biblioteca Academiei, cu vechea-i sală de lucru în etajul de jos al clădirii de la stradă, acolo unde e azi cancelaria, îmi era de mare folos, ca una care poseda măcar principalele colecții, Pertz, Muratori și altele. Lucram de zor prin odăița cu puțini cetitori, încălzită de amețeai, cu serviciul făcut cum se putea, dar cu temuta autoritate a dlui Ioan Bianu, șeful, care apărea cu ochii de pisică pînditoare, dîrz în păr, supțire în mustăți, ca să prindă cea mai mică abatere a funcționarului sau a cetitorului, fie și un coleg, căci Bianu trecuse de la Sf. Sava la Universitate, și apoi, dă Doamne bine de ce predică, uneori publică, avea să sufere! Sala de lectură s-a mutat apoi sus, în casa de alături, căpătată mai tîrziu și niciodată, chiar cînd erau bani, pusă bine în rînd cu vechiul sălaș; la biblioteca aceasta, de o înțeleaptă organizare și de o întrebuințare comodă, s-a adaus prin voința lui D. A. Sturdza și Biblioteca Centrală, odată la școala de la Sf. Sava și care se muta, ca un simplu particular, din casă cu chirie în altă casă cu chirie, supt o conducere ca a lui C. Dimitrescu-Iași, cel mai puțin gospodar dintre boemi, ca să se constate apoi că nu e loc și să rămîie închisă cu lunile, cu anii. Dar legătura așa de strînsă dintre tot ce am putut face în atiția ani și acest binefăcător așezămînt, fără care, adecă creatorul și conducătorul ei, mă întreb dacă s-ar mai fi putut face știință românească, în istorie ca și în filologie, nu s-a rupt niciodată.
Între profesorii cari lucrau – și la cari, cu obișnuita recomandație, se adăugeau și unele tipuri curioase, ca fiul din dragoste singură al lui Bălcescu, Bonifaciu, care se chema Florescu și care, distrat, întreba în franțuzește pe oricine, necunoscut, și pe mine, cîte ceasuri sînt – și între bibliotecari s-au stabilit răpede relații de adevărată și deosebită prietenie, care a dus și la spornice colaborări.
Era acolo ardeleanul Ștefan Pop, care e azi director la Sf. Sava, lîngă d. Obedenaru poet macedonskian, care pătrunsese și în bine păzitele Convorbiri, cu „fiorii morbizi, fosforescenți” care „în trupuri de adolescenți aprind zvîcnindele artere”, și enormul liric, blînd ca un prunc, a fost privit fără prea mult respect de tovarășii săi științifici; era negriciosul, plinul de nervi Colescu-Vartic, venit din presa liberală, foarte prețuit de Sturdza, care-i dădu să scrie, în Zile revoluționare, pomenirea revoluției de la 1848 și să alcătuiască marea colecție de acte contemporane privitoare la acea tinerească efervescență; era, chinuit, supt aparența-i dulceagă, blondă, de probleme de psihologie și psihopatie, care-l vor duce la cirligul spînzurării, N. Zaharia, care între atîtea cărți s-a trezit bibliograf și biograf literar, și pentru Eminescu; era elevul meu Sadi-Ionescu, mărunt ca un șoricel, cu ochii vii supt ochelari de entomologist, pe care un sfat la sfîrșitul lecției l-a prefăcut în cel mai răbdător bibliograf al istoriei românilor, începînd cu călătoriile, relativ la care a publicat o rarisimă fasciculă, și care era menit să puie la îndemîna cercetătorului o bibliografie a publicațiilor periodice care e de o imensă valoare. Iar în fruntea acestei legiuni de tineri erudiți, muncitori și fără pretenții, pe cari-i scormonea și îndrepta, probozea și împăca, unind asprimea lui de țeran de pe Tîrnave cu o adevărată prețuire și prietenie față de sclavii săi, d. Bianu, erau doi oameni de însușiri omenești cu desăvîrșire superioare.
Cu înfățișarea lui de baron belgian, nalt, sprinten, osos, foarte slab – de-l întreba Hasdeu „ce interes are să fie așa slab” —, palid și frizat, privind de supt ochelari de miop o lume căreia i se simțea puțin potrivit, Nerva Hodoș, fratele lui Gorun, dar fără nimic din țepii acestuia, șii fiul lui Iosif Hodoș, luptătorul de la 1848, apoi membru al Academiei și răbdătorul editor al Operelor lui Dimitrie Cantemir, aducea, pe lîngă ascuțitul său simț critic și preciziunea firească a unui spirit pătrunzător, tot ce-i dăduse ca aristocratică distincție creșterea alături cu fiii drului Davila în casa de mari tradiții boierești a Goleștilor. Îl ocupa, pe lîngă trecutul familiei, de care împrejurările îl alipiseră, acea mare operă a Bibliografiei românești, descriptivă și ilustrată, la care, îndemnat și călăuzit de șeful său, lucra zi de zi, putîndu-se prezintă la scurte intervale fasciculele unei publicații care face și va face totdeauna cea mai mare onoare științii românești. Nu știu cum într-o zi m-am simțit aproape de omul cu aparența rece care-și trecea printr-o sită atît de deasă simpatiile și prețuirile îndelung verificate; lui i s-a datorit și schimbarea de atitudine a fratelui gazetar și critic care mă înscrisese la început și pe mine între victimile sale. Pînă la moarte, bunul Nerva mi-a fost unul dintre cei mai călduroși mîngîietori în luptele grele, de multe feluri, în. care nu era să mă arunce nici o fire dușmănoasă, nici o ambiție de satisfăcut, ci numai conștiința că, peste piedeci insuportabile, este o operă, de cultură și de morală, care trebuie îndeplinită cu orice preț.
Tot așa de zvelt și de slab, tot așa de nervos și de iute, roșu la fațăi și blond, privind pe toți și toate cu niște neuitați ochi de neastâmpărată ironie, Ștefan Orășanu m, fiu de preot bucureștean, dar rudă cu satiricul poet din vremea lui Cuza-vodă, adunase pe neștiute de oricine o mare bogăție de cunoștinți din cele mai variate și avea din fire cea mai fină formă agresivă, distrugătoare, de era capabil să reducă în, praf pe adversarul care-i cădea în mînă. Un fost coleg de la liceul din Iași, hușean focos și violent, Al. Gîdei, elev al lui Urechiă și avînd de la acesta anume neglijențe de formă și insuficiențe de fond, dar desigur om capabil, care s-a distins apoi în cooperație și a murit prea răpede, scrisese o încercare despre cronicarii moldoveni; într-o serie de articole publicate în Convorbirile încredințate acum lui Ioan Bogdan, Orășanu I-a făcut răpede harcea-parcea. Aceeași soartă a avut-o apoi bibliograful lui Voltaire, Bengescu, cu toată nesfîrșită răbdare a harnicului diplomat, și a venit momentul cînd și Pompiliu Eliad, venind de la Paris ca profesor de limbă franceză, cu multă informație nouă, dar cu vechea tendință de a face descoperiri unde trebuie și unde nu trebuie, a trecut, pentru un studiu despre La Fontaine, prin nimicitoarea mașină de logică a aceluiași critic. Nu pot spune îndeajuns cît de bine mi-a prins. Într-o activitate de același fel, pe care, încă o dată, mi-o impuneau împrejurările, ca să se curețe un diletantism ușor și periculos, siguranța că lîngă mine se află pentru acest război de mai mulți ani, ale cărui începuturi și al cărui sens se vor arăta mai departe, o inteligență așa de ascuțită, cu atîta prietenie sinceră și caldă. Ce păcat că amîndoi au fost luați așa de răpede și într-un chip așa de tragic!
Fe lîngă Biblioteca Academiei ce puțin lucru era pentru mine însăși săraca mea casă, unde cărasem mormanul de cărți găsite cu atîta stăruință pe cheiurile Parisului și care au stat, ani de zile, înșirate pe simplele rafturi albe, abia geluite, ale unei căsuțe din strada care se zicea a Sculpturii, pentru că se rătăcise acolo, aruncat într-o curte, un „om de piatră”, o mitologică statuie! Gospodărie de student neaclimitat cu o altă viață, în șirul de trei odăi, un antreu și o bucătărie pe care le închiria cizmarul de lux Daniel din fundul curții, care găzduia în alt șirag de cămăruțe pe simpaticul, vioiul doctor Grozovici, luat pe urmă, ca medic comunal, de o epidemie. Cîteva mobile culese la întîmplare completau cuprinsul acestui simplu adăpost al profesorului plătit cu trei sute de lei pe lună – reduși la jumătate pentru luna întîi, conform cu -nu știu ce deșteaptă regulă bugetară. Din cînd în cînd se adăugea binefacerea unui bacalaureat care m-a făcut să cunosc interesantele școli particulare, în care se mai prindea, măcar pentru fete, și ceva educație, de la cele cîteva eleve ale școlii Bolintineanu, lîngă Șosea, la marele pension Pompilian al dnei Zosima, la chiliile maicelor catolice, de unde veneau, cu crucea la gît, fete mari, așa de speriate în numele Mîntuitorului și al Maicii Domnului. M-am convins încă de atunci ce zădarnică e această cercetare de cîteva minute a unor delicate suflete de copii tulburați, și de aceea nu m-am înscris între călăii iluziilor lor de diplomă. Am continuat apoi mulți ani cu prezidenția mea de comisie, care m-a făcut să cunosc pe atîția profesori secundari, și de multe feluri, cari, o dată dezlipiți de pe catedra cazărmii lor, erau oameni de înțeles, glumeți și cu haz, de n-ai fi crezut ce teribil exercițiu fac zilnic cu nenorociții pui ai oamenilor.
Am cunoscut și plaga stăruinților acasă, deși n-a venit la mine, ca, pe neașteptate, la Bogdan, obișnuit a se face foarte comod în zilele calde de vară, mama enervată a unei candidate ca să-i explice de ce fiica ei iubită trebuie să aibă o notă mai mare. Dar am avut în fața mea pe un părinte care, tot vorbindu-mi, începea să se joace cu portofelul plin de bumaște, m-am învîrtit cu scaunul în jurul mesei, urmărit de o fostă colegă ieșeană care, avînd un nepot la bacalaureat, se deda la aceeași mișcare. Și chiar, după un dulap care abia mă acoperea, am stat ascuns cîteva minute ca să nu dau ochii cu Odobescu, venit la mine cu picioarele tui grele de bolnav ca să-mi impuie trecerea unei rude de o absolută nulitate. Cutare ofițer superior, pe urmă, mi-a lămurit de ce trebuie să-i trec fiii, deveniți prea mari față de vrîsta tînără a unei a doua neveste, și un comisar de poliție mi-i recomanda sărind pe birou și așezîndu-se pe dînsul ca pe un scaun, cum făcea probabil cînd examina pe arestații de la secție. Toți mă uitau de a doua zi după căpătarea unui „șase”, afară de înaltul funcționar, de o rară creștere, care, mult mai bătrîn decît mine, și-a scos, ani de zile, jenat, pălăria înaintea mea fiindcă examinasem deosebit, mai tîrziu, pe fiul său, care fusese bolnav de scarlatină.
Alte venituri nu erau decît, mi se pare, ceva de la Vatra sau de la Adevărul literar, unde am continuat, scurt timp, articolele de literatură străină din Timpul. Și totuși din acest așa de puțin desfăceam ceea ce era de nevoie pentru a mă întoarce, urmărind răscolirea materialului privitor la istoria românilor, în acele depozite din Apus, unde știam că se mai ascund încă atîtea comori nedescoperite. Cum se isprăveau examenele de bacalaureat, excursia științifică pornea din nou, cu așa de puține mijloace încît nu îndrăzneam să mă apropii de oteluri, căutînd cu ochii înștiințările de camere mobilate care-mi păreau mai ieftene. Mă întorceam numai în ultimele zile calde înaintea căderii iernii, și noua recoltă de documente se adăugea la cele vechi, despre a căror publicare mai departe voi vorbi pe urmă.
Să încerc a reconstitui desfășurarea acestor campanii de cercetări, pe țeri, dacă nu pe ani, oprindu-mă la începutul unui nou veac; care a însemnat pentru mine și fericita statornicire a vieții mele casnice, ceea ce a dat alt spor însăși muncii căreia mă închinasem cu totul, deschizîndu-mi-se și perspective noi în domeniul literaturii, de care, neînțeles și dezgustat, mă depărtasem, și în acela, pe care atîta timp îl desprețuisem profund, cu desăvîrșire, alpoliticii.
XIII. Multe drumuri străine
Veneția-mi dăduse pînă la luarea Constantinopolei de turci în 1453 tot ce cuprinde, afară de atît de îmbielșugatul, dar nestrăbătutul Archivio Notările, în care, între hîrtiile notarilor, ce nu se poate găsi! Același lucru pentru Milano, pentru Genova, în care nu am mai lucrat niciodată.
Pe scurt timp am revenit la Roma, pentru socotelile pontificale, care cuprind și atîta cu privire la oaspeții răsăriteni întreținuți de Sfîntul Scaun. Ministru al României era atunci d. Alexandru Lahovary, și nu pot să uit atențiile nesfîrșite de care m-am învrednicit de la acest om de o atît de aleasă cultură și de o delicateță sufletească așa de desăvîrșită: am ajuns a fi la gazda mea modestă un adevărat și mare personagiu pentru că în fiecare seară apărea jos portarul în uniformă aducîndu-mi cele mai proaspete gazete din țară. Secretarul de legație era Duiliu Zamfirescu, cu privire la care, în cercul celor trei din București, influențați și de nedreptul articol al lui Gherea despre”Pesimistul de la Soleni”, auzisem numai ce se poate mai rău și a cărui literatură, puțin artificială, nu corespundea întru toate gustului meu: prea multe vînători în fracuri roșii, prea mult exotism legat de viața însăși a autorului diplomat, prea multe amintiri de la Macedonski unite cu influențe de la” Junimea”, de unde acum îmi venea atîta dușmănie… Dar, așteptînd vremea cînd voi putea să judec în legătură cu timpul său această poezie fermă, aceste povestiri în care erau multe idei și adesea destulă duioșie, am cunoscut la Roma, primblîndu-mă supt Palatin, în marea pace a nemuritorului clasicism roman, de care acest romantic născut, prin figură, atitudine, gesturi, aplecări, căuta să se apropie, pe un om care nu corespundea fațadei create de voința lui: unul extrem de simțitor, de o lirică făptură, capabil de o bună și sinceră prietenie și chiar – cine ar fi zis văzîndu-l cum calcă și ascultîndu-l cum vorbește? – timid.
