Dezvoltarea imperialismului contemporan

Miron Costin

Editura Bestseller

Imagine: RossHelen

Carte electronică publicată cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe – Departamentul Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni.

INTRODUCERE

    Cursul din anul acesta trebuie să aibă un alt caracter, deși nu prea deosebit, de acela al cursurilor precedente, cu toate că și acela era în legătură cu realitatea vie: lucrurile de care suferim, către care merge gândul nostru, de care se încălzește inima noastră. El trebuie deci să aibă această continuă preocupare de a lămuri pe ascultători asupra problemelor zilnice, asupra întrebărilor ce se presintă înaintea fiecăruia, și fiecare este dator să aducă tot ce poate pentru ca aceste întrebări să fie lămurite.

    Anul acesta, întrebările ce se pun înaintea lumii intregi se resolvă în chipul cel mai sălbatec, cu distrugerea existenței unui Stat, cu călcarea în picioare a populațiilor nenorocite, ca pe vremea năvălirilor celor mai grozave din secolele al IV-lea și al V-lea. In momentul când trei țări au dispărut, trei țări care au fost sprijinite pe o basă națională ce era socotită ca sacră,—și de sigur că ideia aceasta națională este sacră pentru inima fiecăruia dintre d-voastră, — în momentul când, dacă se supără cineva de undeva, s’ar putea ca orașe Întregi să fie desființate prin aruncarea bombelor din avioane care zboară și la șapte mii de metri deasupra pământului, fiind invisibile, — cel mai „viteaz“ mijloc de a lupta, cum este și mijlocul de a distruge și o flotă întreagă cu vase care nu iese la suprafață și se poate întâmpla să scape după ce au săvârșit marea crimă, distrugând și marile averi cuprinse în păreții vaselor acestora—, în momentul când anume amenințări s’au îndreptat și asupra noastră, în sfârșit în momentul când este vorba de refacerea unor State așa cum au fost înainte de marele războiu și s’a putut spune că e vorba de a se reface Rusia dela 1914,—și s’a crezut că este o învoială în acest sens, fiindcă altfel de la Berlin nu s’ar fi aruncat aceste cuvinte imprudente, și, dacă unii vor situația de la 1914, se pot ivi și alții cari să vrea același lucru, și, atunci, de ce Franța să nu ceară hotarele de la 1814, deci moștenirea lui Napoleon I-iu, în momentul când interesele Statelor naționale și ale națiunilor, care au dreptul de a munci cinstit pe pământul locuit, apărat, fructificat și împodobit cu toate minunile artei de dânsele sânt puse la îndoială, stând la disposiția unui balaur politic și militar oarecare, în legătură cu capriciul unor individualități care, în vremea aceasta de încoronare a tuturor nepregătirilor, a tuturor inconștiențelor și imoralităților, pot să influențeze toată activitatea unui mare Stat și să decidă de soarta lumii, eu cred că această catedră, ori este ceva mort, de pus în legătură cu atâtea alte lucruri moarte din societatea contemporană, care cuprinde însă și o mică parte de lucruri vii acum, de lucruri care deschid o perspectivă în viitor, pe lângă mulțimea de cenușă al civilizațiilor arse, din care a rămas numai această cenușă ce se poate sufla în vânt, din ceia ce odinioară a fost un element organic dinamic în viața omenirii, ori catedra aceasta trebuie așezată în această din urmă categorie. Se poate face forma și pentru mine și pentru d-voastră, dar din toate acestea țara n’ar trage niciun fel de folos, și nici profesorul nu ar avea bucuria că a înfățișat adevărul, nici ascultătorii n’ar pleca de aici cu bucuria că în anume chestiuni au primit lămuririle unui om care a cetit mai mult și mai ales care a trăit mai mult și, cum se întâmplă în casul mieu particular, a fost amestecat în toate rosturile țării. N’am fost ministru înainte de patruzeci de ani, n’am presidat o Cameră înainte de majoritatea politică, n’am fost așa de fericit în viață ca alții, dar poate tocmai de aceia am avut norocul ca și răul și binele acestei țări să fie necontenit aproape de inima mea, și binele ei împletit puțintel cu ceia ce am fost în stare să dau și eu, pe lângă atâția alții. Se poate, dar nu vreau să vă fac complici ai unor formalități goale de învățământ universitar.

    Aceasta este menirea adevărată a catedrei pe care o ocup — și, printr’o hotărîre a Corpurilor Legiuitoare, iscălită de Suveran, hotărîre care poate să facă neplăcere multora, dar nu eu voiu cere să fie anulată, eu sunt profesor până la sfârșitul zilelor mele la această catedră, ceia ce înseamnă că necontenit vă voiu aduce mai multă experiență, mai mult lectură și veți profita de pe urma unor lecturi pe care, cu enciclopedia care vă ocupă potrivit cu regulamentul Facultății, d-voastră înșivă nu le puteți face.

    Eu cred deci că rostul acestei catedre este să vorbim de lucrurile de acum, de îndrumările ce ni se impun, de suferinți pe care n’am fi oameni dacă nu le-am împărtăși, de idealurile de dreptate pe care ne-am coborî dacă am fi nesimțitori față de dânsele. Cred însă că nu este potrivit să vă arăt, ceia ce se petrece, — și se petrec lucruri așa de extraordinare, schimbându-se din zi în zi, încât nu este nimeni pe lume să le înțeleagă, de exemplu atunci când se spune că sunt „arme secrete" care, atunci când vor ieși la iveală, în zădar va fi toată vitejia, toată pregătirea, pentru că de ajuns să se fi găsit arma secretă pentru ca stăpânitorul ei pentru moment să fie și dominatorul lumii, bine înțeles până ce arma secretă se va descoperi și, de altă parte, va veni altcineva cu o armă secretă mai recentă și tot așa până nu va mai rămânea țipenie de om civilisat, urmă de monument istoric, fărâmă de întrupare a artei și frumuseței și vom merita soarta de a fi cuceriți de către un număr de negri sănătoși, cari cred în ceva și sânt simțitori la o dreptate, în care atâția oameni prea civilisați sau rău civilisați au ajuns să nu mai creadă. Prin urmare eu n’am rolul de cronicar al războiului și, pe lângă aceasta, țara noastră este neutră, din causa hotareior ce are și vecinilor pe cari ni i-a dat Dumnezeu. Evident că și ca profesor, dar și în situația pe care n’am cerut-o, dar fără îndoială că trebuie să fiu mândru de dânsa și să-i corespund și ca atitudine politică, în această dublă calitate nu sunt chemat să vă presint buletinul critic al operațiilor ce se desvoltă pe frontul de Apus, care este singurul pentru moment, dar nu se știe câte fronturi pot să răsară mâne.

    La Academia Română, după ședință, generalul Rosetti ni spune nouă lucruri care nu se pot spune nici acolo în ședință publică, ceia ce nu înseamnă a vă invita pe d-voastră să aplecați urechea la gaura cheii.

    Dar eu pot face altceva, care nu este nici contra neutralității, nici contra îndoitei calități pe care am ajuns s’o am și pe care n’am intenția de a o părăsi, nici pe una, nici pe alta, pentru că una mă pune în legătură cu tineretul țării, iar cealaltă mă face să asist la sfaturile celorlalți, în mâna cărora stă soarta României, și, acolo, se poate spune din când în când un cuvânt, care, dacă ar lipsi, poate că unele hotărîri nu s’ar lua, ori s’ar lua altfel; ceia ce pot eu face potrivit și cu aceste două calități ale mele este să arăt originea ideilor care în momentul de față fac nenorocirea omenirii.

    Știți că, în aparență, este foarte ușor ca un spirit superficial să-și lămurească neașteptatele, neobișnuitele și fatalele lucruri care trec înaintea noastră și care ne dor fără îndoială în fiecare moment. N’are decât să considere situația politică din anumită țară, să vadă, acolo, ce revoluție s’a petrecut la o anumită dată și, poate, dacă vrea să se coboare puțintel în trecut, să vadă cine a fost plagiat prin revoluția care s’a petrecut în această anumită țară, fiindcă un anume imperialism, supt care geme atâta lume care este încă vie, și supt care este îngropată atâta lume care nu mai este vie, nu vine de acolo, ci de aiurea, dintr’o lume mult mai cuminte decât lumea de dincolo, dintr’o lume care a aruncat ideia Statului totalitar, dar a știut ce să facă dintr’insul. Statul totalitar, in care eu nu cred de loc, Statul acesta totalitar poate fi întrebuințat un moment pentru o anume nevoie a unei societăți, dar o societate nu poate să fie sacrificată unei forme trecătoare, cum este forma Statului totalitar, căci in câte forme nu trăiesc pe rând popoarele ! Da, cu o privire superficială și distrată a omului mulțămit cu puțin în ce privește gândirea, este ușor a se spune: în cutare loc s’a produs o revoluție, s'a instaurat o nouă ordine de lucruri și, în ordinea aceasta de lucruri, s’a ajuns ca toată lumea să asculte de persoane pe care nu ne permitem să le judecăm,— fiecare popor își alege conducătorii pe cari îi vrea și este o normă internațională de a respecta pe conducătorii de pretutindeni. Se poate zice, în legătură cu anumite lecturi, mai multe sau mai puține, cu o înțelegere mai adevărată sau mai greșită a lucrurilor ce s’au cetit, că s’a format o doctrină și doctrina aceasta, care a fost înfățișată poate și într’o carte, îndeamnă una din cele mai puternice și mai vrednice națiuni din Europa, cu un trecut glorios în toate domeniile, pe o cale care este a imperialismului. O concepție ca oricare alta. A existat și în alte vremuri. Veți zice, nu este criticabilă ? Poate fi și criticabilă, dar nu este rostul acestei catedre neutre într’o țară de neutralitate s’o facă.

    Sunt anumite afirmări imperialiste care vin și de la Francesi. Gobineau era om de mare talent, dar puțintel într’o parte, care credea în superiorități de rasă aleasă, în legătură cu niște opiniuni care se află, pe la 1840, și la Augustin Thierry, istoric foarte admirat odată, care spunea că în Franța este continua luptă între clasa dominatoare și o clasă supusă. Unii și alții trăgeau din această situație închipuită motive de mândrie. Dar de fapt n’a fost niciodată în Franța așa ceva. Poporul frances este făcut din fusiunea, încetul cu încetul, a unei clase superioare, care nu era peste măsură de dârză și mândră de isprăvile sale, căutând și aiurea o legitimație pe care nu credea că i-o poate da numai cucerirea, și dintre mulțimea găsită și supusă. Părerea aceasta a mers mai departe. Și astfel Gobineau se simția pur sânge normand din vremea cuceritorilor și credea că luptă pentru ascendența sa.

    Sunt deci rase care nu ar avea pe lume o altă misiune decât aceasta: să aștepte ceasul fatal în care vor îngenunchia, vor robi o bucată de vreme și, când vor cădea pe ogorul ce l-au lucrat, încă vor fi bune la deva, pentru că îngrașă ogorul. Și noi am face parte din producătorii de gunoiu pentru sămănăturile pe care le vor mânca alții, după o anumită doctrină. Doctrina aceasta zice așa: rasele inferioare, care sunt toate celelalte afară de una, sunt menite să robească, dar ele trebuie să aibă un conducător, fiind incapabile de a se conduce prin sine, și, atunci, dacă ar exista, în mijlocul a zece milioane de robi născuți, un signur om care ar aparținea rasei menite să guverneze, acela organisează și mână la plug și car milioanele acelea care trebuie să-și facă datoria față de o teribilă doctrină cum n’a cunoscut, niciodată, cugetarea umană una mai aspră și mai crudă. Această rasă inferioară, evident, degenerează, și, în măsura aceasta, pregătește terenul pentru desvoltarea cât mai înaltă a rasei privilegiate. La noi ar fi destule elemente pentru a ne conduce, vre-o trei sute de mii undeva, vre-o două sute de mii aiurea și, apoi, în cutare sau în cutare parte, așa că ar face opt sute de mii de oameni, opt sute de mii de stăpâni la patrusprezece-cincisprezece milioane de robi, ceia ce ar ajunge destul de bice, mai ales dacă li se dă o educație caporalistică suficientă.

    Se spune deci: am înțeles: s’a produs o revoluție, cineva stăpânește un mare popor, o carte cuprinde sâmburele doctrinei; de aici, o puternică pregătire de războiu. Usina ta este mai slabă decât a mea, aceasta înseamnă că eu sunt stăpânul tău pe un număr de ani, penă vei face tu o usină mai puternică și, la sfârșit, va veni negrocrația de care am vorbit aiurea. Vedeți ce lucruri fericite și vrednice de admirația tuturor și cât trebuie să ne pregătim ca să omorîm și noi pe cineva, îndeplinindu-ni astfel rostul în această umanitate al cării scop de căpetenie e acesta !

    Așa judecă felul ușor de a înțelege lucrurile.

    Dar catedra mea are scopul de a arăta, pe cât este cu putință, originea, cât de depărtată, a lucrurilor care sunt în present. Aceasta este admis. Nimic din neutralitateanoastră nu se opune la o astfel de cercetare, pentru care avem unele texte : cărți, mărturisiri ale oamenilor cari au condus istoria de la începutul secolului al XIX-lea. Să nu se creadă, deci, că sunt cu desăvârșire noi asemenea idei si asemenea procedee, dar odinioară omenirea le suporta mal ușor, pentru că nu existau teribilele mijloace de aplicare pe care le avem astăzi. M’am hotărît deci, ca pentru secolul al XIX-lea să urmăresc ideia imperialismului în ce privește izvoarele de unde pleacă.

    Veți vedea că aici putem fi într’adevăr foarte neutrali, fiindcă mulți au păcătuit și păcatele au trecut de la unii la alții și, pe lângă cei vinovați, sunt mulți cari au făcut păcate, dar fără a fi vinovați, pentru că și-au luat inspirația din atmosfera în care trăiau, iar, în atmosfera aceasta, sunt cugetători cari nu s’au gândit că gândirea lor poate avea efect. Și astfel ne vom găsi într’o lume de înțelegere umană, într’o lume de iertare, fiindcă orice înțelegere deplină aduce și un element de iertare, pe care nu trebuie însă să-l exagerăm.

    Lucrurile acestea le vom urmări pe basa mărturiilor contemporane.

    Voiu pleca însă, în cursul acestui an, de la starea de spirit a secolului al XVlII-lea. Fiindcă originea este acolo. Starea de spirit se manifestă acum, la începutul secolului al XX-lea, dar obîrșia acestor idei, se găsește în trecut, in secolul al XVIII-lea, și chiar, dacă ar fi să înțelegem mai deplin, ar trebui să ne coborîm mai departe, de și margenile cursului, trase de mine, mă împiedecă de a merge pnea mult intr’un trecut mai depărtat, la care se va face apel numai atunci când lucrurile dela 1800 și ceva, pregătind lucrurile din secolul al XIX-lea și lucrurile din secolul al XX-lea, n’ar putea fi înțelese fără acest apel la alte epoci din istoria omenirii. Am putea aduce înainte imperialismul sacru al antichității celei mai depărtate, cu singura Monarhie a Orientului, care s’a mutat din Egipt in Haldeia, din Haldeia în Asiria, din Asiria în Media, din Media în Persia, apoi in epoca lui Alexandru cel Mare. Acesta este fără îndoială un început al ideii imperialiste, care era în legătură cu un întreg aparat de credință, cu altă socoteală între zei și oameni decât aceia pe care o putem face în timpurile noastre, când Dumnezeu este acolo pentru ca să i se tragă clopotele, de câte ori a mai fost asasinată o națiune și, de sigur, concepția aceasta nu este cea mai înaltă.

    Aș fi putut foarte bine să vă arăt imitația de-a lungul secolelor a lui Alexandru cel Mare, lucru pe care l-am făcut și pentru istoria Romanilor și pentru istoria Cartaginezilor. Am arătat că Hannibal nu este decât copia lui Alexandru, imperialist în înțelesul cel mai deplin și mai evoluat al ideii. Alexandru represintă Macedonia, o țară de care a rămas totdeauna legat, el represintă anumite amintiri grecești : războiul Troii, sacrificând la mormântui lui Achille, trimeterea de buletine ale victoriei la cetățile grecești de acasă, pe când Hannibal este Cartaginezul care a uitat Cartaginea lui: a intrat în Spania, a trecut în Italia și, de la o bucată de vreme, este șeful unei armate care-i aparține lui: el nu mai ascultă de Senatul din Cartaginea. Gândiți-vă un șef de Stat în Europa căruia i s’ar întâmpla să nu-i meargă bine afacerile, n’ar mai asculta de dorința poporului său, ci ar spune: nu- mi pasă de nicio formă politică, atunci când am armata mea în jurul mieu și merg înainte, și va merge înainte până la un sfârșit care este ca sfârșitul lui Hannibal, care a trebuit să se refugieze și să moară în condițiile cele mai umilitoare și mai dureroase pentru el. Dar evident că Iuliu Cesar și Pompeiu au mers pe urmele lui Alexandru cel Mare. Fantoma lui Alexandru, această strălucitoare și ispititoare fantomă, a cutreierat necontenit lumea și, cum veți vedea, atunci când voiu lua deosebitele izvoare de inspirație ale imperialismului, arătându-l în scrisele contemporane și în deosebitele manifestări ale personalităților conducătoare, Napoleon I-iu este de neînțeles, dacă în urmă-i nu se găsește Iuliu Cesar și la capăt Alexandru cel Mare.

    Cum vedeți, rădăcinile acestea ale imperialismului sunt multe, adânci și depărtate, dar, în presintarea unei desvoltări istorice, care trebuie să se facă într’un anumit cadru, de timp, de loc, de mediu, trebuie să se introducă o astfel de atmosferă. Plecând dela o anumită dată, veți vedea cât de multiple sunt izvoarele de unde pleacă, o anumită stare de spirit contemporană, care nu este numai la unii: la aceia este în stare de voluptate continuă a călcării pe creștetul învinșilor, dar la alții dăinuește în stare latentă.

    Iarăși nu vreau să spun nume și nu vreau să mă ating de nicio nenorocire, de niciuna din nenorocirile umane, dorind din toată inima noastră ca acei cari acum nu mai au un Stat și cu cari am avut atâtea bune legături de prietenie să ajungă din nou la stăpânirea Statului lor național, in margenile sănătoase ale naționalității, care acelea sunt cele mai bune, afară de elementele de infiltrație care nu se pot satisface, pentru că s’ar ajunge la cea mai bizară hartă a Europei. Dar eu îmi aduc aminte de două lucruri: de o cerere de colonii care a plecat din Polonia și de dorința unei flote de războiu pe Mare. Cum am obiceiul de a manifesta liber părerile mele, totdeauna am fost împotriva unor astfel de aspirații. Coloniile se sprijină pe multe greșeli și vor aduce cândva foarte grele situații, pe care numai cine cetește anumite reviste și cărți le vede pregătindu-se. Nu există pe lume nicio singură colonie care să fie într’adevăr liniștită în momentul de față, nu este una singură în care să nu se manifeste fățiș sau pe ascuns dorința unei vieți naționale proprii. Eram președinte de Consiliu când am întâlnit un om a cărui memorie este venerată pe dreptate de poporul polon și de care noi ni aducem aminte cu admirație pentru rolul pe care l-a avut în creația acestui Stat; este vorba de mareșalul Pilsudski. Când mareșalul Pilsudski a venit, de două ori, aici, în România, în legătură cu un anumit plan, care cuprindea legătura tuturor popoarelor dela Finlanda până la Bosfor, supt hegemonia Statului polon, nu era vorba numai de o ligă de apărare, ci de mai mult, și eu a trebuit să resist când a fost vorba de iscălirea unui pact asigurător cu Sovietele. Ba, într’un rând, am cheltuit toate anecdotele pe care le știam ca să ocup pe mareșalul Pilsudski, până în momentul când a trebuit să mă cobor din tren fără să discut această chestiune. Și, altă dată, când mi s’a cerut să iscălesc, iar în vederea marelui plan, — și marile planuri sunt nenorocirea și a marilor națiuni, —, acest pact, am întrebat : pe ce basă? Noi am fost presintat o formă și a fost refusată, Sovietele ni-au fost presintat alta, Franța și Polonia, care ne invitau să semnăm, n’au presintat nicio formă de pact. — Atunci, noi nu ne supărăm ; orice pact ați încheia, noi rămânem prieteni, dar, fiindcă se cere să iscălesc un pact, dați-mi voie să-l iscălesc — în aier.

    Vedeți că imperialismul este în multe părți, și composiția Statului Polon n’a fost străină ea însăși de un anumit imperialism. In multe locuri este imperialimul acesta, și otrăvește pretutindeni unde este, pregătind catastrofa mai depărtată sau mai apropiată.

    Veți zice : în sine imperialismul este rău ? Eu cunosc un imperialism admirabil, care consistă în a crea o civilisație, care, prin caracterul ei desăvârșit și înalt, să stăpâneatcă mințile tuturor oamenilor, creând în aceste minți fenomene de cugetare și simțire națională care să fie în legătură cu principiul de viață ce a venit dela națiunea nobil imperialistă. Aceasta, da. Omul, de bună voie recunoaște frumuseța ideilor, nobleță sentimentelor pe care le răspândești, puritatea morală pe care o produci, și atunci ești stăpân pe sufletul lui, bucuros că a primit această influență, pentru că îl ajută să desăvârșească propriul său suflet, pentru că ai adus in locul unui triumf brutal al mașinilor, puse la disposiție de hasard, frumosul, inteligența și morala.

    Iată care este sensul acestui studiu, pe care am intenția să-l cuprind, de alminteri, la sfârșit, într’o carte. Trebuie ca oricine socoate că națiunea sa umblă pe drumuri drepte să aibă încredințarea că, mai curând sau mai târziu, drumurile acestea drepte vor duce la biruință. Să culegem din Biblia de trei ori tradusă acum în urmă și slab tradusă în toate trei formele, aceste cuvinte frumoase : „Am trăit atâția ani și n'am văzut dreptul rătăcind și copiii dreptului murind de foame". O învățătură care vine din fundul vremurilor și care mângâie și înalță sufletele noastre.

    Vom vedea cum se formează fiara care crește, monstrul care se umflă din ce în ce mai mult, spre nenorocirea omenirii, și veți mântui, cred, cu credința tare, pe care ni-o arată experiența secolelor, a mileniilor, că pe brutalitate și pe nedreptate nu se poate crea nimic statornic.

Lecția I-a - IMPERIALISMUL EVULUI MEDIU

    Vin, în cea d’intâiu lecție, la una din originile mai apropiate ale imperialismului. Evident că imperialismul acesta are o legătură cu imperialismul evului mediu, de care în lecția precedentă nu v’am vorbit, ci atunci am vorbit de un imperialism mult mai vechiu, de acela care pleacă dela Monarhia Orientală și de acolo se transmite, prin Alexandru cel Mare, și Romei, dar acesta are un caracter religios și din causa aceasta și unul mai scusabil de cât oricare altă formă de imperialism din timpurile noastre. Atunci când se spune că, în lupta dintre zei, zeii cărora li se închină cutare națiune au fost mai dătători de biruință decât zeii națiunii învinse, plecarea aceasta către voința zeilor este mult mai ușor de acceptat, precum, în timpurile noastre, într’un duel, când este vorba numai de îndemânarea la floretă, la sabie, la pistol, dacă resultatul este împotriva celui care are dreptatea, acela simte un sentiment de revoltă, dar odinioară, când duelul era socotit ca o judecată a lui Dumnezeu, învinsul își zicea: Cine știe ce păcate am făcut eu pentru ca, în legătură cu toată viața mea. Dumnezeu să se fi pronunțat împotriva mea !

    Dar imperialismul de care este vorba astăzi ca origine a celui modern nu este așa de îndepărtat; el își are rădăcinile în evul mediu.

    Deci trebuie să se arăte ce este imperialismul din evul mediu, pe ce se sprijină, cum se manifestă și cum este acceptat. Alături de dânsul, epoca modernă va așeza o tendință de continuă cucerire, de întindere unde se poate, fără a ținea samă de ce oameni sînt acolo, de ce trecut au, de ce limbă vorbesc, de ce aspirații au înainte. Dacă este intenția aceasta, dacă ai anumite mijloace materiale și ai voi să te întinzi oriunde, nici o conștiință activă a lumii nu este pentru a te judecat. Prin urmare imperialismulu, când este o conștiință a lumii pe care o jignește este un lucru, pe când, cel fără conștiința lumii, nu zic că este acceptabil în sens moral, dar se sufere mai ușor decât atunci când bruschează ceia ce este mai sfânt în conștiința lumii întregi.

    După aceia, nu în lecția aceasta, ci în lecții viitoare, voiu vorbi de „imperialismul de glorie". Imperialismul de glorie este în esență același ca și imperialismul ’celalt, prin aceia că trece peste margenile de Stat", deosebirile dintre națiuni și considerațiile de dreptate, ca și peste tot ce pleacă dintr’un anumit trecut, însă „imperialismul de glorie" este și altceva. Va trebui într’o lecție’ viitoare să djfinim „gloria" și o să vedeți că urmărirea gloriei este un fenomen sufletesc care există numai într’un anume moment, supt influența unor anumite motive de cugetare. Nu vreau să impietez asupra acelei lecții, dar nu este nimic mai greșit, mai absurd, decât să se creadă, de exemplu, că Traian a urmărit ideia de „glorie" cum o înțelegem noi și să se puie alături de Frederic al II-lea al Prusiei. Traian ar sări până în Olimp de indignare, atunci când i s’ar așeza alături păpușa aceasta fără ideal, fără credință și fără moralitate a secolului al XVIII-lea; chiar pe un Iosef al II-lea, așa de nobil, nu poate să-l așeze cineva lângă Marcu-Aureliu, de și în ultimele momente primul spunea că și-a îndeplinit datoria ca un împărat Roman.

    Dar să vedem ce este imperialismul medieval. Să ne gândim pentru aceasta la cea d’intăiu mare personalitate a evului mediu: Carol-cel-Mare. Carol-cel-Mare, care a fost de atâtea ori tratat de oameni cari au cunoscut foarte bine toate izvoarele și au avut destulă pregătire istorică spre a se folosi de dânsele, și de d. Kleinklausz într’una din cele mai bune cărți ale lui, mai bună chiar decât cărțile germane corespunzătoare, a fost de obiceiu rău înțeles. Și, dacă ni dăm osteneala să-l înțelegem pe acela care a înviat imperialismul în ziua de Crăciun a anului 800, după ce Imperiul dispăruse mai mult ca realitate decât ca tendință, decât ca îndemn către putere, el o să ni arăte, pentru întâia parte a evului mediu, ce înseamnă imperialismul, și atunci nu se pot pune alături Carol-cel-Mare și Wilhelm al II-lea, stăpânitori de esențe așa de deosebite.

    S'a discutat dacă în Carol-cel-Mare trebuie să recunoaștem un Frances sau un German. Întrebarea este una din acelea fără rost pe care le întâlnește cineva necontenit în domeniul Istoriei. Greșeala vine din lipsa experienței politice personale. S’a spus foarte dese ori istoricilor să nu se amestece în politică, fiindcă n’o înțeleg; se poate întâmpla, dacă este vorba de politică practică și de un anumit mediu imoral, ca istoricul să înțeleagă, dar să nu vrea să se plece la anumite capitulări, însă un lucru este adevărat: că, atunci când istoricul tratează lucruri politice fără să fi făcut el însuși politică, e lamentabil. In domeniul acesta, în care oamenii au să judece personalitățile cele mai complexe și mai viclene din lume, dacă n’are cineva cine știe ce geniu care se poate lipsi de experiență, aceasta duce la resultate caricaturale. Am cetit acuma în urmă două cărți de istorie: una este în curs de cetire, pe cealaltă am terminat-o; întâiu memoriile lui Lloyd George, care a fost președinte al Consiliului Britanic la sfârșitul războiului celui mare. E cea mai luminoasă carte de Istorie Contemporană care se poate închipui. Autorul ei n’a fost niciodată istoric, nici n’a avut măcar această ambiție, pentru care nu avea pregătirea, dar totuși e uimitor ce vede și ce înțelege. In schimb, Istoria universală a d-lui Barbagallo, Istoria Romană, cu Cesar, cu August, nu face decât să repete ce se spunea de multă vreme asupra subiectului.

    Revenind la judecarea lui Carol-cel-Mare, a-l vedea ca German, e mai rău decât a vedea pe Frederic II-lea însuși ca German. Frederic este imaginea însăși a „franțuzismului“ superficial, falsificat, din secolul al XVIII-lea, și toată familia lui a fost așa : nepotul lui se chema prințul „Louis“, sora acestuia a tipărit memorii în franțuzește, acea princesă care era foarte mare iubitoare de Poloni și a luat în căsătorie pe prințul Radzivill. Ba un alt nepot al lui Frederic, prințul August, a fost amorezat de vestita Madame Recamier care i-a făgăduit că va veni la el, în Germania, dar n’a venit; el voia să o ieie în căsătorie ; s’a întors la Berlin, s’a însurat, a fost general, dar cea mai mare mulțămire a lui era când venia în Franța și se învrednicia de o căutătură îndurătoare a doamnei Recamier. Acesta, cu astfel de nepoți și de nepoate, un naționalist german? Nu. Omul dela Sans Souci cultivând idealul națiunii germane ? Se poate lega o anumită direcție de spirit actuală de Frederic al II-lea ?

    Și încă mai mult în ce privește pe Carol-cel-Mare. Legenda spune că marele împărat vorbia nemțește, dar de sigur vorbia și latinește, că se interesa de limba germană și a pus să se redacteze nu știu ce gramatică germană. Ce importanță pot avea asemenea lucruri! Era o simplă curiositate pentru un om care trăia în vremea când nicio lege nu se putea redacta în limba germană, ci toate s’au redactat în limba latină: Legea Francilor, Legea Bavaresilor, legea Alemanilor. Toate Universitățile în tot evul mediu au întrebuințat limba latină. Față de ilusia lui Carol-cel-Mare „naționalist german", Francesii, cari din cântecele lor medievale au luat pe „Charlemagne", îi reclamă pentru dânșii cu tot așa de puțină dreptate. Ce poate însemna conștiința francesă la anul 800 ? Este absurd ; ar trebui să existe o limbă, o desvoltare istorică și o conștiință de hotare și de legitimitate, toate lucruri care lipsiau. Murise Carol de multă vreme, și, când s’au făcut jurămintele de la Strasbourg, ele, de și fiecare în altă limbă, nu s’au făcut din punctul de vedere național. Și se înșeală cineva și când crede că prin tratatul de la Verdun s’a împărțit moștenirea lui Carol pe națiuni : aici națiunea germană pentru Ludovic Germanicul, aici națiunea francesă pentru Carol Pleșuvul, aici națiunea italiană pentru Lotar. Moștenitorii făceau împărțirea pentru avantagiile lor, ca să aibă fiecare vie și pădure, ca niște gospodari cari împart averea agonisită de înaintașii lor. Este multă vreme de când s’a arătat zădărnicia acestei păreri a unei împărțiri la trei națiuni pe la anul 850.

    Deci nu se poate pune chestiunea rostului adevărat al lui Carol-cel-Mare pe basa deosebirilor naționale. Naționalismul este cu atât mai prețios, cu cât el recunoaște că a venit mai târziu, și de aceia trebuie să-i punem margenile firești, căci altfel ar însemna ca un erudit filolog să spună că a tradus pe Tacit la trei ani și jumătate.

    Nu poate fi vorba de deosebiri naționale într’o vreme când capitala lui Carol-cel-Mare stătea tocmai în regiunea care era să devină astăzi, dacă Francesii păstrau și continuau înaintarea lor, o parte din teritoriul care nu este nici al unora, nici al altora, dela Sarrebrucke până la Trier-Treves și până la Aachen-Aix la Chapelle. Capitala lui se găsește în teritoriul acesta asupra căruia și unii și alții din moștenitori credeau că au dreptul; este partea din moștenire care, chiar dacă se atribuia de soartă unora, ceilalți socotiau și mai departe că au dreptul s’o reclame și ei. Am pomenit de mai multe ori casul vulturului de la „palatul" carolingian, — de unde vine și numele de Palatinat, Pfalz-palatium, și atunci când Carolingianul din Franța înainta în regiunea Rinului, întorcea vulturul cu pliscul către țara lui de basă, iar, atunci când era altfel, Otto I-iu readucea pasărea cu pliscul la Răsărit. Dacă s’ar fi făcut o deosebire între Nord și Sud, evidend că pliscul ar fi căutat, când către Miază-noapte, când către Miază-zi. Aceasta este icoana desăvârșită a „internaționalismului" din acea vreme.

    Acum, în tot ce am scris despre Bizanț — și-l adun acuma în două volume de Études byzantines—, am arătat ca greșită părerea că pe vremea lui Carol-cel-Mare ar fi existat două Imperii care s’ar fi înțeles între dânsele, recunoscându-se unul pe celalt. Se invoacă faptul că stăpânirea lui Carol s’a întins numai până la o anumită margine încă occidentală. S’a întins numai atâta doar fiindcă nu s’a putut întinde mai departe. Dar Imperiul întrupat într’un om care poate sta oriunde, Imperiul acesta n’are limită; el este un lucru ideal, abstract, capabil de necontenită desvoltare. De alminteri, cu privire la Veneția, la Istria, la Dalmația, cu privire la stăpânirea asupra Mării, care era lucrul de cea mai mare importanță, a fost todeauna discuție între Răsărit și Apus, cum a fost o discuție între Papă și Biserica răsăriteană în ce privește Iliricul. Dimitrie Onciul a presintat această rivalitate într’unul din cele mai pătrunzătoare studii ale sale. Niciodată Bizanțul n’a recunoscut pe Carol-cel-Mare, indiferent de faptul că s'au presintat, într’un moment, la el niște trimeși bizantini, cari, după Analele Carolingiene, l-ar fi salutat cu titlul de basileus. Dar aceasta nu este în sama mandatarilor, ci a celor cari veniseră și voiau să fie amabili, în vederea, poate, a cine știe ce avantagii, față de Suveranul apusean; se poate și aceia ca ei să nu fi spus, de fapt, nimic și așa să fi avut interes a înțelege cei de la Curtea lui Carol. Și, cum niciodată Bizanțul nu s'a coborât până acolo, nici Carol n’a recunoscut vreodatăîntr’adevăr pe împăratul din Constantinopol.

    Imperiul este unul singur. Intr’un vechiu studiu al mieu publicat în limba germană, pentru volumul care căuta să onoreze pe Karl Lamprecht, am citat o formulă contemporană : „O singură împărăție, deosebită numai în ce privește cele două Scaune de cârmuire", Imperium unum distinctis tantum sedibus. Imperiul, represintat prin doi oameni, cari participă la aceiași esență imperială, vine din fundul antichității de trei-patru ori milenară și nu se poate împărți în nici un chip. Și ideia aceia curioasă că a vrut Carol-cel-Mare să ia în căsătorie pe împărăteasa Irina ! Este într’adevăr un izvor bizantin, târziu, o simplă compilație, în care se spune că, în legătură cu intrigile unui ministru al ei, Aetiu, ar fi fost vorba de o astfel de legătură, dar aceasta este presintat de izvor ca un lucru absurd. Și, cum am arătat aiurea, pe monede Irina nu se înfățișează ca femeie-basilissa, ci basileus-masculin: ea era „împăratul"; sexul ei rămâne în domeniul vieții private, dar în al vieții politice era bărbatul-mamă care înlocuia pe bărbatul-fiu ; aceasta e situația Irinei. Cum își închipuie cineva : împăratul ia Aachen, împărăteasa la Bizanț, făcându-și gesturi de iubire peste Europa întreagă. Este de mirare cum unii istorici o mai spun, pănă la cea din urmă presintare pentru marele public a istoriei bizantine.

    Ce înseamnă Imperiul lui Carol-cel-Mare ? El nu înseamnă decât învierea lui Alexandru cel Mare în totalitatea esenței și cu toate posibilitățile care se puteau ivi prin realisarea lui. Lângă el, în concepția apuseană, ca și în cea răsăriteană, nu poate fi altceva. Tot așa precum în vechiul Imperiu roman, când se spunea de un anume neam că sunt barbari, aceasta nu însemna că totdeauna trebuie să existe un Romanicum și un Barbaricum, care, acesta, însemna numai un provisorat, pe când „Romanicum" era lucrul de durată permanentă. Aurelian n’a „părăsit“ Dacia, ci a încredințat Goților, deveniți „federați", apărarea unor teritorii pe care Imperiul nu înțelegea să le apere mai departe pe sama Tesaurului roman. Aceasta este așa-numita „părăsire" a Daciei, dar un tratat între Roma și între Goți, sau între Roma și orice fel de barbari, este o imposibilitate absolută. Roma putea trece numai ca unui vicar, ca unui exarh, administrația unui teritoriu, mare sau mic, dar singura stăpână de drept rămânea Roma, indiferent dacă exercita autoritatea ei indirect. Acesta este Imperiul și așa a fost totdeauna.

    Dar, de la o bucată de vreme, Biserica s’a adaptat Imperiului în așa fel, încât nu mai este cu putință să despârtă cineva ce este al Bisericii și ce este al Imperiului. Biserica nefiind decât Civitas Dei, „Cetatea lui Dumnezeu", deci Imperiul Lui, are pretenția să înlocuiască în toate rosturile ceia ce a fost până atunci Civitas Romana. Ea poate fi Imperiul și poate da Imperiul. Așa și Ludovic al XlV-lea, în tendințile sale de dominație europeană, se sprijină și pe regii din Biblie, pe împărații cari s’au succedat pe urmă, dar el, catolicul, care, în momentul acela, față de decăderea Spaniei, este cel ce ține arca sfântă a Bisericii, el, și în puterea acestei Biserici, care putea acorda delegație și în evul mediu și, oricum, și în timpul modern, se poate presinta în această calitate de aspirant la dominația universală, nu numai prin puterea pe care o are, dar printr’o legitimitate care vine, prin Biserică, de acolo, de Sus.

    Imperiul lui Carol-cel-Mare, odată realisat, are pretenții universale și, în conștiința împăraților, drepturi universale, dar, înainte de ceremonia de la Sfântul Petru din Roma, Biserica ea însăși era represintanta ideii romane în totalitatea ei. Și, cum împăratul din Bizanț, când nu putea domina Italia, punea vicari, îngăduind vicariatul lui Odoacru, pentru ca, pe urmă, Teodoric să fie delegat legitim al Imperiului, tot așa Biserica aceasta, care înlocuise o bucată de vreme Imperiul Roman, deleagă dreptul de a o represinta și a îndeplini funcțiunea de căpetenie, care este creștinarea, salvarea sufletelor barbare, lui Carol Francul. Este, astfel Imperiul d’intâiu, care e al Bisericii, înlocuind vechea Romă, o bucată de vreme, și, apoi, Imperiul de delegație, care este al lui Carol-cel-Mare.

    Prin legătura care este în imperialismul de delegație cu caracter sacru, Carol are dreptul să lupte cu oricine, să stăpânească orice teritorii cucerite, dar prin acest drept sacru care-i vine dela Biserica romană. Ungerea lui este asămănătoare cu ceremonia pe care Samuil Profetul a făcut-o față de Saul, devenit rege fiindcă untdelemnul acesta sacru, mirul, a căzut pe fruntea lui: pe când până atunci el nu era decât un usurpator, un biruitor barbar, din momentul acesta e omul lui Dumnezeu, chemat să stăpînească „poporul lui Dumnezeu". Tot așa, la începutul evului mediu, toată lumea este „Biserica lui Hristos". Hristos nevăzutul este Domn, și prin el Papa însuși, nu numai din causa rosturilor romane trecute asupra lui, ci din causa legendei că Petru a fost ales de Isus pentru a cârmui Biserica Lui: Tu es Petrus et super hanc petram aedificabo ecclesiam meam, spune Vulgata.

    Că Papa este acela care a făcut împărat pe Carol, aceasta se înseamnă tocmai în cronica bizantină citată, acolo unde se vorbește de presupusa intenție de căsătorie a Irinei: „Carol pe care Papa l-a făcut împărat". Dar aceasta înseamnă că, pentru Bizantini, el nu este împărat, pentru că Papa nu are calitatea de a face împărați. El este împăratul Papei, împărat pentru Papă care l-a făcut. Nimic nu este mai interesant și pentru aceasta, decât să se observe monedele din evul mediu.