Studenții din acel timp erau relativ puțini. Sala „numărul IV”, unde-mi țineam cursurile, larg amfiteatru cu fereștile spre piața cu statuile care azi, În schimbarea pripită și apucată a tuturor lucrurilor, stau să fie expulzate pe cine știe ce văi țigănești ale”Cetății Universitare” – o, ce americani sîntem, fără calitățile americanilor! – se umplea la mine cu lume venită și de la alți profesori, dar împărțirea pe atîtea specialități nu se făcuse încă —, ba chiar cu teologi și cu elevi de la Școala Politehnică. Numărul fetelor era mic. Numai la cei doi rivali ai frazei, Maiorescu și Dimitriescu, erau și ascultători din afară, urmînd unei vechi și desigur excelente tradiții.

    De o vrîstă mai ridicată decît a multora din auditorii de astăzi, acești studenți de prin 1890 reprezintau un public școlar serios, ascultător, doritor de știință, nu rareori capabil încă de atunci de vederi originale, deși savantul obicei al seminariilor nu era așa de răspîndit și profesorul nu avea unul, doi sau mai mulți, cît mai mulți asistenți. Nu li se cereau lucrări personale, care prea adesea vin cu mult înainte de vreme, și nimeni nu s-a îmbolnăvit de meningită și n-a înnebunit, nu s-a sinucis de prea multă erudiție cu totul prematură. I se lăsa tînărului răgazul de a trăi, cu gîndul și pentru el însuși. După lecție, cîte unul se ținea după profesor, și discutau împreună despre materia care se predase. La un profesor nu se vorbea rău de celalt, – la mine desigur nu.

    Din aceste prime generații de ascultători ai mei s-au desfăcut excelenți profesori, conducători de instituții științifice, istorici. Pe lîngă d. Svilokosic, care mai tîrziu a intrat în corpul consular sîrbesc, era un Al. Lapedatu, rău chinuit și noaptea la gazeta lui Aurel Popovici, un Ioan Ursu, mai puțin înzestrat și mai puțin echilibrat, care dădea însă dovadă de un nesfîrșit entuziasm pentru știință și pentru școală, un C. Moisil, cu știința lui de ungurește, un Giurescu, rece și chibzuitor, un Caracaș, plin de foc și de vervă, un Munteanu-Rîmnic, numai avînt și voie bună, un Henri Stahl, spirit fin și foarte delicat, un Vasile Mihăilescu, argintul-viu personificat, întrebînd, discutînd, plănuind și pufnind, un Nemeș, o Emilia Cioran, care a tradus din englezește călătoria lui Paul de Alep, un Drăghiceanu, încă de atunci sumbru și melancolic, o Hortensia Schachmann, care a scris despre Petru Cercel, o Lucreția Gane care mi-a prezintat o teză despre așezămintele turcești, o Lela Pancu- Pîrvan a apărut mai tîrziu —, și alții și altele, cari cu toții, considerau ziua examenului, care se făcea oral, drept una de o serioasă cercetare de conștiință și nu se supărau cînd era nevoie să se reia lucrurile de la capăt.

    Înaintea lor, fără o tradiție a catedrei, încercam felul meu de a preda. Ca în toată viața mea, două lucruri mă dezgustau, din instinct, fără îndoială și din cauza originii mele septentrionale, tocmai din susul Moldovei, dar și din cauza coborîrii din niște oameni pe cari, din scrisorile lor, i-am cunoscut cumpăniți la vorbă și feriți de a arăta însușirile pe care le-ar fi avut: deci nu mă puteam deda nici la desfășurări retorice de fraze, la acele gesturi artificiale, la frunte, la piept, în lături, în aer, care erau obișnuite la elevii lui Maiorescu și de care aș fi fost cel dintîi să izbucnesc de rîs, nici la greoaia prezintare de erudiție nemestecată spre care îndemna puțintel, nu fără a turna și cîtă frază putea să găsească, Tocilescu.

    Îmi aminteam și de atît de naturalii – nici un frazeolog și nici un pedant – profesori ai mei de la Iași și de aleasa discreție franceză a celor de la Paris. Și se adăugea, din fondul propriu al marii mele tinereți, cu o nesfîrșită dorință de a comunica pe cît mai larg idei noi, interpretări proaspete, pe care niciodată nu le-am subliniat prea mult, ca să știe toți că sînt ale mele – și de aceea am și fost criticat că prezint subînțelesuri și că lunec asupra unor simple sugestii care ar merita să fie expuse pe larg în nu știu ce „baralipton” logic și silogistic – și o francheță deschisă în a arăta ce știu și ce nu știu, ce cred și ce-mi este cu neputință să accept. Nici o notă critică față de înaintași nu se amesteca în expunerea mea și, dacă se rîdea la curs, uneori eu însumi cu studenții împreună, de nu ne mai puteam opri, era de cine știe ce neașteptată potrivire a lucrurilor sau atitudini ale personagiilor istorice, iar nu de vreun biet de înaintaș al meu care obosise, orbecăise și rătăcise ca să nu obosesc, orbecăiesc și rătăcesc eu. Dar în valul cunoștinților uneori prea de curînd căpătate ca să nu se cunoască aceasta prin nesiguranțe pe care nu știam și nici nu voiam să le ascund se amesteca, salvînd situația, și acea mare iubire de oameni, sprijinită pe sforțarea de a-i înțelege simpatic, pe care o aduceam ca zestre de la o poezie aproape cu totul părăsită. Și, tocmai ca să am simțul adevărat, impresia vie și caldă a acestei umanități trecute cu care-mi frămîntam gîndul, recurgeam totdeauna la izvoare, trăgînd din ele acest lucru, cu neputință de definit, pe care nu-l dau nici o sută de învățate disertații una peste alta și fără care istorie în adevăratul și bunul sens al cuvîntului nu se poate face.

    Astfel pentru cursul meu despre începuturile evului mediu am răscolit o serie de cronici și documente contemporane, am foiletat prin Pallmann și alți mai vechi prezintatori ai subiectului și am izbutit a face ceva care părea că interesează pe cei mai mulți dintre elevii mei, deși cîte unul, pasionat de prezintarea analitică, solemnă și cam dură. a lui Onciul, de cu totul alt temperament – deși tradusese din Schiller și, cine ar crede? din zglobiul Heine – și de o pregătire atît de deosebită, spunea colegilor că nu fac decît mă joc cu lucruri culese dintr-o carte-două care-mi stăteau la îndemînă.

    Tîrziu de tot, cursul din acești primi ani plini de îndoieli și de scăpătări, redactat foarte credincios și inteligent de dra Schachmann, mi-a ajuns înainte printr-o întîmplare. Mă așteptam la cine știe ce greșeli de amănunte și nepotrivire în perspective, și am fost, o mărturisesc, adînc mulțămit cînd am constatat că bunul simț și silința de a intra în subiect dăduseră rezultate pe care lungi cercetări și meditații de ani întregi nu făcuseră decît să le întărească.

    O astfel de sarcină cerea, neapărat, tot timpul. Deși puțin înzestrată cu cărți din specialitatea mea, Biblioteca Academiei, cu vechea-i sală de lucru în etajul de jos al clădirii de la stradă, acolo unde e azi cancelaria, îmi era de mare folos, ca una care poseda măcar principalele colecții, Pertz, Muratori și altele. Lucram de zor prin odăița cu puțini cetitori, încălzită de amețeai, cu serviciul făcut cum se putea, dar cu temuta autoritate a dlui Ioan Bianu, șeful, care apărea cu ochii de pisică pînditoare, dîrz în păr, supțire în mustăți, ca să prindă cea mai mică abatere a funcționarului sau a cetitorului, fie și un coleg, căci Bianu trecuse de la Sf. Sava la Universitate, și apoi, dă Doamne bine de ce predică, uneori publică, avea să sufere! Sala de lectură s-a mutat apoi sus, în casa de alături, căpătată mai tîrziu și niciodată, chiar cînd erau bani, pusă bine în rînd cu vechiul sălaș; la biblioteca aceasta, de o înțeleaptă organizare și de o întrebuințare comodă, s-a adaus prin voința lui D. A. Sturdza și Biblioteca Centrală, odată la școala de la Sf. Sava și care se muta, ca un simplu particular, din casă cu chirie în altă casă cu chirie, supt o conducere ca a lui C. Dimitrescu-Iași, cel mai puțin gospodar dintre boemi, ca să se constate apoi că nu e loc și să rămîie închisă cu lunile, cu anii. Dar legătura așa de strînsă dintre tot ce am putut face în atiția ani și acest binefăcător așezămînt, fără care, adecă creatorul și conducătorul ei, mă întreb dacă s-ar mai fi putut face știință românească, în istorie ca și în filologie, nu s-a rupt niciodată.

    Între profesorii cari lucrau – și la cari, cu obișnuita recomandație, se adăugeau și unele tipuri curioase, ca fiul din dragoste singură al lui Bălcescu, Bonifaciu, care se chema Florescu și care, distrat, întreba în franțuzește pe oricine, necunoscut, și pe mine, cîte ceasuri sînt – și între bibliotecari s-au stabilit răpede relații de adevărată și deosebită prietenie, care a dus și la spornice colaborări.

    Era acolo ardeleanul Ștefan Pop, care e azi director la Sf. Sava, lîngă d. Obedenaru poet macedonskian, care pătrunsese și în bine păzitele Convorbiri, cu „fiorii morbizi, fosforescenți” care „în trupuri de adolescenți aprind zvîcnindele artere”, și enormul liric, blînd ca un prunc, a fost privit fără prea mult respect de tovarășii săi științifici; era negriciosul, plinul de nervi Colescu-Vartic, venit din presa liberală, foarte prețuit de Sturdza, care-i dădu să scrie, în Zile revoluționare, pomenirea revoluției de la 1848 și să alcătuiască marea colecție de acte contemporane privitoare la acea tinerească efervescență; era, chinuit, supt aparența-i dulceagă, blondă, de probleme de psihologie și psihopatie, care-l vor duce la cirligul spînzurării, N. Zaharia, care între atîtea cărți s-a trezit bibliograf și biograf literar, și pentru Eminescu; era elevul meu Sadi-Ionescu, mărunt ca un șoricel, cu ochii vii supt ochelari de entomologist, pe care un sfat la sfîrșitul lecției l-a prefăcut în cel mai răbdător bibliograf al istoriei românilor, începînd cu călătoriile, relativ la care a publicat o rarisimă fasciculă, și care era menit să puie la îndemîna cercetătorului o bibliografie a publicațiilor periodice care e de o imensă valoare. Iar în fruntea acestei legiuni de tineri erudiți, muncitori și fără pretenții, pe cari-i scormonea și îndrepta, probozea și împăca, unind asprimea lui de țeran de pe Tîrnave cu o adevărată prețuire și prietenie față de sclavii săi, d. Bianu, erau doi oameni de însușiri omenești cu desăvîrșire superioare.

    Cu înfățișarea lui de baron belgian, nalt, sprinten, osos, foarte slab – de-l întreba Hasdeu „ce interes are să fie așa slab” —, palid și frizat, privind de supt ochelari de miop o lume căreia i se simțea puțin potrivit, Nerva Hodoș, fratele lui Gorun, dar fără nimic din țepii acestuia, șii fiul lui Iosif Hodoș, luptătorul de la 1848, apoi membru al Academiei și răbdătorul editor al Operelor lui Dimitrie Cantemir, aducea, pe lîngă ascuțitul său simț critic și preciziunea firească a unui spirit pătrunzător, tot ce-i dăduse ca aristocratică distincție creșterea alături cu fiii drului Davila în casa de mari tradiții boierești a Goleștilor. Îl ocupa, pe lîngă trecutul familiei, de care împrejurările îl alipiseră, acea mare operă a Bibliografiei românești, descriptivă și ilustrată, la care, îndemnat și călăuzit de șeful său, lucra zi de zi, putîndu-se prezintă la scurte intervale fasciculele unei publicații care face și va face totdeauna cea mai mare onoare științii românești. Nu știu cum într-o zi m-am simțit aproape de omul cu aparența rece care-și trecea printr-o sită atît de deasă simpatiile și prețuirile îndelung verificate; lui i s-a datorit și schimbarea de atitudine a fratelui gazetar și critic care mă înscrisese la început și pe mine între victimile sale. Pînă la moarte, bunul Nerva mi-a fost unul dintre cei mai călduroși mîngîietori în luptele grele, de multe feluri, în. care nu era să mă arunce nici o fire dușmănoasă, nici o ambiție de satisfăcut, ci numai conștiința că, peste piedeci insuportabile, este o operă, de cultură și de morală, care trebuie îndeplinită cu orice preț.

    Tot așa de zvelt și de slab, tot așa de nervos și de iute, roșu la fațăi și blond, privind pe toți și toate cu niște neuitați ochi de neastâmpărată ironie, Ștefan Orășanu m, fiu de preot bucureștean, dar rudă cu satiricul poet din vremea lui Cuza-vodă, adunase pe neștiute de oricine o mare bogăție de cunoștinți din cele mai variate și avea din fire cea mai fină formă agresivă, distrugătoare, de era capabil să reducă în, praf pe adversarul care-i cădea în mînă. Un fost coleg de la liceul din Iași, hușean focos și violent, Al. Gîdei, elev al lui Urechiă și avînd de la acesta anume neglijențe de formă și insuficiențe de fond, dar desigur om capabil, care s-a distins apoi în cooperație și a murit prea răpede, scrisese o încercare despre cronicarii moldoveni; într-o serie de articole publicate în Convorbirile încredințate acum lui Ioan Bogdan, Orășanu I-a făcut răpede harcea-parcea. Aceeași soartă a avut-o apoi bibliograful lui Voltaire, Bengescu, cu toată nesfîrșită răbdare a harnicului diplomat, și a venit momentul cînd și Pompiliu Eliad, venind de la Paris ca profesor de limbă franceză, cu multă informație nouă, dar cu vechea tendință de a face descoperiri unde trebuie și unde nu trebuie, a trecut, pentru un studiu despre La Fontaine, prin nimicitoarea mașină de logică a aceluiași critic. Nu pot spune îndeajuns cît de bine mi-a prins. Într-o activitate de același fel, pe care, încă o dată, mi-o impuneau împrejurările, ca să se curețe un diletantism ușor și periculos, siguranța că lîngă mine se află pentru acest război de mai mulți ani, ale cărui începuturi și al cărui sens se vor arăta mai departe, o inteligență așa de ascuțită, cu atîta prietenie sinceră și caldă. Ce păcat că amîndoi au fost luați așa de răpede și într-un chip așa de tragic!

    Fe lîngă Biblioteca Academiei ce puțin lucru era pentru mine însăși săraca mea casă, unde cărasem mormanul de cărți găsite cu atîta stăruință pe cheiurile Parisului și care au stat, ani de zile, înșirate pe simplele rafturi albe, abia geluite, ale unei căsuțe din strada care se zicea a Sculpturii, pentru că se rătăcise acolo, aruncat într-o curte, un „om de piatră”, o mitologică statuie! Gospodărie de student neaclimitat cu o altă viață, în șirul de trei odăi, un antreu și o bucătărie pe care le închiria cizmarul de lux Daniel din fundul curții, care găzduia în alt șirag de cămăruțe pe simpaticul, vioiul doctor Grozovici, luat pe urmă, ca medic comunal, de o epidemie. Cîteva mobile culese la întîmplare completau cuprinsul acestui simplu adăpost al profesorului plătit cu trei sute de lei pe lună – reduși la jumătate pentru luna întîi, conform cu -nu știu ce deșteaptă regulă bugetară. Din cînd în cînd se adăugea binefacerea unui bacalaureat care m-a făcut să cunosc interesantele școli particulare, în care se mai prindea, măcar pentru fete, și ceva educație, de la cele cîteva eleve ale școlii Bolintineanu, lîngă Șosea, la marele pension Pompilian al dnei Zosima, la chiliile maicelor catolice, de unde veneau, cu crucea la gît, fete mari, așa de speriate în numele Mîntuitorului și al Maicii Domnului. M-am convins încă de atunci ce zădarnică e această cercetare de cîteva minute a unor delicate suflete de copii tulburați, și de aceea nu m-am înscris între călăii iluziilor lor de diplomă. Am continuat apoi mulți ani cu prezidenția mea de comisie, care m-a făcut să cunosc pe atîția profesori secundari, și de multe feluri, cari, o dată dezlipiți de pe catedra cazărmii lor, erau oameni de înțeles, glumeți și cu haz, de n-ai fi crezut ce teribil exercițiu fac zilnic cu nenorociții pui ai oamenilor.

    Am cunoscut și plaga stăruinților acasă, deși n-a venit la mine, ca, pe neașteptate, la Bogdan, obișnuit a se face foarte comod în zilele calde de vară, mama enervată a unei candidate ca să-i explice de ce fiica ei iubită trebuie să aibă o notă mai mare. Dar am avut în fața mea pe un părinte care, tot vorbindu-mi, începea să se joace cu portofelul plin de bumaște, m-am învîrtit cu scaunul în jurul mesei, urmărit de o fostă colegă ieșeană care, avînd un nepot la bacalaureat, se deda la aceeași mișcare. Și chiar, după un dulap care abia mă acoperea, am stat ascuns cîteva minute ca să nu dau ochii cu Odobescu, venit la mine cu picioarele tui grele de bolnav ca să-mi impuie trecerea unei rude de o absolută nulitate. Cutare ofițer superior, pe urmă, mi-a lămurit de ce trebuie să-i trec fiii, deveniți prea mari față de vrîsta tînără a unei a doua neveste, și un comisar de poliție mi-i recomanda sărind pe birou și așezîndu-se pe dînsul ca pe un scaun, cum făcea probabil cînd examina pe arestații de la secție. Toți mă uitau de a doua zi după căpătarea unui „șase”, afară de înaltul funcționar, de o rară creștere, care, mult mai bătrîn decît mine, și-a scos, ani de zile, jenat, pălăria înaintea mea fiindcă examinasem deosebit, mai tîrziu, pe fiul său, care fusese bolnav de scarlatină.

    Alte venituri nu erau decît, mi se pare, ceva de la Vatra sau de la Adevărul literar, unde am continuat, scurt timp, articolele de literatură străină din Timpul. Și totuși din acest așa de puțin desfăceam ceea ce era de nevoie pentru a mă întoarce, urmărind răscolirea materialului privitor la istoria românilor, în acele depozite din Apus, unde știam că se mai ascund încă atîtea comori nedescoperite. Cum se isprăveau examenele de bacalaureat, excursia științifică pornea din nou, cu așa de puține mijloace încît nu îndrăzneam să mă apropii de oteluri, căutînd cu ochii înștiințările de camere mobilate care-mi păreau mai ieftene. Mă întorceam numai în ultimele zile calde înaintea căderii iernii, și noua recoltă de documente se adăugea la cele vechi, despre a căror publicare mai departe voi vorbi pe urmă.

    Să încerc a reconstitui desfășurarea acestor campanii de cercetări, pe țeri, dacă nu pe ani, oprindu-mă la începutul unui nou veac; care a însemnat pentru mine și fericita statornicire a vieții mele casnice, ceea ce a dat alt spor însăși muncii căreia mă închinasem cu totul, deschizîndu-mi-se și perspective noi în domeniul literaturii, de care, neînțeles și dezgustat, mă depărtasem, și în acela, pe care atîta timp îl desprețuisem profund, cu desăvîrșire, alpoliticii.

XIII. Multe drumuri străine

    Veneția-mi dăduse pînă la luarea Constantinopolei de turci în 1453 tot ce cuprinde, afară de atît de îmbielșugatul, dar nestrăbătutul Archivio Notările, în care, între hîrtiile notarilor, ce nu se poate găsi! Același lucru pentru Milano, pentru Genova, în care nu am mai lucrat niciodată.

    Pe scurt timp am revenit la Roma, pentru socotelile pontificale, care cuprind și atîta cu privire la oaspeții răsăriteni întreținuți de Sfîntul Scaun. Ministru al României era atunci d. Alexandru Lahovary, și nu pot să uit atențiile nesfîrșite de care m-am învrednicit de la acest om de o atît de aleasă cultură și de o delicateță sufletească așa de desăvîrșită: am ajuns a fi la gazda mea modestă un adevărat și mare personagiu pentru că în fiecare seară apărea jos portarul în uniformă aducîndu-mi cele mai proaspete gazete din țară. Secretarul de legație era Duiliu Zamfirescu, cu privire la care, în cercul celor trei din București, influențați și de nedreptul articol al lui Gherea despre”Pesimistul de la Soleni”, auzisem numai ce se poate mai rău și a cărui literatură, puțin artificială, nu corespundea întru toate gustului meu: prea multe vînători în fracuri roșii, prea mult exotism legat de viața însăși a autorului diplomat, prea multe amintiri de la Macedonski unite cu influențe de la” Junimea”, de unde acum îmi venea atîta dușmănie… Dar, așteptînd vremea cînd voi putea să judec în legătură cu timpul său această poezie fermă, aceste povestiri în care erau multe idei și adesea destulă duioșie, am cunoscut la Roma, primblîndu-mă supt Palatin, în marea pace a nemuritorului clasicism roman, de care acest romantic născut, prin figură, atitudine, gesturi, aplecări, căuta să se apropie, pe un om care nu corespundea fațadei create de voința lui: unul extrem de simțitor, de o lirică făptură, capabil de o bună și sinceră prietenie și chiar – cine ar fi zis văzîndu-l cum calcă și ascultîndu-l cum vorbește? – timid.

    La Florența, am găsit puțin, culegînd din tot ce poate da neasămănata cetate de pace, mai mult pentru suflet decît pentru știință. Dar aici am avut în fața mea, în persoana bibliotecarului Rostagno, pe unul din criticii lui Toma de Saluzzo al meu, pe care am avut prilejul să-l întreb care sînt „paginile pe care le-am copiat din Muletti”. Foarte roșu, s-a scuzat, dar peste cîteva zile m-a întrebat dacă nu e al meu cuțîtașul de tăiat miniaturile care s-a găsit pe masă și a trebuit să-l ameninț cu o plîngere la ministrul României la Roma. O, erudiții, ce suflete bune! Am fost tot atunci, în 1896, la Neapole, acum toropitor de cald, cuvîntul care mîna praf de piatră, de mi se îmbolnăvise un ochi. Pentru o nouă serie de documente relative la cruciatele tîrzii, cercetam acolo socoteli napoletane. Și totodată răsfoiam și cartoane de corespondență pentru o vreme mai nouă. M-am trezit însă a doua oară bănuit în cinstea mea cînd, după dispariția unor hîrtii, am fost puși cu toții supt un fel de pază pe care, în ce mă privește pe mine, am răspins-o.

    Prima din aceste noi călătorii italiene m-a dus și prin orășele din Italia centrală, al căror nespus farmec îl gustam pentru întîia oară. Astfel Ferrara, cu vechiul ei castel de cărămidă roșie, încunjurat de șanțurile acuma goale, uscate, dar încununat de vechile-i crenele războinice:

    Prin șanțuri goale, prin portice

    Se-ntind mari ierburi parazite:

    Pe-aice Ariost cîntat-a Și Tasso-a suferit aice.

    cînta poezia mea ațipită, pe care atîta frumuseță o trezise însă.

    La Bologna, cu gangurile umbroase, cu înaltele turnuri zdravene, condus de un bibliotecar așa de prietenos, Bacchi della Lega, editorul călătoriei negustorului venețian de la începutul veacului al XVII-lea, Tommaso Alberti, prin Moldova, am descoperit corespondența și notele istorice ale stolnicului Constantin Cantacuzino, al cărui carnet de student la Veneția și la Padova îl găsisem la muzeu în București, a cărui cronică despre începuturile românești, mare operă în spiritul și în stilul Renașterii italiene, așa de asemenea în idei cu hîrtiile bologneze, ceea ce mi-a permis să i-o atribui, era să o public și a cărui figură răsărea astfel pe neașteptate în deosebita ei importanță literară și culturală.

    Îmi pare rău că nici acuma n-am văzut toată acea Umbrie, de atîta farmec senin, însorit al naturii și de atîtea amintiri de sfinți mistici și de mari creatori ai unei arte nemuritoare, tot acel colț binecuvîntat al minunii italiene, care cuprinde Perugia Peruginului, maestrul lui Rafael și creatorul tipului madonelor lui, de care, cu mai multă minte, nu mai vorbeam de rău, ca în Amintirile din Italia culese în 1890; apoi Assisi, cu aburul de nesfîrșită bunătate și pentru lucrurile neînsuflețite, al sfîntului care a iubit mai mult, Orvieto, Urbino, cu rapoartele generalului Veterani, vizitator „austriac”, ca și Marsigli de la Bologna, al Munteniei Brîneoveanului. Cum și Sicilia pînă astăzi mi-a rămas necunoscută. Ambele, însemnate lacune în cunoașterea unei părți așa de nobile din Europa noastră, care în curînd era să fie sfîșiată de uri atît de adînci, ale unor generații rele și proaste.

    Am fost o clipă și în Ancona cu arcul lui Traian, și, într-o zi de aspru frig, sus, în turnul municipiului, am strîns fărîmituri de Orient înainte ca să mă îndrept spre Zara, văzută numai în treacăt, și să îndur, în drumul de întors spre banalul Fiume unguresc, urgiile crivățului dezlănțuit, ale cumplitului Borra, care-și arunca pe punte șivoaiele de apă furioasă.

    Venisem a patra oară spre această cunoștință a Italiei, pe care o prindeam acum altfel, cu totul personal, în acele mii de amănunte, notate în Pe drumuri depărtate, din care lipsește o parte, rătăcită, a manuscrisului, și care cuprind și sufletul, neprețuit ca spontaneitate și ca nuanțe ale rasei, de pe celălalt țerm al caldei Adriatice, din romantica Ragusă.

    Vechiul și nobilul oraș dalmatin, mica republică romană, cu așa de depărtate origini populare, în vecinătatea căreia, prin insule se vorbea o limbă romanică de curînd numai dispărută și la care veneau ciobanii „vlahi”, de la munte cu cașul lor însemnat în documente, a fost pentru mine o revelație și o uimire, toate amintirile ei fiind încă deosebit de vii, ca niște lucruri de ieri, pe cînd priveliștile italiene, răpezi, în legătură cu cercetări grăbite, s-au slăbit și se amestecă. Să mi se dea voie să mă opresc mai mult asupra lor.

    Veneam de la Fiume, pe un vas de comerț al Lloydului, care făceai legătura cu porturile acestei coaste de Apus a Peninsulei Balcanice și cu acele largi insule, în dosul cărora se ascundeau odinioară pirații iliri și urmașii lor slavi. Astfel am avut răgazul să văd frumoasele cetăți pecetluite cu leul venețian care-și ridică turnurile catolice, de caracter occidental, rămășițe ale unei lumi care încetul pe încetul se pierde și pecare o aștepta cucerirea politică a sîrbilor. După vreo două zile numai, zidurile încă în picioare ale Ragusei au răsărit deasupra mării de un albastru african.

    Am stat acolo mai mult decît o lună de zile, într-un concurs rar de împrejurări plăcute. Găsisem locuință, după o noapte petrecută într-un fel de otel pustiu cu jocuri de guzgani supt pînza tavanului, în chiar locuința din fundul pieții celei mari, a unui nobil raguzan din vremurile de libertate: o singură bătrînă, pitită într-un colț, invizibilă, păzea multele odăi dintre care vastul salon cu diplome încadrate îmi era lăsat mie. La doi pași Palatul Rectorilor cuprindea Arhivele, și lîngă dînsul era cafeneaua patriarhală, unde, seara, vedeai sosind la fîntînă femeile, ca în vechiul Canaan, ca în Veneția cînd nu erau conductele, sau ca la răscrucea drumurilor noastre. Veneau ca niște umbre de trecut la căderea nopții, în veșmintele negre sau violete, de o tăietură milenară, și le așteptau în stradone, strada cea mare, mărgenită de fațade în care nu; era nici o vulgaritate modernă, bărbați frumoși, în poturi și veste de aceeași coloare, purtînd pe cap bereta de catifea, viorie, roșie, ștampilată în margene de cornul de lună, cusut cu aur. Cina o luam la o osterie cu totul italiană, pe malul chiar al mării, unde veneau uneori marinari din țeri depărtate săltînd, cu gîndul acasă, copiii pe cari-i întîlneau și strigînd de vin și de dor. Uneori mă rătăceam pe cîmpul plin de cactuși țepoși, deasupra căruia migdalii, lămîii și portocalii își întindeau ramurile: pe apele calde, în bruma apusului, se aprindeau felinarele de catarg ale vaselor în vizită, și sunetele rugăciunii de culcare pluteau peluciul desăvîrșit al apelor. Țerani întîrziați, trecînd pe caii și catîrii lor, le salutau din treacăt cu un dobr vecer.

    În ceasurile libere străbăteam acest mal așa de frumos și așa de singuratec. Era ca o coborîre lină în trecutul a cărui taină o căutam pentru studiile mele. Pe drumul spre Gravosa, Gruj al slavilor, întunecații pini maritimi se ridicau din îmbelșugata vegetație pe care soarele o săruta fără s-o îngălbenească. Departe, insula Lacroma ascundea mănăstirea ei tăcută printre copacii deși ai livezilor. Iar în orașul însuși, cărări misterioase duceau printre case albe pe care le înfloreau în cerdace oleandri palizi fără mireasmă, și rîsete după perdelele trase, unde blonde patriciene cu strămoși înainte de cruciate pîndeau ce li se năzare, izbucneau clare și zglobii.

    Directorul arhivelor, Giuseppe Gelcich, dalmatin italianizant în orașul cu caracter lingvistic italian pentru clasele de sus, cu toată prezența unui preot ortodox sîrb slujind la biserica mare, înălțată în vederea unui viitor pregătit cu îngrijire, a fost din cele dintîi zile un călăuz sigur și bun, dar și un adevărat prieten, și o familie simpatică, în care erau și o fată măricică și copii mici, îl încunjura. Ce mulțămire era pentru mine care, în rătăcirile mele științifice de-a lungul și de-a latul lumii, avusem a face numai cu arhiviști și bibliotecari absolut oficiali și complect anonimi, cari nu-ți arătau o oarecare mulțămire decît cînd te vedeau că pleci pentru totdeauna! Din căsuța lui, sus pe munte, unde poftea și la masă pe cercetătorii prieteni, luntri cu pînzele albe mijeau în zarea de un albastru pierdut, la ceasurile cînd luna se ridica la orizont. Cercetător el însuși, autor al unui studiu în italienește despre balșizii din Zenta vecină, publicator de documente, și pe numele ungurului Thalóczy, care doar apăruse aici un moment, îmbrăcat, de capriciu, într-un costum țerănesc dalmatin, Gelcich, care se apropia de cincizeci de ani, era încă la lucrul său, bucuros însă și de lucrul oricărui altuia. Îmi pare rău că îndată după aceea l-am pierdut din vedere cu totul.

    Dar el nu era aici singurul prieten din aceeași tagmă a scormonitorilor de arhive. Încă din prima zi am găsit în răcoroasa încăpere gotică, unde directorul însuși aducea registrele și legăturile de acte, pe un străin nalt, bine legat, cu lunga barbă roșietecă și ochii limpezi supt fruntea înaltă, un obișnuit al acestor arhive prea puțin cercetate și un prieten vechi al lui Gelcich, care nu era altul decît vestitul autor al Istoriei bulgarilor, al cărții descriptive despre Bulgaria, al atîtor studii, tot așa de nouă, pe cît de migălos precise, de o siguranță fără păreche și totuși mai prejos de mulțămirea unui spirit veșnic neliniștit, Constantin Iosif Jireček. A doua zi eram ca niște vechi amici, și ce plăcută era conversația lui, plină de amintiri hazlii – căci cîtă lume nu cunoscuse el, din acea Bulgarie unde profesorul ceh de la Viena crease învățămîntul popular, primind ca răsplată un „merit civil”, pe care zicea că-l prețuiește deopotrivă cu Legiunea de Onoare franceză pe care știa că o meritase, și din lumea austriacă, unde filologul cu simț poetic avea o repulsie față de erudiția care „te duce ca dintr-o odaie obscură în altă odaie obscură”! Vinul dulce din insulele grecești strălucea în păhare, și mînile se rătăceau în coșul cu migdalele abia culese. La plecare, cu un fes dalmatin pe cap, priveam pe aceste cunoștinți care nu lipsiseră să fie la debarcader ca să-și ia ziua bună de la acela în tovărășia căruia stătuseră cîteva săptămîni de atîta satisfacție reciprocă.

    Era aici o Italie și nu era o Italie. În orice caz, nu o Austrie decît doar cînd, de ziua lui Franz-Joseph, în sunetul clopotelor, după arhiepiscopul cu ciubotele mari, frumosul patrician alb Gondola conducea procesiunea cu fracul roșu pe spatele căruia era cusută cheia de aur a șambelanului imperial.

    Și Arhivele-mi dădeau zi de zi putința să străbat într-o interesantă viață, de un caracter așa de particular, cu mîndri nobili succedîndu-se la guvern, cu oaspeți princiari și voievodali, ba chiar cu regi și țari sîrbi, cu femei din dinastii stăpînitoare, cari soseau din cetățile și văile dinlăuntru și, de la o vreme, cu primejdia turcească, de care bogații negustori se apărau prin plata exactă a tributului și prin înfățișarea deasă a darurilor la Poarta Sultanului și la pragul celor puternici.

    Rareori atîtea lucruri bune se întîlnesc laolaltă, rareori folosul și frumuseța și bunătatea stau astfel alături. Și cînd mai e și întîia tinereță a celor abia douăzeci și șase de ani, cu tot ce ea singură poate aduce cu dînsa…

    Drumul spre Italia însăși, pe un vas al Companiei raguzane, cu puțină lume localnică, a fost pentru mine continuarea aceluiași farmec. Iarăși, plutind încet, de-a lungul țermului cu înalții munți, dincolo de care era Muntenegrul, cu jocurile de lumină în micile golfuri albastre, pînă la superbul cerc scăldat de soare al „gurilor Cattarului”, cu orașul sămănîndu-și albele căsuțe, cu pitoreștile costume pătînd de violetul și roșul lor, de pe luntrile negre de o arhaică formă, acel belșug de profund cobalt. De la Risano, cu zidurile rupte de represiunea austriacă a revoltei herțegovinene, vasul tăia marea pentru a se opri numai în fața medievalului Bari, cetatea Sfîntului Nicolae, unde abia se isprăvise pelerinajul la moaștele, aduse din Mira asiatică, ale sfîntului: Neapole era în fond ca țintă a drumului meu binecuvîntat, și pînă atunci, cu atîta spor.

    Cu totul altă lume mi s-a deschis la 1898, cînd altă serie de cercetări m-a adus de la această dulce Adriatică plină pe ambele maluri de atîtea amintiri romanice, ale rasei din care fac parte, în Galiția, apoi, prin Berlinul întrevăzut numai în cale, la țermurile reci ale Balticei, unde căutam, vechi relații din secolul al XV-lea cu cavalerii teutoni iar, la Danzig, ce știri despre români se puteau rătăci în corespondența „nunțiilor” orașului, liber la Curtea regilor Poloniei.

    Lunga excursie științifică a atins întîi Liovul strămoșilor noștri, Lembergul, de pe care, cu năvălirea descălecărilor evreiești, se pierduse, în ciuda statuii dominatoare a eroicului rege Ioan Sobieski, prea mult din caracterul istoric, pe care numai pe urmă l-am descoperit la Biserica Moldovenească a Lăpușneanului și a lui Miron Barnovschi, la aceea a lui Vasile Lupu, la mănăstirea unde odată a fost îngropat în pripă trupul unui Domn român tăiat în piața publică. Am stat aici mai mult timp străbătând condicile din care pînă după 1600 răsărea o întreagă viață a Moldovei mele, cu negustori și soli, cu primejdia năvălirii Voievozilor, cu procese de tot felul ale acestora, ale boierilor, ale negustorilor greci, și din atît de depărtatele insule ale Mediteranei, cari veneau cu marfa lor adusă de cărăușii de la Iași. Ca și la Ragusa, ura prieten era acela care-mi arăta drumul, d. Alexandru Czolowski, perfect cunoscător al istoriei noastre, posesor de documente care o privesc și, mi se pare, avînd și puțin sînge românesc care, între două copii de documente. Îmi povestea cu ce meșteșug izbutise a aduce din Rusia acte polone de preț pentru nația sa. Mai tîrziu doctorul Isak din Botoșani, veselul polon de emigrație, bunul prieten al tatălui meu, pe care-l îngrijise și a cărui fotografie o păstra, și al fraților lui, îmi va arăta, cu atîta bucurie, vorbin-du-mi de trecutul, neuitat pentru el, al nației sale, foaia din Lemberg, cu iubire păstrată, în care era vorba de vizita acolo a profesorului de universitate din România.

    Fără acea puțin simpatică plebe evreiască, cetatea negoțului cu Apusul german, rareori cercetat de ai noștri, Cracovia,”Cracăul”, era, în ce privește fidelitatea pioasă față de evul mediu, o Ragusă polonă. Totul vorbea de acele vremi: porțile perfect conservate, hala negustorilor, frumoasa biserică gotică în stil italian – căci mulți negustori din Italia au fost pe acolo! – în jurul căreia, lucrîndu-se la o reparație de stradă, lopețile aruncau cranii sparte și oase mucede și, mai ales, prelunga cîntare din supțirile trîmbiți, datînd de la nu știu ce năvălire tătărească, pe care, trezit în odăița mea de lîngă poarta Sfîntului Florian, o auzeam desfăcîndu-se ca să se risipească, rugăciune de noapte adîncă, în cele patru colțuri ale zărilor. Și aici ca și la Lemberg aceeași plăcere de a mă îndatori, același sentiment al meu că mă găsesc între tovarăși de studii și între prieteni.

    Trebuie să spun că n-a fost altfel nici la Königsberg, unde mă chemau arhivele, bine păstrate, ale Ordinului Teutonic, vasalul regelui Poloniei, care va duce pe cavalerii îmbrăcați în platoșe în deșertul codrilor tăiați de ostașii lui Ștefan cel Mare, la Dumbrava Roșie. Aici, unde aveam mult de lucru cu redactarea în ceasurile libere de la Arhive a prefeței, cuprinzînd o bună parte din istoria secolului al XVI-lea, la volumul al XI-lea din colecția Hurmuzaki, mă aciuasem într-o mare casă cu multe rînduri, goală ziua, afară de foarte bătrîni și de bolnavi, la ceasurile cînd toată lumea, bărbați, femei și copii mai răsăriți, erau la lucru și, din sacnasiul care se întindea asupra frumoasei străzi moderne unde era bine să scrii, vederea se întindea asupra unui larg complex de locuinți moderne fără nimic istoric și mai ales „teutonic”, în orașul unde filozofase, cu noțiuni de permanență și eternitate, peste toate micile relativități umane de care mă ocupam eu cu atîta lăcomie, Kant. Pe lîngă folosul ce am tras, și pentru epoca marelui cabotin”Despot-vodă”, am avut prilejul să cunosc aici și o viață germană plină de mari învățături, cu totul deosebită de aceea pe care o prinsesem în casa cu mulți oaspeți, feluriți, a bătrînei Döllen: o Germanie de provincie, ordonată, harnică, de un admirabil spirit de muncă, dar fără nimic din nemulțămirea și iuțeala prea obișnuită la noi, romanicii.

    Seara, restaurantele, berăriile erau pline, ziarele se strigau pe stradă; fiecare se răsplătea pe sine pentru cît muncise o zi întreagă. Și pentru prima oară la bunul arhivar Paul Karge am cunoscut și o viață de familie germană, cu femei voinice și vesele, amabile cu străinii, doritoare de a afla ceva de la dînșii și cu toată atenția casei îndreptată spre leagănul unde ciripea copilul. Virtuți care erau atunci și făceau puterea Reichului, căruia tînărul împărat, activ și îndrăzneț, gata de luptă pentru ideile sale, dorea și izbutea, în chestia canalelor, să-i deschidă noi drumuri de expansiune, cu gîndul ultim al stăpînirii oceanului:”Viitorul Germaniei este pe Mare”. Asemenea înalte idealuri, fie și dincolo de limita posibilului, creîndu-se lucruri ca pentru decenii înainte, împăcau cu acela care așa de brutal hotărît își arătase la Berlin, într-o ocazie solemnă, intențiile autocratice, scriind pe registrul primăriei versul lui Homer:”Nu e bună o stăpînire a multora; unul singur să fie stăpîn!”

    Veacul de mijloc german l-am găsit însă neatins, oricare ar fi fost caracterul național al populației dimprejur și legăturile cu coroana polonă a Gdanskului, în Danzigul complect gotic, unde ai noștri din Moldova trimeteau odată boi pentru aprovizionarea Londrei, cumpărînd în schimb clopote de aramă și păhare de argint. Aici mi-a fost scurtă, deși nu zădarnică, petrecerea.

    Pentru a cunoaște, în vederea unei publicații de documente, pe care era s-o fac mai tîrziu numai, cum se va vedea, dar și a înfățișării depline a eroului și a mediului, vremea lui Mihai Viteazul, o nouă și mare excursie de cercetări trebuia întreprinsă, la un an după aceea, în 1899. Fiind atîta de copiat, am luat cu mine ca ajutător pe unul din elevii mei, care pregătea o teză despre Memoriile lui Kemény, Neagoe Popea, fiul preotului din Săcele, părintele Victor, pe care, cum voi arăta mai jos, îl cunoscusem în însuși satul lui și în primitoarea lui casă. Viitorul profesor la Iași, pe care nu l-am mai văzut, deși trăim în aceeași țară, era un băiat cuminte, cu mișcărileîncete, pe care toate silințile mele de a-l conrupe, cu fete frumoase din multe locuri, nu l-au putut îndepărta de la moștenitele căi tradiționale ale virtuții.

    Pentru întîia oară m-am așezat apoi la Viena, pînă atunci străbătută în cea mai mare grabă de la o gară la alta, cu prilejul drumurilor în Apus. Așezat într-o cămăruță plină de ploșnițe, care se ardeau la luminare pe furiș, de o biată bătrînă chinuită și bătută de fiul ei – altceva, decît viața de familie de la Königsberg! —, apoi într-o locuință mai încăpătoare și mai curată, dar din cînd în cînd cu apariția aceluiași parazit local despre care noua gazdă-mi spunea:”Dar arată-mi d-ta o casă în Viena fără ploșnițe”, m-am pus la lucrul încordat pe care-l cerea imensitatea unui material incomplect cercetat de Hurmuzaki care, intrînd în depozite ca la el acasă, își îngăduise a lua pentru dînsul și vechile hîrtii chirilice, de o valoare neprețuită, ale lui Petru Șchiopul, dar lăsînt instrucțiunile în românește date de Mihai Viteazul solilor lui la Împărăție, „pohtele ce au pohtit”.

    În palatul imperial însuși, dedesuptul odăii unde dejuna împăratul – și auzeam mișcîndu-se scaunele și, îndată, sentinelele strigînd la trecerea stăpînului – cîțiva cercetători, între cari fusese odată și canonicul Ulysse Robert, autorul bio-bibliografiei evului mediu, publicatorul cronicei lui Dardel, de care m-am putut folosi pentru cartea mea despre Mézières, erau adunați într-o odaie ca de locuință, ajutați și supravegheați de directorul maghiar, Kârolyi de Nagykároly, Careii noștri, tipul nemeșului de provincie, gros și roșcovan, de un alt maghiar, tînăr, Göry, și de un austriac de aceeași vrîstă, toți aparținînd, în acest stat rămas feudal și plin de ev mediu, dinastic și cavaleresc, nobilimii.

    Pe cînd înainte, reluasem Innsbruckul, una din țintele principale, stînd într-o primitoare casă unde trei fete blonde puteau fi zărite numai în treacăt, iar restaurantul îl căutam tocmai în margene, lîngă apa iute a Innului, unde era o atmosferă tot așa de rurală ca la o stînă din munți, cu muște mari de gunoi care ți se rătăceau în sîn, iar, ca mîngîiere, zîmbetul cochet și cinstit al fetei patronului, care servea ca într-un tablou din Reisebilder ale lui Heine. Acolo, cu cheiurile rîului în față, mi-am scris, într-un senin răgaz, Chilia și Cetatea Albă.