La Florența, am găsit puțin, culegînd din tot ce poate da neasămănata cetate de pace, mai mult pentru suflet decît pentru știință. Dar aici am avut în fața mea, în persoana bibliotecarului Rostagno, pe unul din criticii lui Toma de Saluzzo al meu, pe care am avut prilejul să-l întreb care sînt „paginile pe care le-am copiat din Muletti”. Foarte roșu, s-a scuzat, dar peste cîteva zile m-a întrebat dacă nu e al meu cuțîtașul de tăiat miniaturile care s-a găsit pe masă și a trebuit să-l ameninț cu o plîngere la ministrul României la Roma. O, erudiții, ce suflete bune! Am fost tot atunci, în 1896, la Neapole, acum toropitor de cald, cuvîntul care mîna praf de piatră, de mi se îmbolnăvise un ochi. Pentru o nouă serie de documente relative la cruciatele tîrzii, cercetam acolo socoteli napoletane. Și totodată răsfoiam și cartoane de corespondență pentru o vreme mai nouă. M-am trezit însă a doua oară bănuit în cinstea mea cînd, după dispariția unor hîrtii, am fost puși cu toții supt un fel de pază pe care, în ce mă privește pe mine, am răspins-o.
Prima din aceste noi călătorii italiene m-a dus și prin orășele din Italia centrală, al căror nespus farmec îl gustam pentru întîia oară. Astfel Ferrara, cu vechiul ei castel de cărămidă roșie, încunjurat de șanțurile acuma goale, uscate, dar încununat de vechile-i crenele războinice:
Prin șanțuri goale, prin portice
Se-ntind mari ierburi parazite:
Pe-aice Ariost cîntat-a Și Tasso-a suferit aice.
cînta poezia mea ațipită, pe care atîta frumuseță o trezise însă.
La Bologna, cu gangurile umbroase, cu înaltele turnuri zdravene, condus de un bibliotecar așa de prietenos, Bacchi della Lega, editorul călătoriei negustorului venețian de la începutul veacului al XVII-lea, Tommaso Alberti, prin Moldova, am descoperit corespondența și notele istorice ale stolnicului Constantin Cantacuzino, al cărui carnet de student la Veneția și la Padova îl găsisem la muzeu în București, a cărui cronică despre începuturile românești, mare operă în spiritul și în stilul Renașterii italiene, așa de asemenea în idei cu hîrtiile bologneze, ceea ce mi-a permis să i-o atribui, era să o public și a cărui figură răsărea astfel pe neașteptate în deosebita ei importanță literară și culturală.
Îmi pare rău că nici acuma n-am văzut toată acea Umbrie, de atîta farmec senin, însorit al naturii și de atîtea amintiri de sfinți mistici și de mari creatori ai unei arte nemuritoare, tot acel colț binecuvîntat al minunii italiene, care cuprinde Perugia Peruginului, maestrul lui Rafael și creatorul tipului madonelor lui, de care, cu mai multă minte, nu mai vorbeam de rău, ca în Amintirile din Italia culese în 1890; apoi Assisi, cu aburul de nesfîrșită bunătate și pentru lucrurile neînsuflețite, al sfîntului care a iubit mai mult, Orvieto, Urbino, cu rapoartele generalului Veterani, vizitator „austriac”, ca și Marsigli de la Bologna, al Munteniei Brîneoveanului. Cum și Sicilia pînă astăzi mi-a rămas necunoscută. Ambele, însemnate lacune în cunoașterea unei părți așa de nobile din Europa noastră, care în curînd era să fie sfîșiată de uri atît de adînci, ale unor generații rele și proaste.
Am fost o clipă și în Ancona cu arcul lui Traian, și, într-o zi de aspru frig, sus, în turnul municipiului, am strîns fărîmituri de Orient înainte ca să mă îndrept spre Zara, văzută numai în treacăt, și să îndur, în drumul de întors spre banalul Fiume unguresc, urgiile crivățului dezlănțuit, ale cumplitului Borra, care-și arunca pe punte șivoaiele de apă furioasă.
Venisem a patra oară spre această cunoștință a Italiei, pe care o prindeam acum altfel, cu totul personal, în acele mii de amănunte, notate în Pe drumuri depărtate, din care lipsește o parte, rătăcită, a manuscrisului, și care cuprind și sufletul, neprețuit ca spontaneitate și ca nuanțe ale rasei, de pe celălalt țerm al caldei Adriatice, din romantica Ragusă.
Vechiul și nobilul oraș dalmatin, mica republică romană, cu așa de depărtate origini populare, în vecinătatea căreia, prin insule se vorbea o limbă romanică de curînd numai dispărută și la care veneau ciobanii „vlahi”, de la munte cu cașul lor însemnat în documente, a fost pentru mine o revelație și o uimire, toate amintirile ei fiind încă deosebit de vii, ca niște lucruri de ieri, pe cînd priveliștile italiene, răpezi, în legătură cu cercetări grăbite, s-au slăbit și se amestecă. Să mi se dea voie să mă opresc mai mult asupra lor.
Veneam de la Fiume, pe un vas de comerț al Lloydului, care făceai legătura cu porturile acestei coaste de Apus a Peninsulei Balcanice și cu acele largi insule, în dosul cărora se ascundeau odinioară pirații iliri și urmașii lor slavi. Astfel am avut răgazul să văd frumoasele cetăți pecetluite cu leul venețian care-și ridică turnurile catolice, de caracter occidental, rămășițe ale unei lumi care încetul pe încetul se pierde și pecare o aștepta cucerirea politică a sîrbilor. După vreo două zile numai, zidurile încă în picioare ale Ragusei au răsărit deasupra mării de un albastru african.
Am stat acolo mai mult decît o lună de zile, într-un concurs rar de împrejurări plăcute. Găsisem locuință, după o noapte petrecută într-un fel de otel pustiu cu jocuri de guzgani supt pînza tavanului, în chiar locuința din fundul pieții celei mari, a unui nobil raguzan din vremurile de libertate: o singură bătrînă, pitită într-un colț, invizibilă, păzea multele odăi dintre care vastul salon cu diplome încadrate îmi era lăsat mie. La doi pași Palatul Rectorilor cuprindea Arhivele, și lîngă dînsul era cafeneaua patriarhală, unde, seara, vedeai sosind la fîntînă femeile, ca în vechiul Canaan, ca în Veneția cînd nu erau conductele, sau ca la răscrucea drumurilor noastre. Veneau ca niște umbre de trecut la căderea nopții, în veșmintele negre sau violete, de o tăietură milenară, și le așteptau în stradone, strada cea mare, mărgenită de fațade în care nu; era nici o vulgaritate modernă, bărbați frumoși, în poturi și veste de aceeași coloare, purtînd pe cap bereta de catifea, viorie, roșie, ștampilată în margene de cornul de lună, cusut cu aur. Cina o luam la o osterie cu totul italiană, pe malul chiar al mării, unde veneau uneori marinari din țeri depărtate săltînd, cu gîndul acasă, copiii pe cari-i întîlneau și strigînd de vin și de dor. Uneori mă rătăceam pe cîmpul plin de cactuși țepoși, deasupra căruia migdalii, lămîii și portocalii își întindeau ramurile: pe apele calde, în bruma apusului, se aprindeau felinarele de catarg ale vaselor în vizită, și sunetele rugăciunii de culcare pluteau peluciul desăvîrșit al apelor. Țerani întîrziați, trecînd pe caii și catîrii lor, le salutau din treacăt cu un dobr vecer.
În ceasurile libere străbăteam acest mal așa de frumos și așa de singuratec. Era ca o coborîre lină în trecutul a cărui taină o căutam pentru studiile mele. Pe drumul spre Gravosa, Gruj al slavilor, întunecații pini maritimi se ridicau din îmbelșugata vegetație pe care soarele o săruta fără s-o îngălbenească. Departe, insula Lacroma ascundea mănăstirea ei tăcută printre copacii deși ai livezilor. Iar în orașul însuși, cărări misterioase duceau printre case albe pe care le înfloreau în cerdace oleandri palizi fără mireasmă, și rîsete după perdelele trase, unde blonde patriciene cu strămoși înainte de cruciate pîndeau ce li se năzare, izbucneau clare și zglobii.
Directorul arhivelor, Giuseppe Gelcich, dalmatin italianizant în orașul cu caracter lingvistic italian pentru clasele de sus, cu toată prezența unui preot ortodox sîrb slujind la biserica mare, înălțată în vederea unui viitor pregătit cu îngrijire, a fost din cele dintîi zile un călăuz sigur și bun, dar și un adevărat prieten, și o familie simpatică, în care erau și o fată măricică și copii mici, îl încunjura. Ce mulțămire era pentru mine care, în rătăcirile mele științifice de-a lungul și de-a latul lumii, avusem a face numai cu arhiviști și bibliotecari absolut oficiali și complect anonimi, cari nu-ți arătau o oarecare mulțămire decît cînd te vedeau că pleci pentru totdeauna! Din căsuța lui, sus pe munte, unde poftea și la masă pe cercetătorii prieteni, luntri cu pînzele albe mijeau în zarea de un albastru pierdut, la ceasurile cînd luna se ridica la orizont. Cercetător el însuși, autor al unui studiu în italienește despre balșizii din Zenta vecină, publicator de documente, și pe numele ungurului Thalóczy, care doar apăruse aici un moment, îmbrăcat, de capriciu, într-un costum țerănesc dalmatin, Gelcich, care se apropia de cincizeci de ani, era încă la lucrul său, bucuros însă și de lucrul oricărui altuia. Îmi pare rău că îndată după aceea l-am pierdut din vedere cu totul.
Dar el nu era aici singurul prieten din aceeași tagmă a scormonitorilor de arhive. Încă din prima zi am găsit în răcoroasa încăpere gotică, unde directorul însuși aducea registrele și legăturile de acte, pe un străin nalt, bine legat, cu lunga barbă roșietecă și ochii limpezi supt fruntea înaltă, un obișnuit al acestor arhive prea puțin cercetate și un prieten vechi al lui Gelcich, care nu era altul decît vestitul autor al Istoriei bulgarilor, al cărții descriptive despre Bulgaria, al atîtor studii, tot așa de nouă, pe cît de migălos precise, de o siguranță fără păreche și totuși mai prejos de mulțămirea unui spirit veșnic neliniștit, Constantin Iosif Jireček. A doua zi eram ca niște vechi amici, și ce plăcută era conversația lui, plină de amintiri hazlii – căci cîtă lume nu cunoscuse el, din acea Bulgarie unde profesorul ceh de la Viena crease învățămîntul popular, primind ca răsplată un „merit civil”, pe care zicea că-l prețuiește deopotrivă cu Legiunea de Onoare franceză pe care știa că o meritase, și din lumea austriacă, unde filologul cu simț poetic avea o repulsie față de erudiția care „te duce ca dintr-o odaie obscură în altă odaie obscură”! Vinul dulce din insulele grecești strălucea în păhare, și mînile se rătăceau în coșul cu migdalele abia culese. La plecare, cu un fes dalmatin pe cap, priveam pe aceste cunoștinți care nu lipsiseră să fie la debarcader ca să-și ia ziua bună de la acela în tovărășia căruia stătuseră cîteva săptămîni de atîta satisfacție reciprocă.
Era aici o Italie și nu era o Italie. În orice caz, nu o Austrie decît doar cînd, de ziua lui Franz-Joseph, în sunetul clopotelor, după arhiepiscopul cu ciubotele mari, frumosul patrician alb Gondola conducea procesiunea cu fracul roșu pe spatele căruia era cusută cheia de aur a șambelanului imperial.
Și Arhivele-mi dădeau zi de zi putința să străbat într-o interesantă viață, de un caracter așa de particular, cu mîndri nobili succedîndu-se la guvern, cu oaspeți princiari și voievodali, ba chiar cu regi și țari sîrbi, cu femei din dinastii stăpînitoare, cari soseau din cetățile și văile dinlăuntru și, de la o vreme, cu primejdia turcească, de care bogații negustori se apărau prin plata exactă a tributului și prin înfățișarea deasă a darurilor la Poarta Sultanului și la pragul celor puternici.
Rareori atîtea lucruri bune se întîlnesc laolaltă, rareori folosul și frumuseța și bunătatea stau astfel alături. Și cînd mai e și întîia tinereță a celor abia douăzeci și șase de ani, cu tot ce ea singură poate aduce cu dînsa…
Drumul spre Italia însăși, pe un vas al Companiei raguzane, cu puțină lume localnică, a fost pentru mine continuarea aceluiași farmec. Iarăși, plutind încet, de-a lungul țermului cu înalții munți, dincolo de care era Muntenegrul, cu jocurile de lumină în micile golfuri albastre, pînă la superbul cerc scăldat de soare al „gurilor Cattarului”, cu orașul sămănîndu-și albele căsuțe, cu pitoreștile costume pătînd de violetul și roșul lor, de pe luntrile negre de o arhaică formă, acel belșug de profund cobalt. De la Risano, cu zidurile rupte de represiunea austriacă a revoltei herțegovinene, vasul tăia marea pentru a se opri numai în fața medievalului Bari, cetatea Sfîntului Nicolae, unde abia se isprăvise pelerinajul la moaștele, aduse din Mira asiatică, ale sfîntului: Neapole era în fond ca țintă a drumului meu binecuvîntat, și pînă atunci, cu atîta spor.
Cu totul altă lume mi s-a deschis la 1898, cînd altă serie de cercetări m-a adus de la această dulce Adriatică plină pe ambele maluri de atîtea amintiri romanice, ale rasei din care fac parte, în Galiția, apoi, prin Berlinul întrevăzut numai în cale, la țermurile reci ale Balticei, unde căutam, vechi relații din secolul al XV-lea cu cavalerii teutoni iar, la Danzig, ce știri despre români se puteau rătăci în corespondența „nunțiilor” orașului, liber la Curtea regilor Poloniei.
Lunga excursie științifică a atins întîi Liovul strămoșilor noștri, Lembergul, de pe care, cu năvălirea descălecărilor evreiești, se pierduse, în ciuda statuii dominatoare a eroicului rege Ioan Sobieski, prea mult din caracterul istoric, pe care numai pe urmă l-am descoperit la Biserica Moldovenească a Lăpușneanului și a lui Miron Barnovschi, la aceea a lui Vasile Lupu, la mănăstirea unde odată a fost îngropat în pripă trupul unui Domn român tăiat în piața publică. Am stat aici mai mult timp străbătând condicile din care pînă după 1600 răsărea o întreagă viață a Moldovei mele, cu negustori și soli, cu primejdia năvălirii Voievozilor, cu procese de tot felul ale acestora, ale boierilor, ale negustorilor greci, și din atît de depărtatele insule ale Mediteranei, cari veneau cu marfa lor adusă de cărăușii de la Iași. Ca și la Ragusa, ura prieten era acela care-mi arăta drumul, d. Alexandru Czolowski, perfect cunoscător al istoriei noastre, posesor de documente care o privesc și, mi se pare, avînd și puțin sînge românesc care, între două copii de documente. Îmi povestea cu ce meșteșug izbutise a aduce din Rusia acte polone de preț pentru nația sa. Mai tîrziu doctorul Isak din Botoșani, veselul polon de emigrație, bunul prieten al tatălui meu, pe care-l îngrijise și a cărui fotografie o păstra, și al fraților lui, îmi va arăta, cu atîta bucurie, vorbin-du-mi de trecutul, neuitat pentru el, al nației sale, foaia din Lemberg, cu iubire păstrată, în care era vorba de vizita acolo a profesorului de universitate din România.
Fără acea puțin simpatică plebe evreiască, cetatea negoțului cu Apusul german, rareori cercetat de ai noștri, Cracovia,”Cracăul”, era, în ce privește fidelitatea pioasă față de evul mediu, o Ragusă polonă. Totul vorbea de acele vremi: porțile perfect conservate, hala negustorilor, frumoasa biserică gotică în stil italian – căci mulți negustori din Italia au fost pe acolo! – în jurul căreia, lucrîndu-se la o reparație de stradă, lopețile aruncau cranii sparte și oase mucede și, mai ales, prelunga cîntare din supțirile trîmbiți, datînd de la nu știu ce năvălire tătărească, pe care, trezit în odăița mea de lîngă poarta Sfîntului Florian, o auzeam desfăcîndu-se ca să se risipească, rugăciune de noapte adîncă, în cele patru colțuri ale zărilor. Și aici ca și la Lemberg aceeași plăcere de a mă îndatori, același sentiment al meu că mă găsesc între tovarăși de studii și între prieteni.
Trebuie să spun că n-a fost altfel nici la Königsberg, unde mă chemau arhivele, bine păstrate, ale Ordinului Teutonic, vasalul regelui Poloniei, care va duce pe cavalerii îmbrăcați în platoșe în deșertul codrilor tăiați de ostașii lui Ștefan cel Mare, la Dumbrava Roșie. Aici, unde aveam mult de lucru cu redactarea în ceasurile libere de la Arhive a prefeței, cuprinzînd o bună parte din istoria secolului al XVI-lea, la volumul al XI-lea din colecția Hurmuzaki, mă aciuasem într-o mare casă cu multe rînduri, goală ziua, afară de foarte bătrîni și de bolnavi, la ceasurile cînd toată lumea, bărbați, femei și copii mai răsăriți, erau la lucru și, din sacnasiul care se întindea asupra frumoasei străzi moderne unde era bine să scrii, vederea se întindea asupra unui larg complex de locuinți moderne fără nimic istoric și mai ales „teutonic”, în orașul unde filozofase, cu noțiuni de permanență și eternitate, peste toate micile relativități umane de care mă ocupam eu cu atîta lăcomie, Kant. Pe lîngă folosul ce am tras, și pentru epoca marelui cabotin”Despot-vodă”, am avut prilejul să cunosc aici și o viață germană plină de mari învățături, cu totul deosebită de aceea pe care o prinsesem în casa cu mulți oaspeți, feluriți, a bătrînei Döllen: o Germanie de provincie, ordonată, harnică, de un admirabil spirit de muncă, dar fără nimic din nemulțămirea și iuțeala prea obișnuită la noi, romanicii.
Seara, restaurantele, berăriile erau pline, ziarele se strigau pe stradă; fiecare se răsplătea pe sine pentru cît muncise o zi întreagă. Și pentru prima oară la bunul arhivar Paul Karge am cunoscut și o viață de familie germană, cu femei voinice și vesele, amabile cu străinii, doritoare de a afla ceva de la dînșii și cu toată atenția casei îndreptată spre leagănul unde ciripea copilul. Virtuți care erau atunci și făceau puterea Reichului, căruia tînărul împărat, activ și îndrăzneț, gata de luptă pentru ideile sale, dorea și izbutea, în chestia canalelor, să-i deschidă noi drumuri de expansiune, cu gîndul ultim al stăpînirii oceanului:”Viitorul Germaniei este pe Mare”. Asemenea înalte idealuri, fie și dincolo de limita posibilului, creîndu-se lucruri ca pentru decenii înainte, împăcau cu acela care așa de brutal hotărît își arătase la Berlin, într-o ocazie solemnă, intențiile autocratice, scriind pe registrul primăriei versul lui Homer:”Nu e bună o stăpînire a multora; unul singur să fie stăpîn!”
Veacul de mijloc german l-am găsit însă neatins, oricare ar fi fost caracterul național al populației dimprejur și legăturile cu coroana polonă a Gdanskului, în Danzigul complect gotic, unde ai noștri din Moldova trimeteau odată boi pentru aprovizionarea Londrei, cumpărînd în schimb clopote de aramă și păhare de argint. Aici mi-a fost scurtă, deși nu zădarnică, petrecerea.
Pentru a cunoaște, în vederea unei publicații de documente, pe care era s-o fac mai tîrziu numai, cum se va vedea, dar și a înfățișării depline a eroului și a mediului, vremea lui Mihai Viteazul, o nouă și mare excursie de cercetări trebuia întreprinsă, la un an după aceea, în 1899. Fiind atîta de copiat, am luat cu mine ca ajutător pe unul din elevii mei, care pregătea o teză despre Memoriile lui Kemény, Neagoe Popea, fiul preotului din Săcele, părintele Victor, pe care, cum voi arăta mai jos, îl cunoscusem în însuși satul lui și în primitoarea lui casă. Viitorul profesor la Iași, pe care nu l-am mai văzut, deși trăim în aceeași țară, era un băiat cuminte, cu mișcărileîncete, pe care toate silințile mele de a-l conrupe, cu fete frumoase din multe locuri, nu l-au putut îndepărta de la moștenitele căi tradiționale ale virtuții.
Pentru întîia oară m-am așezat apoi la Viena, pînă atunci străbătută în cea mai mare grabă de la o gară la alta, cu prilejul drumurilor în Apus. Așezat într-o cămăruță plină de ploșnițe, care se ardeau la luminare pe furiș, de o biată bătrînă chinuită și bătută de fiul ei – altceva, decît viața de familie de la Königsberg! —, apoi într-o locuință mai încăpătoare și mai curată, dar din cînd în cînd cu apariția aceluiași parazit local despre care noua gazdă-mi spunea:”Dar arată-mi d-ta o casă în Viena fără ploșnițe”, m-am pus la lucrul încordat pe care-l cerea imensitatea unui material incomplect cercetat de Hurmuzaki care, intrînd în depozite ca la el acasă, își îngăduise a lua pentru dînsul și vechile hîrtii chirilice, de o valoare neprețuită, ale lui Petru Șchiopul, dar lăsînt instrucțiunile în românește date de Mihai Viteazul solilor lui la Împărăție, „pohtele ce au pohtit”.
În palatul imperial însuși, dedesuptul odăii unde dejuna împăratul – și auzeam mișcîndu-se scaunele și, îndată, sentinelele strigînd la trecerea stăpînului – cîțiva cercetători, între cari fusese odată și canonicul Ulysse Robert, autorul bio-bibliografiei evului mediu, publicatorul cronicei lui Dardel, de care m-am putut folosi pentru cartea mea despre Mézières, erau adunați într-o odaie ca de locuință, ajutați și supravegheați de directorul maghiar, Kârolyi de Nagykároly, Careii noștri, tipul nemeșului de provincie, gros și roșcovan, de un alt maghiar, tînăr, Göry, și de un austriac de aceeași vrîstă, toți aparținînd, în acest stat rămas feudal și plin de ev mediu, dinastic și cavaleresc, nobilimii.
Pe cînd înainte, reluasem Innsbruckul, una din țintele principale, stînd într-o primitoare casă unde trei fete blonde puteau fi zărite numai în treacăt, iar restaurantul îl căutam tocmai în margene, lîngă apa iute a Innului, unde era o atmosferă tot așa de rurală ca la o stînă din munți, cu muște mari de gunoi care ți se rătăceau în sîn, iar, ca mîngîiere, zîmbetul cochet și cinstit al fetei patronului, care servea ca într-un tablou din Reisebilder ale lui Heine. Acolo, cu cheiurile rîului în față, mi-am scris, într-un senin răgaz, Chilia și Cetatea Albă.
Oarele de lucru la Viena erau potrivite așa încît să lase personalului după-amiaza liberă: se începea la nouă și se continua pînă la trei; grăbiți să profite, cercetătorii își aduceau în buzunar ceva de ronțăit, pe cînd, la o oară observată cu sfințenie, o tabla cu toate bunătățile se aducea solemn pentru unul din funcționari, rotofeiul cleric surîzător de lîngă fereastă, care, în numele Domnului, cu gesturi ca la oficierea leturghiei, îndeplinea nevoile trupului, așa cum este stăpînit, precum se știe, de Satana. Kârolyi era complect surd, ajutorul maghiar, dezagreabil ironic; cu colegul lui german Siegenfeld ne ajutam cum puteam. Și ce largă mergea în fiecare zi povestea furtunosului Domn român, rupînd în furia lui necontenite lațuri de viclenie vieneză, după vechi practici seculare, care se tot țeseau din nou în calea lui, mai puternice decît toată „vitejia” și chiar decît dibăcia constantinopolitană a celui cu mama dintre greci!
Pentru studii de același fel sau vecine, mă suiam la ultimul etaj, unde era Biblioteca Arhivelor și, pentru a ajunge acolo, treceam prin acela unde stătea însuși stăpînul popoarelor sale din monarhia devenită la 1867, prin puterea împrejurărilor, prin mersul înainte al unei teribile și sigure fatalități, austro-ungară. El era acolo, dincolo de perdeaua verde, prin culoarul luminat și ziua de lămpi, în fața căruia străjuiau pe rînd gardistul austriac și gardistul ungar, cari, la apariția bărbii mele negre, ca și a bărbii blonde a unui belgian prieten, care el se supăra, iar eu găseam haz în această neînțelegere, lua poziție de onor, bătînd călcîile ca înaintea unuia din arhiducii bărboși, asemenea cu înaltul, solemnul, tristul Eugen, cari obișnuiau să treacă pe acolo.
Întîmplarea a făcut să fiu, în această lungă ședere la Viena, marturul, nu numai al ceremoniilor pentru căsătoria arhiducesei Maria Doroteea cu ducele de Orleans, dar și al impresiei pe care a produs-o moartea năprasnică a împărătesei, veșnic absentă, urmărită de fantasme tragice și alergînd ea însăși după nelămurite umbre, Elisabeta. Pe ring, unde-mi făceam primblarea de refacere după încordările de la Arhive, am văzut astfel mulțimea îngrămădindu-se spre redacția marelui ziar Neue Freie Presse, de unde se distribuiau de zor oricui foi gratuite. Mi s-a părut că aud din zvonul care se întețea strigătul „împăratul a fost ucis”. Era însă veșnic trista împărăteasă, care plecase din lume pe albastrul lac de Geneva, fără degradările agoniei omenești, lovită drept în inima tuturor suferinților de pumnalul anarhistului nebun. În lumea căreia-i comunicam la rîndul meu vestea era, mai ales la femei, un fior de milă. Dar, cînd, peste cîteva zile, într-o noapte, sicriul cu trupul celei rămase frumoasă pînă și în moartea fără strigăt a sosit, bunii burghezi ai fidelei capitale își molfăiau cîrnații și deasupra capetelor umblau halbele cu bere, fără care nu se putea întreținea cuvenita pietate. Așa, Elisabeta de Bavaria a mers către locul unde trebuia să primească ultimele omagii, de o solemnă indiferență, de la aceia pe cari îi desprețuise statornic, înainte de a încremeni de veci supt pleoapa de oțel în umeda catacombă a Capucinilor.
O ultimă călătorie, înainte de ceea ce socot o nouă epocă în viața mea, a fost aceea, singuratecă, la Haga, unde-mi propusesem să văd corespondența olandeză la Constantinopol, din care un registru, aflător în proprietate particulară, mi-a fost comunicat de prietenul erudit Theodor Morren. Așezat în otelul”Leului de aur” din orașul așa de curat, în care se spălau sîmbăta și fațadele și străzile, fiecare luînd jumătatea din fața sa, între livezile care duceau la Scheveningen și la Marea Nordului, bătută de vînturile reci, la o parte de orice zgomot, de orice grijă, de orice viață chiar, închis în odăița unde pregăteam, seara, prefața istorică la Documentele Bistriței, am trăit săptămîni de eremitică singurătate, care m-au făcut să înțeleg sporul, migala, perfecția vechilor erudiți din mănăstiri, care trăiau numai viața pe care o scriau. Pe căminul de marmură, ceasornicul din veacul al XVIII-lea tîcîia molcom ceasurile,, și uneori aripi albe din „coafa” totdeauna proaspătă anunțau fără cel mai mic zgomot apariția fetei care îngrijea odaia cu o abstractă corectitudine mută. Seara, restaurantul meu era, lîngă sala oaspeților de cari mă feream, o odaie din vechea casă burgheză, unde un serviciu aproape invizibil schimba talerele în marea tăcere pe care părea că o întrerup șoaptele intime ale celor cari cîndva locuiseră acolo.
Dar, înainte de a culege aceste adause la informația de care aveam nevoie pentru înjghebarea, încă îndepărtată, a unei noi Istorii a românilor, nevoia de a putea fixa, în vederea celei a secolului al XVII-lea numai, cerută de D. A. Sturdza pentru Expoziția Jubiliară, amănuntele cele mai precise ale acestui timp, m-a făcut să cunosc nu numai arhivele săsești, către care mă îndreptam pentru acest lucru științific, dar însăși viața, de folos neprețuit pentru noua direcție în ideile mele, a fraților noștri ardeleni.
Cercetările mi-au fost deosebit de spornice. În dimineața de iarnă, în Brașovul așa de frumos supt ninsoare, cu un frig care întrecea și amintirile mele dîrdîite din Botoșani și pe care-l simțeam și în salonul rău încălzit din Vila Kertsch, unde și singur îmi făceam focul, am cules nespus de bucuros însemnările zilnice din Socotelile Brașovului – ale Sibiului erau să se adauge și ele —, prin care, clipă de clipă, se lumina în chipul cel mai limpede istoria principatului muntean mai ales, pînă dincolo de 1600. Rămînea ca un alt drum, la Bistrița, unde am fost primit de arhivarul Albert Berger cu o prietenie care putea să-i fie periculoasă, căci îmi comunica actele acasă la otel, unde lucram pînă noaptea tîrziu la o lampă chioară – și mi se va face apoi socoteala greșelilor de lectură de către oameni avînd actele la îndemînă ziua mare în România stăpînă pe Ardeal! – să-mi aducă vădirea neașteptată, profund emoționantă, a scrisorilor românești care desfăceau din petecele acelea de hîrtie aspră, pecetluită cu ceară verde și galbenă, o întreagă viață întinsă, între Bistrița și Cîmpulungul Moldovenesc, timp de trei veacuri. La Brașov mă voi mai întoarce și prin noile legături de familie, și data aceasta îmi voi chema în ajutor toată răbdarea ca să copiez una după alta scrisorile în limba noastră: domnești, boierești, negustorești, plus ale turcilor în trecerea cu oastea, ale modeștilor locuitori din Șchei, ale grecilor din companie, cari, cu informații în toate domeniile vieții românești, vor alcătui capitolele culegerii mele Brașovul și românii. Partea slavonă din aceste corespondențe de atîtea ori seculare o pregătise de tipar Gr. Tocilescu a cărui ediție, de o mare eleganță, tipărită la Viena, a putut să apară, mulți ani după moartea lui, abia ieri, prin grija dlui Bianu; dar, transcrise din nou de Bogdan și, pentru dînsul, de un elev macedonean care era să-și prepare o altă ediție, trădătoare, contra aceleia a profesorului, ele aveau să apară prin îngrijirea prietenului meu, după lungi chibzuieli cronologice cu mine, în publicații de texte și traduceri care sînt, prin acurateța lor filologică, un model al genului.
În tot acest timp, și la Brașov am găsit din partea sașilor aceeași bună întîmpinare, de care voi avea parte și la Sibiu, unde pe vremea aceea arhivele erau conduse de editorul Codicelui diplomatic al nației sale, Franz Zimmermann, care se va muta apoi în Germania. Brașoveanul Friedrich Stenner, care-și cunoștea perfect depozitul, îmi făcea loc la masa de lîngă biroul său și, pe cînd își împlinea datoria birocratică, tăindu-și, totdeauna la orele zece punct, cele două mere din care-mi oferea un sfert, cuvenit ostenelilor mele, dar fără să încerce nici un fel de conversație, ca unul care știa prețul timpului, voievozi și boieri soseau, plecau, petreceau, se băteau, primeau daruri de înscăunare înaintea celui care le însemna rostul la mesuța de lemn în fața arhaicelor ferești spre care se ridicau strigătele tînguitoare către clienți ale vînzătoarelor de fructe din Șcheii românești.
Dar aici, la Brașov, am căpătat noțiunea, așa de prețioasă pentru ideile și îndreptările mele de viitor, a românului din Ardeal altfel decît prin exemplarele de mult așezate la noi, un Scipione Bădescu și poeziile lui, un Marcian și sintaxa ornată, chiar prietenul meu Ioan Bogdan, desfăcut, prin studiile universitare la Iași, prin petrecerea la Pomîrla, prin atîția ani la București, din mediul ardelean, sau elevul meu Lapedatu, care-și trăise mai toată copilăria și adolescența în Moldova.
Eram prea mult prins de cercetările din fiecare zi, de bogăția materialului pe care-l aflam pentru ca, seara, obosit, să caut societate: necunoscut de lumea românească de acolo, mă strecuram la un restaurant sărac și acolo întrebuințam o oră uitîndu-mă, eu care nu citeam gazete acasă, prin foaia germană a orașului. Cred că încă de atunci am cunoscut întîmplător pe omul de bunătate, vrednicie și ispravă, icoană a lui vir bonus în ediție românească și a profesorului în cel mai larg sens al cuvîntului, a prietenului cel mai sincer și mai delicat, care era Andrei Bârseanu. Poet pe vremuri, și izvorul poeziei curgea acuma, neîncetat, în viața lui morală, scriitor de acel purism românesc care se află la Brașov din instinct și în care se simțea și strînsa disciplină transilvană de atunci, vorbitor plăcut, el avea cele două mari însușiri așa de rare, din nenorocire la noi: îi plăcea să asculte pe altul și acorda cea mai largă înțelegere scopurilor și cea mai deplină prețuire isprăvilor aceluia. Palid, cenușiu-palid, cu o nesiguranță timidă în privire, cu glasul stins, purtînd urmele unei boli grele, el era în orașul său și cea mai plăcută tovărășie și cel mai sigur sfătuitor. Pe cînd, din păcate, în jurul lui, pentru sfînta biserică a Sfîntului Nicolae și pentru multe lucruri nesfinte de pe nesfîntul nostru pămînt, și în legătură, mai din păcate, cu atitudinea față de stăpînii unguri, de altfel puțin vizibili și sensibili aici, fierbeau cele mai urîte patimi, și oameni, totuși de mari calități, și le iroseau țesînd intrigi și scoțînd, alături de venerabilul organ al lui Murășanu, Gazeta Transilvaniei, foițe otrăvite, de atacuri personale, menite să samene cea mai periculoasă zîzanie între bunii și modeștii suburbicari din Șchei, el n-avea nici o dispoziție să se amestece în aceste triste lupte interne, al căror noroi continuu răscolit nu stropea pînă la dînsul. O prietenie ca a lui îmi va fi cu atît mai folositoare, cu cît, dacă în străinătate, de la început, munca mea găsise o recunoaștere și o încurajare, la noi abia dacă se afla cineva, cum o voi și arăta, care să se oprească un moment asupra ei, așa încît îmi era atît de prețioasă primirea, complect dezinteresată, pentru rezultatele gîndului meu a acelei conștiinți românești așa de pure și așa de sigure.
Însurat cu o femeie foarte respectată, trăind într-o cumpătare pe care în București, unde scîndurile mele erau o excepție, ar fi taxat-o de sărăcie, casa lui Bârseanu era oricînd deschisă unui vizitator onest pe care nu-l aducea nici un scop politic sau personal. M-am convins îndată că acesta era felul obișnuit de viață al intelectualilor ardeleni, străini de orice favoare a guvernului, de altfel așa de doritor de adepți printre naționalități, că la toți era aceeași ordine casnică romană, romană din cele mai bune timpuri, exemplu pentru noi, cei din țara liberă, – dar nu destul de cunoscut exemplu, căci oamenii de aici treceau prin Ardeal din goana trenului, așteptînd pe ardeleni la București ca să le dea subvenții din bugetul statului și astfel să și-i cîștige politic. Am constatat-o și în casa bătrînului profesor Ioan Popea, unul din stîlpii liceului din Brașov, creațiune negustorească binecuvîntată de sufletul înalt al lui Șaguna, unde din cînd în cînd, cu mai mult sau mai puțin folos, se pripășea și cîte un elev de la noi, trimes de părinții îngrijorați mai mult pentru penitență și disciplină. Nalt, slab, osos, cu totul alb, Popea, fratele episcopului Nicolae, care a fost ajutătorul și neclintitul următor al marelui Mitropolit și frate și al modestului, simpaticului preot din Săcele, cu masa plină de bunătăți între care turceștile noastre sarmale, nu era un scriitor cunoscut, nici un vorbitor căruia să-i placă a se asculta, dar din toată ființa lui, de”Sfînt Nicolae” mirean, se desfăcea o seninătate absolută, de să te întrebi dacă într-o vreme învălmășită și tulburată ca a noastră se mai pot găsi și astfel de oameni. Prin căsătorie era legat de familia patriarhal de numeroasă a Pușcărilor și două fete creșteau, într-o atmosferă cu desăvîrșire românească, între cărțile care erau, pe acele plaiuri, nu un text de școală și nici un prilej de critică, ci lucru sfînt ca și cartea de închinare: una a ajuns pe urmă pictoreasa, pretutindeni cunoscută și apreciată, Elena Popea.
