Am spus că o emulație frumoasă se produsese între familiile boierești, cu dorința de a face cunoscut ceea ce pînă atunci zăcuse numai în Arhivele lor și în cele străine. Exemplul a venit de la Al. Callimachi.

    Ca mulțămită pentru tipărirea Istoriei literaturii îi propusesem să scriu din nou, după o reușită încercare a lui Xenopol, istoria familiei lui. Pentru aceasta mi s-au adus în saci documente, de multe feluri, între care am avut bucuria să găsesc pînă și scrisori personale, intime, pe lîngă cele din monografia fostului meu profesor de la dragomanul Ioan Teodor, viitorul Domn. Dar pentru cele patru domnii ale familiei arhivele din străinătate păstrau desigur un prețios și bogat material. Cu o sumă, al cărei rest i l-am adus înapoi, am pornit deci în cercetarea acestui material inedit: călătoria, pînă foarte departe, făcută cu cea mai mare grabă, căutînd să prind ce-mi trebuie și în ceasurile care nu sînt pentru lucru, trebuia să fie plină de izbîndă.

    Am revenit în Galiția, și biblioteca Czartorycki mi-a dat corespondențe particulare din cele mai interesante, la care s-a adaus descoperirea formei latine a Cronicei lui Miron Costin, pe care a tipărit-o apoi în colecția lui I. Bogdan un nou prieten, găsit atuncea, tînărul istoric Barwinski, căsătorit cu o simpatică doamnă crescută în Moldova, de la care și el învățase ceva românește; cu cîtă bunăvoință mi s-a deschis casa lui! Bibliotecarul Biskupski a făcut și el imposibilul ca să-mi fie de ajutor. Intre națiile noastre era de ajuns să ne vedem pentru a ne și înțelege. La Viena, am regăsit pe Kârolyi, pe Göry, pe Siegenfeld, pe clericul care-și lua dejunul copios lîngă fereastă. Documentele puse la îndemînă luminau legături economice, evenimente politice și dădeau la iveală o întreagă rectificare de granițe, pe tăcute, în paguba Moldovei.

    De acolo am mers pentru întîia oară la Copenhaga. Simpatică reședință regală, plină de trecut, avînd în caracterul caselor de cărămizi aparente, roșe, violete, în scărițele care se suie din stradă către ușa de intrare, în liniștea piețelor ei, ceva din Haga. Și acolo voi reveni iarăși, bucuros uimit cînd, după o rătăcire, ba pe Căile Olandeze, ba pe Căile Statului, fără să se supere cineva și fără să-mi ceară plată pentru parcursul greșit, mergînd și pînă la Rotterdam, m-am găsit tîrziu noaptea întîmpinat ca un prieten plecat abia ieri de același om de serviciu, care m-a dus exact la aceeași odaie unde fusesem cu mai mulți ani în urmă. Corespondențele din Constantinopol cuprindeau în ambele locuri și știri nouă despre dinastia aceasta de cîmpulungeni ridicată prin vrednicia lor pînă la Scaunul domnesc al lui Ștefan cel Mare.

    Pentru a se adăugi o nouă recoltă am mers și în Suedia. Cu totul altă lume în maiestuosul Stockholm, clădit din piatră, în jurul masivului Palat regal, deasupra lacurilor minunate, în legătură cu Marea. Deprinsesem încă de la Paris această clară limbă vocalică în care baza fineză a țerii înlăturase sunetele germanice obscure și influența adusă de la Nistrul nostru tracic mutase articolul la sfîrșit ca la popoarele dunărene. Am putut strînge astfel singur și pregăti cu traduceri, pentru publicație, destule fragmente de rapoarte diplomatice constantinopolitane.

    Și am făcut cunoștința unui om a cărui atenție, prin petrecerea lui Carol al XII-lea la Bender, era mai de mult atrasă asupra țerilor noastre. Bunul, prietenosul Theodor Westrin, director al Arhivelor, a rămas legat de mine și de noi mult timp după ce-și părăsise, de bătrîneță, funcția, pînă cînd, mai dăunăzi, l-am văzut zdrobit de ani și de urmările unui accident, dar și din patul suferinților lui arătîndu-mi, prin cartea pe care mi-o înfățișa, interesul pentru lucrurile românești.

    Documentele Callimachi, cărora le-am adaus două prefețe muncite, dintre care una e istoria unei lungi părți din secolul al XVIII-lea, au apărut în două volume, frumos și luxos lucrate la”Minerva” lui Filip, abia în 1902. Pînă atunci însă putusem da, în această vreme de mare, dar și de atît de bucuroasă încordare a tuturor puterilor, acte de deosebită însemnătate privitoare la familiile Cantacuzino și Brîncoveanu.

    Întîmplarea, care, așa oarbă cum pare, își are totuși căile ei necunoscute, m-a făcut să descopăr, într-un manuscript adus de la Muzeu la Academia Română, însuși carnetul de student, la Veneția și la Padova, al stolnicului Constantin Cantacuzino, căruia, cu cîtva timp în urmă, îi putusem atribui, prin comparația cu manuscriptele din Bologna, Cronica Anonimă, atît de importantă, chiar anacronică în cugetare și stil, a începutului neamului românesc înțeles ca o singură unitate. Am comunicat amețitoarea descoperire bătrînului șef al conservatorilor, G. Gr. Cantacuzino, întrebîndu-l dacă ar consimți să susțină publicarea acestor revelatoare pagini, împreună cu însăși Cronica și cu ce credeam că mai poate fi considerat, în scrisul timpului, ca opera acestui învățat boier. Învoirea mi-a venit îndată, și Filip și-a putut cheltui tot meșteșugul de artist născut ca să dea eleganta cărticică în care se cuprind Operele lui Constantin Cantacuzino (1902).

    G. Gr. Cantacuzino, din care amabilitatea lui Delavrancea, trecut de la liberali la celait capăt al ideilor politice, a făcut un mare orator și pe care lumea care-l vedea trecînd în faitonul său cu livreaua familiei, cu cilindrul în cap, surîzînd ca un președinte de republică în dreapta și în stînga, îl considera ca un simplu personagiu decorativ, era un om plin de rasă, mîndru de originile sale, pe care le-ar fi vrut nu numai împărătești bizantine, dar și legate de „pairii” de Franța, de dinastia Valois însăși, cum pretindea un Cantacuzin aventurier și parazit, care cerea o pensie lui Henric al II-lea, regele Franței și, cu toată stricta economie, luată puțintel în rîs, a unor venituri enorme, de pe moșii cît o țară, un suflet de o rară bunătate și de o cultură deosebită. Frumuseța cărticelii din 1902 l-a sedus, și astfel m-a rugat să-i fac plăcerea de a-i tipări – neapărat boierește, adecă fără ideea măcar a unei răsplătiri boierești – Genealogia Cantacuzinilor, la care s-ar adăugi multele documente inedite pe care le păstra în mari cartoane roșii.

    Lucrul nu era chiar așa de ușor, deși eu aveam timp pentru orice și pentru oricine. O curioasă temere de orice ar putea sămăna cu o înstrăinare, fie numai prin pipăit, l-a făcut să-mi dea din Genealogie, publicată pe vremuri de Bolliac în ziarul lui, numai o copie recentă, iar în locul documentelor n-am avut decît fotografii, de altfel foarte bine făcute.

    Astfel am putut înjgheba și o scurtă istorie a familiei, pe care am intitulat-o Despre Cantacuzini, cuprinzînd-o în colecția de trei volume – cu Operele Stolnicului, patru – pe care venerabilul boier le-a putut avea foarte răpede înainte-i în vechea casă modestă, plină de trecut, care a fost părăsită pentru pretențiosul palat ajuns să devie prin închiriere un oficiu public – ar fi putut-o prevedea el, care punea cu atîta mîndrie pe tavane, pe uși, pe grilajul de fier aurit pajurea bicefală a Bizanțului! – și apoi dărîmată ca să se ridice o banală clădire de raport. Cînd i-am cetit, după dorință, paginile despre origini, s-a întristat pierzînd pe „pairii“ de Franța dar, cînd s-a dovedit originea imperială, s-a ridicat ca de o zguduire electrică pentru a striga, așa de confuz pe urmă, după ce se auzise:”Ce tot Hohenzollerni, ce tot Hohenzollerni, dar Cantacuzinii ce-s?” Era, la capăt, așa de mulțămit, încît a ospătat pe Filip la Florești, mi-a cerut mie să-i dau Istoria literaturii românești și, într-un tîrziu, sfios, m-a întrebat dacă n-aș voi să primesc de la el – iarăși: „dacă sînt bolnav“, ca și Istrati —, fie și ca împrumut, banii pentru o nouă călătorie în străinătate. Prin testament va lăsa, cu gîndul la Delavrancea, treizeci de mii de lei pentru a se scrie în adevăr istoria familiei „pe baza documentelor adunate de d. Iorga”.

    Cum se va vedea, împrejurări în legătură cu noua politică de care eram tot mai mult legat m-a apropiat de N. Filipescu, al cărui curaj, a cărui nevoie fizică de a găsi o rezistență și de a o dărîma nu putea decît să mă cîștige, deși nu puteam ceti tot în ochii lui cu sclipiri leonine, și unele întrebări și propuneri cu privire la manifestațiipublice care ar fi de dorit mă nelinișteau. Și, pentru dînsul, ca un dar de prieten, am tipărit la Socec, în foarte bune condiții, vechea tipografie căutînd să nu se lase supt nivelul”Minervei”, Cronica pe care și azi am motive s-o atribui lui Constantin Căpitanul Filipescu.

    Intre doritorii de acel altceva care era în aer, de care nu putea să scape nimeni, nici, cu atîta părere de rău, regele, care credea că ne-a găsit barbari, că ne-a „civilizat”, în singurul fel cum. trebuia, și că a făcut-o și deplin și definitiv, era și tînărul Constantin Brîncoveanu.

    Fiu al lui Grigore Brîncoveanu și deci, din cauza vrîstei înaintate pe care o avea tatăl la nașterea lui, însuși nepotul lui vodă-Bibescu și a lui vodă-Știrbei, cari aceștia nu aveau atunci decît strănepoți, și al fiicii devotatului diplomat grec în serviciul Turciei, Musurus-Pașa, frate al unei femei de incontestabil geniu poetic, dna de Noailles care însă nu se bucura atunci de marea și meritata faimă universală de mai tîrziu, el sacrificase tot ce-i putea da ca plăceri, și spirituale, chiar ca viitoare carieră, Franța, în a cărei limbă, în a cărei cultură fusese crescut, și venise în România, încă rămasă în urmă și în pragul unei grele crize, pentru a se face român, începînd prin a intra într-un regiment. Român însă nu în sensul egoist și oportunist al cuvîntului, puind în marea afacere politică, singura decisivă, numele său așa de mare și importanta sa avere, ci român în acel sens mai curat și mai înalt în care înțelegeam și eu rostul neamului nostru.

    În marea sa tinereță, el era sfătuit de un prieten mai în vrîstă, om de superioare însușiri, Marcel Mielvaque, scriitor de talent, cugetător original, dar mai ales suflet franc și inteligență capabilă de a deosebi stări de lucruri înainte ca ele să se fi pronunțat pe deplin. A fost unul dintre cei dintîi cari au înțeles că în această Românie în care se inițiase așa de răpede se petrece ceva, și avea destul curaj ca s-o recunoască public, cum a făcut-o în articole din revista franceză, pe care o scotea cu d. Brîncoveanu, dîndu-i un larg orizont, La Renaissance latine. Am găsit acolo una din rarile recunoașteri, din partea lui Mielvaque însuși, nu a muncii mele științifice, ci a lucrurilor urmărite și realizate după putință în țara mea, pe care mi le-a dat străinătatea care, firește, avea cu totul alte griji.

    În casa din strada Scaune, discret și elegant mobilată, d. Brîncoveanu aduna o lume aleasă. N-avea nici o legătură politică și, cîștigat apoi, un moment, de liberali, s-a despărțit în urma unei grosolane carje în Cameră contra „prinților”, din partea unui om de o nerozie deosebită, pentru ca să-și caute un loc în deosebite direcții ale dreptei fără a afla vreodată ce merită priceperea sa iute și multele sale cunoștinți. Astfel se găseau acolo, pe lîngă dra Văcărescu, pe care am cunoscut-o și acasă la părinții ei, energică figură foarte sprîncenat și ochios românească, din care emana viață și dorință de muncă, deci altceva decît legenda ce se țesuse în jurul unui vis neîmplinit, pe Procopiu, care-și urmărea vînatul pentru partid, pe C. Mille, pe care, peste amintirea cetirilor din cărțile sale, îl vedeam acum întîia oară, greoi în figură și în trup, adevărat marsuin, și tăcut, în ciuda unei inteligențe reale, tot ca un marsuin, precum și pe alții pe care nu mi-i mai aduc aminte. Atmosfera era fără îndoială de stînga și trăgea spre clubul neo-liberalismului, dar se agitau, la masă și după masă, Mielvaque ascultînd cu atenție, multe probleme ale zilei, în a căror deslușire comesenii aduceau, e adevărat, mai multă bunăvoință și încredere decît pricepere adevărată. D. Brîncoveanu însuși n-avea nici una din prejudecățile pe care i le-ar fi putut da averea și situația socială, și astfel, cînd, la 1906, ideile mele m-au scos și în stradă, contra păpușeriei străine, de modă superficială, care era periculoasă pentru cultura noastră, încă așa de gingaș tînără, dar care-mi părea nu mai puțin periculoasă și pentru prestigiul civilizației franceze celei adevărate, între cei cari se interesau mai călduros de ce se petrece era chiar tînărul pe care toate obișnuințile și tradițiile sale ar fi trebuit să-l îndrepte către lagărul celălalt.

    Pe sama noului meu prieten, am putut tipări, în legătură cu publicațiile cantacuzinești, documente relative la Constantin-vodă Brîncoveanu, însemnări din țară, ca a moștenirii lui, dar mai ales multe rapoarte din corespondențele străine care de ani de zile așteptau să iasă la lumină și pe care Academia, la care se lucra încet, nu le-ar fi putut primi în acel moment. Un nou volum se adăugea astfel la elegantele ediții in-l2 ale”Minervei”, căreia avea de ce să-i fie recunoscătoare știința românească.

    Cele două volume de documente privitoare la Domnia lui vodă-Știrbei, legate de un studiu pentru Academie, care a ieșit apoi deosebit, au întîrziat, apărînd numai în 1908. Nu știu cum am ajuns a cunoaște pe d. Barbu Știrbei, omul tăcut și păzit, supt a cărui discreție perfectă, de baronet englez, se ascundea o așa de mare ambiție, servită de o fină inteligență și de un instinct moștenit în judecarea situațiilor politice, tînăr lipsit sufletește de toate defectele, ca și de toate calitățile vrîstei sale, însă avînd desigur tot ce poate atrage și reținea o prietenie de sfat bun. Vorbea doar de distanța pe care o punea Carol I între dînsul și între societatea românească fără a voi să facă într-însa nici o deosebire de persoane, nici o gradație de stimă.”Pentru Regele, un neamț nu e ca alt neamț, dar românii sînt pentru dînsul tot o apă.” Se putea gîci doar ce rol ar fi dorit să aibă pe lîngă o regalitate cu urechile deschise. Țiindu-se la o parte de viața partidelor iar, cînd l-au captat o clipă conservatorii, de care era legată amintirea chibzuitului său tată, s-a grăbit să treacă direcția grupului craiovean asupra fratelui care n-avea nimic din însușirile lui, tînărul, generosul Gheorghe Știrbei, d. Barbu Știrbei era un hotărît prieten al țeranilor, a căror chestiune se punea din nou, stringent, în fața unei noi generații și, membru al Consiliului fixat la 1907 de reformele lui I. I. Brătianu, nu pregeta să denunțe, în foaia pe care ajunsesem s-o am, cîte ceva din ce se uneltea contra dreptelor interese țerănești. De altminterea, apropierea dintre această fire tăinuită dar, în deosebire cu alți oameni ascunși, foarte simpatică, și dintre mine era așa de mare, încît, trebuie s-o spun și cu o firească recunoștință, că, atunci cînd a fost vorba ca ziarul să apară, primul fond, pe care l-am cîntărit luni de zile cu atîta frică, a fost de la frații Știrbei.

    La d. Barbu Știrbei acasă, într-un dulap de lemn de lămîi care a dispărut, cred, de pe urma instalării unei autorități germane în vremea războiului, am văzut, alături de exemplarul din Letopisețele lui Kogălniceanu oferit Domnului Țerii-Românești, dosarele pe hîrtie albastră, îngrijit scrise, scrupulos îndreptate și gospodărește cusute, ale Voievodului din preajma Unirii. Ideea unei publicații ni s-a impus amîndurora, și cîtva timp, pentru a fi util dlui Sadoveanu, a cărui bază materială, cu o casă de copii, n-avea lărgimea talentului său, l-am rugat să copieze tot ce mai trebuia pentru înjghebarea publicației proiectate.

    Din ea a ieșit un Știrbei-vodă aproape cu totul necunoscut: nu numai un om de o perfectă ordine, dar și un neastîmpărat creator, iar schimbul de scrisori, vrednic de oameni din vremea celei mai curate antichități elenice, dintre dînsul și romanticul Grigore Ghica al Moldovei a relevat la unul o aleasă sensibilitate, aproape bolnăvicioasă, un suflet de o exchiză poezie, iar la celait, la munteanul practic, o bărbătească hotărîre de a înfrunta pentru fapta sa orice dușmănie, care-l pune alături cu înțelepții din fruntea cetăților antice. Primul volum a apărut la”Minerva”, pe care ajunsesem astfel a o ținea material în mare parte: Filip mai izbutise tocmai prin publicațiile mele a-și găsi patroni printre oamenii cu avere și, de la un timp, cu interesarea moștenitorilor lui G. Gr. Cantacuzino, și-a clădit palatul la doi pași de Universitate, splendidă întreprindere, de care, cu gîndul la România jună, va izbuti să lege un ziar cu numele tipografiei. Cel de-al doilea, cu material intern, n-a zăbovit mult. El a fost prilejul unui neașteptat incident tragicomic, care merită să fie povestit.

    M-am trezit acasă cu d. Știrbei profund tulburat. Îmi anunța un duel, da, un duel între unchiul său Gheorghe Știrbei și un om politic bucureștean, foarte cunoscut, dar a cărui vrîstă nu-l arăta potrivit pentru asemenea regulare de socoteli. Iar motivul acestei temute întîlniri care ar fi să fie, eram și eu, și anume, prin cartea pe care o isprăvisem de tipărit. Am înțeles, dar nu fără greutate. Am aflat întîi că beizadea Gheorghe Știrbei, autorul unei foarte interesante scrisori pe care o tipărisem, și care era la nivelul acelora, despre societatea din Petersburg, pe care le adresase tatălui său, Domnul pe la 1850, trăiește. Trăiește la Paris, cu totul retras, absolut uitat, însurat cu o străină, o austriacă, ale cării fete îl vor moșteni, dar și nepotul trebuia să aibă parte din această moștenire care se făcea atîta timp așteptată. În scrisoare se discutau lucruri privitoare la rudele acelui om politic. Cum familia Știrbei și alte familii se luptau între ele pentru tron și deci se urau, răutatea din scrisoarea așa de tinerei beizadele se explica. Față de vădirea acestei dureroase aluzii, omul politic n-avea a face decît cu insultătorul, cu calomniatorul care păcătuise așa de greu cu șaizeci de ani în urmă, dar acesta, amenințat la nouăzeci de ani de o sabie așa de sigură, anunța pe d. Barbu Știrbei că-l dezmoștenește.

    Trebuia ca eu să dreg greșeala pe care fără voie o făcusem. Pentru aceasta am schimbat foaia și am readus la starea pacifică pe cel supărat, apoi am adresat venerabilului cvasicentenar o scrisoare care-l putea măguli și împăca și pe dînsul, prin care, făcîndu-mă a crede că n-am pus niciodată la îndoială existența lui, scuzam divulgarea prin aceea că pasiunea de istoric m-a făcut să trec peste orice ca să nu răpesc publicului plăcerea de a ceti o scrisoare așa de bine făcută.

    N-am primit răspunsul, care m-ar fi putut interesa, dar peste puțin au apărut două volume ale lui Gheorghe Știrbei, Feuilles d’automne et d’hiver, în care erau alte scrisori, acestea fără nici un clenciu de duel între cele două secole, și chiar o istorie a poporului românesc, însuflețită de un frumos sentiment patriotic, a celui de aproape o jumătate de veac exilat de bunăvoie, insistînd mai ales asupra epocii pe care o cunoștea așa de bine. A ținut chiar ca o ediție românească a acestei lucrări să apară, pe care, în indiferența noastră curentă, n-a observat-o însă nimeni.

    Începusem și o publicație de documente moruzești, care, nu mai știu de ce, s-a oprit la primele coli, apoi pierdute.

    Dar această vreme așa de fecundă în lucrări, care nici ele nu se bucurau de o mai mare notorietate decît foile veștede ale fiului lui vodă-Știrbei, cuprinde și alte adăugiri la acea istorie a românilor care prinsese acuma cu desăvîrșire pe medievistul cu studii privitoare la Occident.

    În acest mai vechi domeniu, pe care numai multă vreme după aceea îl voi cultiva din nou, adus de împrejurări, lucram puțin. Din actele ragusane și din cîteva răzlețe note italiene făcusem, tipărindu-l la Imprimeria Statului, cu o admirabilă minusculă, dar pe groaznica „hîrtie de scris” de la Letea, un al treilea volum al Notelor și extraselor. Într-o călătorie nouă la Veneția, în 1901, cînd mi-am găsit sălașul de o lună într-o căsuță din Calle del Ridotto, la doi pași de biserica S. Mosè, în umbra căreia pe la 1500 stătuseră solii lui Ștefan cel Mare, continuasem, după 1453, și pînă în epoca lui Soliman cel Măreț, culegerea documentelor privitoare la raporturile cu Orientul, recoltă care-mi va fi de mare folos pentru o Istorie a Imperiului otoman la care nici nu cutezam să mă gîndesc atunci, dar ele vor aștepta lungi ani de zile publicarea.

    Cercetasem, dar nu pentru asemenea studii despre Apusul tot mai mult uitat, întîiași dată Budapesta, și ea găsită în treacăt, pînă atunci, ca și Viena. Pregătisem pentru”Minerva”, care scotea și o colecție albastră de cărticele pentru popor, o istorie a lui Mihai Viteazul, care a avut darul să placă unui spirit ca al lui Vlahuță, cu totul ieșit din vechile lui tovărășii, cum profesorul Alexici ținea să-i cunosc elevii, așteptînd probabil de la mine certificatul de sentimente românești de care prin purtarea sa nesigură avea așa de multă nevoie, am cetit, în prezența lui, fragmente dintr-însa unui grup care, cu d. Goga, pe atunci, ca aparență, un modest tînăr foarte blond, era să deie în curînd, mulțămită spiritului de organizator și de bună administrație al dlui O. Tăslăuanu, frumoasa publicație literară Luceafărul, despre care va fi vorba mai tîrziu, în altă legătură. Stînd în subsolul unei mari case din Buda, în odaia închiriată de portar, am lucrat în biblioteca Muzeului Național, cercetînd vechi manuscripte românești și făcînd excerpte din traducerea de acte polone datorită prin 1870 unui canonic german de la Suceava, Schmidt, istoric al catolicismului în părțile noastre. O dată, portarul, care știa prin amicul său, portar și el, la Palatul Regal din Buda, cînd avea loc venirea și plecarea, tăinuite de frica atentatelor, a lui Franz Joseph, ne-a arătat locul exact de unde-l pot vedea, și de foarte aproape, trecînd. Am stat acolo supt ochii poliției, care n-a îndrăznit să mă întrebe nimic, în ciuda pălăriei calabreze, a cunoscutei pelerine cenușii și a mînii ținute în buzunar, cine sînt, ce caut și pe cine aștept, pînă ce trăsura, venind din cetățuia gotică, s-a coborît pînă în fața mea, bătrînul suveran, roșu, gras, obosit, cu capul plecat pe umăr, vorbind cu adjutantul său credincios, contele Paar.

    De la Budapesta, m-am întors cu neașteptata cunoștință, prin hîrtiile, perfect păstrate, ale celui dintîi episcop, după Unire, pentru ortodocșii din Ardeal, cari-l ceruseră prin răscoală: sîrbul, cu principala reședință în Buda, Dionisie Novacovici, o întreagă lume de hîrtii de umil caracter provincial, cu gîlcevi, bătăi și păcate prin satele rămase în urmă, dar toate cu o limbă atît de bună, cu o ideație și o simțire românească de o seculară datină, și așa de asemenea cu ce știam atît de bine din viața actuală a satelor de la noi. Acesta mi-a fost materialul pentru articolele, publicate în Noua revistă română a dlui Motru, care s-au tras aparte apoi în cărticica Sate și preoți din Ardeal, la 1901.

    Deocamdată, cu atîta inedit, cules în deosebite împrejurări – și la catolicii din Iași, chiar și pentru Istoria literaturii românești —, și cum, pe de altă parte, în Ardeal dădusem și de depozitul de acte românești politice din Alba-Iulia în biblioteca Batthyányi, iar aceea a Academiei Române mă îmbia cu manuscripte așa de prețioase ca registrele lui Brîncoveanu și lui Constantin Mavrocordat, am căutat și am găsit un nou fel de publicare oficială.”Junimiștii”, aceia cu cari Sihleanu mă bănuia că am înțelegeri misterioase și condamnabile, erau acum la putere, într-o combinație conservatoare care, ca orice ieșea din jocul mecanic, supravegheat de regele Carol, al partidelor în luptă, mă interesa foarte puțin. Ministru de Instrucție ajunsese inteligentul și binevoitorul pentru toată lumea avocat bucureștean, C. C. Arion, pe care nu-l cunoșteam personal, zărindu-l numai o dată la Ateneul Român, cînd în prezența frumoasei Prințese Moștenitoare, către care întorcea niște ochi zîmbitori de iepure amorezat, vorbea despre datoria de a ajuta pe artiști și pe poeți, tovarăși, periculoși, la această manifestare fiind Take Ionescu, care și făgăduia fondurile necesare, el gata să ajute de unde e, de unde nu-i, pe oricine, și Delavrancea, a cărui măiestrită elocvență, cu mijloace scenice rafinate, o auzeam întîia oară vrăjind unui auditoriu uimit descoperirea de Leonardo da Vinci a chipului, necesar pentru Cina din Milan, a lui Iuda – și trebuia să-l fi auzit cum rostea, profund și sinistru, aceste două silabe Iu-da! Poate tot în dorința, pe atunci generală, de a căpăta un adept politic, C. C. Arion voia „să facă și pentru mine ceva», cu atît mai mult cu cît, cum se va vedea, ajunsesem colaborator al Epocei și eram să vorbesc cîndva la o întrunire junimistă, dar fără să fiu, în ciuda convingerii lui Sihleanu, un junimist. I-am răspuns că aș putea relua de mult întreruptele Acte și fragmente, dar admițîndu-se acum și studii. Refuzam numai remunerația, care mi s-a impus numai pe urmă, de trei sute de lei pe an, plus cîte o sută de Paști și Crăciun.

    Astfel, a început, la 1904, publicația, pe care era s-o duc și pînă la treizeci de volume, a Studiilor și documentelor privitoare la istoria românilor. Va intra acolo, pentru Brașovul și Românii, rezultatul cercetărilor în Arhivele Sfatului brașovean și, cu ocazia unor drumuri ardelene, care, de un timp, aveau și alte scopuri decît știința, noi dovezi ale vieții noastre naționale dincolo de munți. Astfel, o dată, la Sibiu, am aflat că se păstrează la Protopopiat corespondența Companiei grecești de comerț: am stat multe zile, aproape nemîncat, și cu o lumînărică lîngă mine, în lungi ceasuri ale nopții, culegînd atîta material grecesc și românesc, de cel mai mare folos pentru reconstituirea unei vieți a neamului în acele părți, viață care nu era numai a țeranilor și a preoților, fără îndoială baza, dar pe lîngă el se afla, în condiții relativ bune, și o burghezie, activă, econoamă, ambițioasă, foarte îndărătnică în hotărîrea de a i se respecta privilegiile și obișnuințile; mari registre de comerț în minuscula grecească așteptau un cercetător cu mai mult răgaz, dar mi s-a spus că, pe urmă, preoții, în trecere pentru afaceri, le-au dat cea mai profană dintre întrebuințări. Pe cînd mă trudeam asupra hîrtiilor îngălbenite, m-am trezit o dată cu un bătrîn înalt și țapăn care, luîndu-mă drept un „amanuens”, mi-a dat ordinul să comunic ceva protopopului Stroe, apăsînd, ca să înțeleg, asupra titlului său:”Măria Sa Gal, de la Casa Magnaților”. Am acceptat misiunea, care nu-mi era cu totul nouă, căci, altă dată, în Cancelaria Universității, generalul Lahovary, profesor de matematici, altfel foarte politicos, dar foarte „ciocoi”, mă confundase cu servitorul… În alt rînd actualul șef al Bisericii ortodoxe în România unită, pe atunci un elegant și supțiratec asesor consistorial, foarte curtenitor, și nu numai pentru prieteni, locuind în două odăițe lîngă Casa Națională, Ilie Cristea, îmi vorbise de nu știu ce vechi maldăr de scrisori care se păstrează la „biserica din groapă”, și mare mi-a fost uimirea și bucuria cînd am găsit acolo întreaga corespondență, purtată atîtea decenii, de pe la 1760 înainte, cu atîta lume, mai ales boieri, clerici, negustori de peste munți, a bogatului negustor sibian Hagi Constantin Pop, înrudit prin căsătorie cu nobilimea olteană. Ce nu era acolo, pînă la probe de mărfuri, de stofe din epoca Fanarioților, pe care, ca și orice voiam din acest tezaur, mi le-a dăruit, prin Cristea, bunul Mitropolit Mețianu, pe care, șagunian numai ca barbă și ca gospodărie, nu l-am văzut decît la slujbă, neavînd de ce să-l văd; le-am păstrat pînă la Expoziția din 1906, cînd le-am vîndut pe nimic, iar funcționarul cumpărător, pretextînd că le-a distrus ploaia, le-a vîndut și el zelosului cercetător al trecutului nostru negustoresc, d. Furnică; ba erau chiar și mostre de praf de pușcă de pe vremea Mariei Terezei, pe care, cînd le-am cercat în odaia otelului „împăratul romanilor”, pentru mine de „ploșnicioasă” amintire, etajul s-a umplut pe trei zile de mirosul de ceapă cu care se tratau reciproc războinicii din acea vreme. Supt gangul otelului lăzile cercetate se ridicau, ceas de ceas, movilă, pe cînd cu o înfricoșată grabă copiam și rezumam actele mai importante, strămutat sufletește în lumea acestor interesanți și simpatici ișlicari cărora prietenul negustor ardelean, „hagiul”, a cărui boltă se mai vedea și se mai vede încă în Sibiu, le trimetea de toate cele din Apus, de la piese de îmbrăcăminte pentru jupîneasa și coconița, pînă la Enciclopedia franceză, periculoasa, revoluționara Enciclopedie franceză, pentru un cleric altfel așa de evlavios ca scriitorul și traducătorul Chesarie de Rîmnic. Din aceste hîrtii urmăream în drumul său la Karlsbad, unde între „duchi“ și „duchese”, cinstit de ambasadori ca al Spaniei, uita așa de mult pe buna sa soție craioveană, care-i trimetea toate premenelile necesare pentru costumul său oriental, pe ultimul Știrbei din ramura veche. Era acolo și o bogată mină pentru istoria scrisului românesc, de clerici și de mireni, ca învățatul elenist Grigore Brîncoveanu, printr-a cărui bibliotecă, apoi prădată și risipită, de la biserica grecilor din Brașov, am cercetat, nu fără folos, ori ca Florian Aaron, istoricul ardelean din București, și Eliad, comandîndu-și la Sibiu materialul pentru tipografie. Ce n-am luat pentru mine am trecut – tot așa de dibaci ca odinioară corespondența consulilor austrieci în Muntenia, strămutată și uitată la Sibiu, în retragerea sa din vremea napoleoniană, de consulul sas Merkelius —, și am putut astfel depune, în ciuda pazei ungurești de la graniță, la Academia Română.

    Voi străbate, cîndva, Ardealul de la un capăt la altul, oprind trăsura, plătită din punga mea – d. Goga, acuma alt om decît tînărul student de la Budapesta și decît visătorul din primele poezii pe care mi-am făcut cea mai plăcută datorie să le salut, va vorbi de nu știu ce rechiziții de la preoți pentru excursii de „sultan“ răsfățat sau conrupt —, la fiecare bisericuță, pătrunzînd în mizeria ei umedă, răsfoind vechile cărți de slujbă, căutînd în ele fărîma de adevăr contemporan, care, unită cu alta, și ea păstrată din întîmplare, fără gînduri de „istorie”, alcătuiau o vedenie de trecut românesc, întrucît, pe acele vremuri aspre, ea era cu putință. Așa s-a făcut, fără înaintaș, fără călăuză și fără îndemn, culegerea inscripțiilor și însemnărilor ardelene care a apărut, în seria oficială, la 1906.

    Cum aveam acuma locul de publicare, se părea că însuși norocul vine cu carul la moara care umblă. O dată, călătorind, pentru scopul de informație națională despre care va veni vorba pe urmă, prin Oltenia, am ajuns la poarta mînăstirii Brîncoveni, înoă așa de bine păstrată prin grija administratorilor ospiciului. Alături era conacul unde Grigore Brîncoveanu, Bibescul înfiat de elenistul de pe la 1820, își ținea arendașii, dintre care ultimul fusese un Skedaresi. Casa, aparținînd acum amicului meu Brîncoveanu, era complect pustie; un tablou, bunișor, de Lecca, atîrna încă pe păreții goi, iar, în pod, Doamne! , dintr-un gros strat de praf, îngrămădit de vreo cinzeci de ani, răsăreau colțuri de hîrtii care se cereau dezgropate. Și, cînd s-a terminat întreagă această operație, aveam înaintea mea toată arhiva mănăstirii Hurezului, rămasă în mînile eforului de pe vremuri al”Așezămintelor Brîncovenești”. Și aici o viață, o întreagă viață, în care-și aveau, încă de pe la 1700, rostul lor Voievozii ctitori, boierii ajutători, egumenii, protopopii, preoții. Era o impresionantă exhumare. Puse în saci, hîrtiile au plecat spre gară pentru ca apoi, cu autorizația amabilului proprietar, să formeze volumul IX dîn Studii și documente. Dar pe urma mea jandarmii veneau să-mi ia prada, și o iapă leneșă se proptea în drum, la o sută de metri de gara unde acuma trenul intra… Aveam aerul unui hoț american de cinematograf, – încă nedescoperit pe atuncea.

    Și alte grupe de documente românești, vădind o viață așa de interesantă, de bogată și de sinceră, așteptau de mult publicarea. Astfel, la Craiova, în Muzeul care poartă numele nedreptățitului pictor Aman, de o așa de onestă tehnică și de un atît de vast simț pentru tot ce e „pictural”, zăcea întreaga corespondență a familiei lui, cu multele și feluritele afaceri ale tatălui, un fel de Hagi Constantin Pop în Oltenia lui, presimțind cu istețime toate prilejurile de cîștig, pe cînd femeia care era să-i dea un copil la bătrîneță, un „dar al lui Dumnezeu”, un”Teodor”, ținea ascunse tezaurele de poezie pe care era să le transmită fiului. Și, într-o zi, căutîndu-se ceva prin niște grajduri părăsite ale boierilor Glogoveni din aceeași Craiovă, a ieșit nu numai îmbelșugata Arhivă a unei mari gospodării oltene pe vremea Eteriei, dar și scrisorile, atît de prețioase, ale lui Tudor Vladimirescu el însuși. Într-un depărtat volum din Studii și documente a apărut și această contribuție esențială la cunoașterea unei regiuni așa de interesante la începutul secolului al XIX-lea.

    Acest lung șir de volume, în care intrau și atîtea documente de caracter general din arhivele și bibliotecile prietenilor, la cari la toți am scormonit, pînă și la cel din urmă din provincie, nu mi-a adus, de altfel, nici o vorbă bună. Ba chiar un coleg de la Facultatea de Drept, pe care-l cunoscusem la Iași, ca profesor acolo, tînăr oltean sprinten și vioi, foarte iubit de studenți, alăturea de severul Stelian, I. Tanoviceanu, a consacrat într-un ziar lungi coloane greșelilor mele de genealogie moldovenească, specialitatea lui, în care, cum sînt lucrurile omenești, făcea tot atîtea greșeli măcar cît și mine și, cum, gata de răspuns precum eram atuncea, am ripostat, s-a spus de dînsul, spre știința tuturora, că nu numai îmi lipsesc neapăratele cunoștinți, dar iscălesc volume pe care nu le-am făcut, timpul material nefiind suficient pentru o producție atît de scandaloasă. Și, ca să învedereze lucrul, nu uita, cu o deosebită delicateță, să noteze și timpul pe care, după socotința lui, trebuia să-l consacru vieții de familie. Acelora cari cataloghează delictele mele științifice mă grăbesc să le semnalez și acest element prețios pentru a mă reduce la adevărata valoare. Tanoviceanu avea și o deosebită pică pentru că, într-un articol al lui dat unei colecții îngrijite de mine, cum el releva o greșeală a mea, eu am adaus un calificativ mai aspru pentru mine și l-am ridicat la superlativ… O, e periculos să glumești într-o țară de intelectuali deștepți…

    Pătrunsesem și în Academia Română, care mă reținuse atîta vreme la ușă ca pe un catehumen supus pocăinții, și pentru unele caracterizări din Opiniile de la 1899. Cum am pătruns, e poveste lungă. Aleg dintr-însa doar atîta că am trecut numai la al treilea scrutin, cu majoritatea absolută, după ce Bogdan și, cred, și Onciul, își căpătaseră locurile acolo. Stricam o veche armonie, cu care Sturdza însuși, așa dominator cum era, avuse mult să se lupte, ajutat și de străbătătorul spirit al d-lui Bianu. Cîte supărări și pe acea vreme! O dată, în ședința publică, Hasdeu s-a ridicat ca să declare că revine asupra unei donații pe care o făcuse. Lucrul științific se făcea, firește, în aceste condiții, cu totul neîndestulător.

    S-a încercat o dată și cenzura față de memoriile pe care eu, cel oprit la poartă, continuam să le dau. Bondar zgomotos în acest stup unde se făcea așa de puțină miere pentru alții, președintele perpetuu, în puterea unei făgăduieli de testament care s-a dovedit vană, I. Kalinderu, intimul puțin prețuit al regelui, căruia-i administra moșiile Domeniilor, cu fațadă – „să se vază, să se vază“! —, dar cu pagubă, și-i culegea ștafete din viața politică și socială, pe care o urmărea viclean cu ochiu-i de oriental pe jumătate închis, pe cînd, cu jobenul sur, cu mustățile ceruite ca ale lui Napoleon al III-lea, străbătea călare Bucureștii, înnodnd conversații de pe șa, pentru plăcerea de a te prezintă tîrîndu-te după Rosinanta lui, încerca să-mi denunțe pe Sturdza, care el ar fi oprit și închis în saltar nu știu care din aceste lucrări. Mirosea greu, a pivniță veche și a locuință lacustră, în templul înțelepților, unde – și atunci! – orice era contra mea se bucura de o atenție deosebită: mai mult de aceea se dăduse un mare premiu, pentru o savantă, dar neînsuflețită și haotică Istorie a lui Mihai Viteazul, pe care era incapabil de a-l înțelege eroic, lui Ioan Sîrbu, ciudat pedant bănățean, care te adula în public, rîzînd șiret din ochii verzi de slav, și te pișcă prin note, în timp ce se lupta la Fundația Carol, unde merituosul cercetător, istoricul lui Matei Basarab găsise un loc de bibliotecar, cu cineva care, plin de mijloace grecești tradiționale, era mult mai tare decît dînsul.

    Cînd, în sfîrșit, fiecare fiind obosit de intrigile sale, am intrat în aceste templa serena, a căror activitate îmi impusesem să o urmăresc numai de sus, din lojile publicului, Iacob Negruzzi, redevenit apoi atît de prietenos pentru mine, și el însuși așa de simpatic prin interesul pe care pînă în clipa morții l-a păstrat pentru orice era idee, contribuție științifică, vitalitate intelectuală, dar care se amuzase să-mi caute strămoși eterogeni cari n-au existat niciodată, m-a întâmpinat cu un mic discurs care numai a salutare nu sămăna, puindu-mi-se în vedere că acolo domnește o camaraderie perfectă pe care neastîmpărul meu n-ar trebui s-o tulbure, – iar din sala manuscriptelor nu o dată auzeam discuții care treceau prin două uși și un culoar, servitorii fiind cu urechea la războiul stăpînilor. Am răspuns foarte simplu și scurt, luînd un angajament pe care cred că l-am ținut: acela de a fi cel dintîi la muncă și la pretenții cel din urmă. În ce privește pe acestea, trebuie să mai adaug că și colegii au făcut, statornic, așa încît să nu le pot manifesta niciodată (1910).

    Acuma, nimeni nu-mi putea opri publicarea memoriilor deși, o dată – și, acum de curînd, a doua oară – s-a încercat o discuție critică asupra lor. Puteam să reiau și colaborarea mea la Hurmuzaki, unde și d. I. Nistor va începe tipărirea decisivelor rapoarte ale consulilor austrieci. Din partea mea, am luat asupră-mi, ajutat de soția mea, care-mi făcea grelele traduceri din ungurește, corespondența cu orașele ardelene a Domnilor, boierilor și altor oameni de la noi. Pe urmă, după ce învățatul grec din Petersburg Papadopulos-Kerameus făcuse prin mine să i se introducă în colecție materiale de mult adunate, am luat, în mare parte după copiile Academiei, actele grecești relative la trecutul nostru, pe care le-am putut duce pînă către sfîrșitul secolului al XVIII-lea. Patru mari volume noi se adăugeau astfel la adunarea actelor străine privitoare la istoria noastră.

    Am spus că mi se dăduse un loc aici la Academie pe care nu căutam să-l fac mai larg. Cînd Sturdza – pentru a cărui aniversară alcătuisem un volum de Prinos, la a cărui dedicație a fost o discuție, fără rezultat, de două ceasuri, ca să mi se lase apoi mie redactarea ei, iar la prezintare am preferat s-o facă alții, – cînd el deci era în rele dispoziții evitam ciocnirea, așa încît nu mi s-a aruncat peste umeri regulamentul, ca forfotitorului doctor Istrati, și n-am fost trimes, pentru vreo propunere, „la calendele grecești”, ca Duiliu Zamfirescu, totdeauna gata să se „fandeze” cu un adversar căruia îi trimetea cartelul și apoi, cînd mai trecea vremea, cădeam la învoială, prin dibăcia d-lui Bianu. Ajunsesem chiar să-mi găsesc prietenii, în afară de cercul restrâns al „tinerilor istorici”, care nici acesta nu se va menținea pînă la sfîrșit. Dar cînd, la apropierea jubileului de douăzeci și cinci de ani al Academiei, bunul, cumpănitul Poni, declarînd că nu mai poate purta prezidenția, chiar și cu un secretar așa de experient ca d. Bianu, și arătînd nevoia unui succesor cu notorietate culturală, a riscat o indicație către mine, s-a făcut, deși era o zi de vară caldă, un frig neașteptat în larga sală bătrîncioasă a iubitei mele Academii. Era, de altfel, să mai văd, acolo, destule…

    Cu toată frica mea veche de orice ar fi o povestire, de orice ar sămăna cu o sinteză, biblioteca populară a”Minervei” mă furase cu acea istorie populară a lui Mihai Viteazul, pentru care mi-am adus aminte că pe vremuri fusesem, așa puțintel, un poet. Iubirea pentru trecut, pentru marile lui figuri de energie și sinceritate, de aplecare către orice risc, tocmai contrariul dispozițiilor pe care le observam la contemporanii mei, mă prinsese și, adăugindu-se preocupațiile politice, astfel de învieri îmi serveau pentru critica timpului prezent mai mult decît orice argumentare de natură abstractă, logică. Suferințile vechilor săteni și preoți ardeleni mă luaseră pe aripa lor în Sate și preoți din 1902. Peste doi ani, Spiru Haret, care, desigur, dacă nu era un suflet cald și un visător – scrisorile lui de student la Paris își rîd de războiul pentru independență —, căpătase prin cugetarea lui de matematic nezguduite convingeri care corespundeau cu ale mele, s-a hotărît, în vederea scopurilor urmărite de dînsul în învățămîntul pe care-l reforma, să deie o deosebită strălucire aniversării de patru sute de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare.

    Pe Haret abia de-l voi fi văzut, și în firea lui rece, în glasul lui puțin nazal, în figura lui palidă fără relief, ca și în firea autoritară pe care, cu toate scrisorile afectuoase către orice învățător, o avea, nu erau elemente care să poată cuceri pe un tînăr. Nu știu prin cine, el însuși își formase o părere nu tocmai rea despre intențiile mele ca și despre ce aș fi în stare să fac. Astfel el îmi dădu să scriu pentru această ocazie o Istorie a lui Ștefan cel Mare, care trebuia răspîndită pînă în fundul țerii în mii de exemplare, I. Bogdan, care poate el vorbise despre mine, avînd să adune documentele lungii și glorioasei Domnii, mare operă de neegalabilă răbdare, care trebuia să apară mult mai tîrziu.

    Cartea am făcut-o, cu toată dificultatea documentării, dintr-un singur avînt și, măcar că ungurii au oprit-o, pentru că spuneam într-însa că „strămoșii regelui Matiaș au mîncat mămăligă pe taler de lemn”, am avut bucuria că, într-o călătorie prin Ardeal, tocmai pe la Baia Mare, în casa unui sătean, fiica lui m-a întrebat – arătîndu-mi cartea de la”Minerva” cu foaia de titlu împodobită de bizarul miniaturist Rola Piekarski, refugiat polon la Tîrgul-Jiului și boem plătit de Filip —, m-a întrebat, zic, dacă eu am scris-o, ca să strige apoi:”Dacă e așa, apoi țucu-ți sufletul!” [1].

    Serbarea a luat proporții neobișnuite, într-o țară în care trecutul nu era viu ba, mai mult, se făceau cu privire la dînsul, după excesele romantismului fără adîncime, glume ușoare. Pusesem la cale cu Haret o procesiune istorică pe însăși Calea Victoriei, și ministrul, după ce făcuse în gînd o socoteală precisă a lungimii străzii și a Șoselei, împărțite pe proporțiile obișnuite ale unui trup de cal, se învoise. Se găsiseră ceva bani pentru facerea costumelor, zugrăvite bucuros de pictorul Costin Petrescu, și regimentele de cavalerie dăduseră Un nobil Ștefan cu ochii albaștri și un mai mititel și grozav de negricios Vlad Țepeș, pentru ca nici Muntenia să nu fie uitată. Am rămas plăcut surprinși cînd am văzut că lumea stricată de luptele politice și de plăcerile banale se poate înduioșa de un asemenea spectacol. Arhitectul bucovinean Vladimir Mironescu, care-mi arătase și un frumos album de reproduceri în colori ale odoarelor din bisericile bucovinene, făcuse la Șosea o copie în lemn a mormîntului lui Ștefan de la Putna și, deodată, cînd se înălțau rugăciunile pentru pomenirea marelui Domn, al cărui nume ne rechema Bucovina, Ardealul chiar, am văzut, adînc zguduiți, cum pe acel lemn săpat cu arhaice slove se pleacă genunchii bătrînului prim-ministru Sturdza […].

    Am descris pe urmă, din însărcinarea lui Haret iarăși, aceste scene și cele din toată țara, tot așa de sincere și de duioase, în Pomenirea lui Ștefan cel Mare.

    Numai dintr-un colț s-a ridicat un strigăt de indignare contra proslăvirii măcelului. Am cetit pamfletul. Autorul era un fost călugăr Teodorescu, care iscălea pornografiile sale favorite: Tudor Arghezi. Peste treizeci de ani netrebnicia unui tineret conrupt era să facă din el un nou Eminescu…

    Era pe drum bun lupta pe care o începusem la România jună și o urmasem în Epoca, răsplătit de Filipescu cu o ladă de excelent vin, prin articolele care, adunate, au format, pe aceeași linie, de acum neclintită, volumul Cuvinte adevărate… Din toate părțile veneau semnele că această societate, care părea vrăjită de o detestabilă politică și veștejită de aburul fierbinte al intereselor materiale, trăiește, vrea să trăiască, de o altă viață, tot mai sus și tot mai larg, peste brazdele însîngerate ale hotarelor săpate în carnea ei.

    Simțeam nevoia tot mai mult, în această operă care totuși era așa de grea, de sprijinul tuturora. La o serie de conferințe făcute pentru femeile din lumea bogată am văzut pe atîtea care erau cu totul altceva decît păpușile occidentalizate prin modă, limbă, călătorii, pe care le credeam singure în acele locuri. Lîngă venerabila doamnă Ecaterina G. Cantacuzino, așa de patriarhal boierească în figură, în glas, în gesturi, sufletul cu desăvîrșire ales, cum a dovedit-o publicarea cugetărilor sale, după teribila ei moarte, strivită în tren cu soțul, un pios adunător de acte despre familia sa, al Adinei Gr. Olănescu, născută Ghica, nepoata Cantacuzinilor. De o vrîstă mai înaintată, de un aspect sever, fără farmec fizic, ea arăta o perfectă înțelegere a datoriilor imperioase care se impuneau și sexului ei și categoriei ei sociale în această epocă de mari prefaceri. Ceva mai tîrziu, voi găsi la dna Marghiloman de atunci, viitoarea dnă Brătianu, aceeași călduroasă dorință de a vedea afirmîndu-se însușirile reale ale unui popor prea mult timp desprețuit, și în această credință nepoata de fiu al lui vodă-Știrbei, Cantacuzină din Moldova după mamă, aducea tot spiritul de energie activă al bunicului ei.

    Supt îngrijirea harnicului secretar general de la Culte, P. Gîrboviceanu, cu care am fost și prin tăinuite mînăstiri din funduri de pădure, unde călugări meșteri la cîntări, și chiar la cîntece de lume, își dregeau cu vinul porfiriu din pivnițe glasul puțin prăfuit și egumenii se cutremurau cînd în biblioteca necercetată căutătorul de manuscripte atingea cutare hartă între foile păturite ale căreia stăteau grămadă bumăștile de cîte o mie, se lucra serios, fără mult zgomot, la ceea ce pe urmă, cu multe surle și tobe, dar mai cu puțin folos, se va chema „cultura poporului”. Ministerul patrona biblioteca de popularizare”Steaua” și, prins de acuma, tot mai mult, de dorința de a vorbi poporului, pe care ajunsesem a-l cunoaște altfel decît din mahalaua botoșăneană sau din mijlocul cărților profesorului, am dat acolo, nu o informație bine cernută și cu îngrijire pusă la gheață, ca să mă cetească și prețuiască zece oameni, ci prinosuri de închinare pentru acei eroi fără cunoașterea și cultul cărora nu poate trăi nici o nație, dacă nu viața lui Veniamin Costachi, îngerescul Mitropolit moldovean cu care prin alianță erau înrudiți ai mei despre mamă, aceea a lui Tudor din Vlădimiri. Întîmplarea a făcut astfel ca lîngă eroul săbiei domnești să steie acela al hangerului răzvrătirii pentru dreptate și sfîntul ridicat dintre boieri ca să împace în numele lui Dumnezeu tot ceea ce desparte pe oameni din cauza intereselor opuse.

XVII. Călătorii nouă și nouă lucrări