Paraschiv, Nilă şi Achim tresăriră la strigătul flăcăului. Birică porni repede pe lângă prispă şi se opri lângă gardul grădiniţei în dreptul căruia se ghicea prin întuneric casa şi bătătura lui Tudor Bălosu.
- De ce minţi, mă? strigă Birică spre Tudor Bălosu. De ce minţi, mă?
spuse el din nou, ca şi când ar fi ştiut că acela îl ascultă. Nea Tudore, să fiu al dracu... lasă! Iar tu, Polino, să nu crezi că eu am să mai... că n-o să
mai dau eu ochii cu tine!
Flăcăul plecă de lângă gard şi înjură încet; el veni însă numaidecât îndărăt şi de astă dată începu să strige fără teamă, ca şi când ceea ce spusese înainte l-ar fi răscolit rău, făcându-l să-şi piardă măsura:
- Ce e, mă, ce crezi tu, ai? Că dacă mă goneşti de la poartă... Da' ce, mă, crezi că te-am fluierat pe tine? Asmuţi câinii pe mine, mă, ca pe-un ţigan? De ce să asmuţi câinele pe mine, nea Tudore, dacă ai o fată şi fluieră cineva la ea, dumneata trebuie să asmuţi câinele? Ce ţi-am făcut eu dumitale? Ţi-am făcut eu ceva vreodată? Păi de ce asmuţi câinele pe mine, nea Tudore, dacă
de furat nu te-am furat, de făcut nu ţi-am făcut nimic? Atunci de ce să asmuţi câinele pe mine, nea Tudore? De ce să asmuţi câinele pe mine, mă, tu-ţi dumnezeul mă-tii, Bălosule! Chiorule!
- Birică! strigă Nilă de pe undeva unde era.
- Birică, taci, mă, din gură, unde-ai băut? murmură Paraschiv.
îl ştiau un flăcău la locul lui şi erau nedumeriţi de aceste strigăte.
Socotiră că trebuie să-l ţină de rău, dar Birică se smuci.
- Ia lasă-mă, bă! strigă el pornind iute spre poartă. Hai, Nilă, mergi sau nu mergi? Ce crede el că eu sunt prost?
Spunând cuvântul prost, flăcăul ţâşni deodată înapoi lângă grădiniţă şi începu din nou să strige.
- Fă, Polino, uite ce e! Dacă tu crezi că eu sunt prost, fii tu mai deşteaptă.
Eu te las, fă, mărită-te! Mărită-te cu şchiopul ăla şi lasă-mă pe ^ine aşa prost cum sunt eu. Şi dacă dumneata, nea Tudore, ieşi la mine 5» amuţi câinele, păi lasă!...
25
Pe la casele vecinilor se vedeau pâlcuri întunecate de băieţi şi fete ^
ascultau în tăcere. Birică ieşi în drum şi-l strigă din nou pe Nilă, întreba^ du-l dacă merge sau nu. Nilă vru să-i răspundă, dar flăcăul ieşise la şose şi plecase.
- Asmute câinele pe mine! strigă el iar, oprindu-se în mijlocul şosele ca şi când cei care ascultau i-ar fi cerut socoteală. Am venit şi eu la poartj lui ca un flăcău şi el sare la mine, parcă aş fi venit să-i sparg casa... Las? Bălosule!
Mai vorbim noi doi, cu voiajorul tău cu tot... vă aranjez eu -voi, încheie el ameninţător şi de astă dată se îndepărtă de tot de ~' fetei.
• VI
Tot timpul acesta, de dincolo, din curtea lui Tudor Bălosu nu se auzi nimic, ca şi când casa ar fi fost pustie. Paraschiv, Nilă şi Achim, împreun cu tatăl lor ieşiseră câteşipatru în poartă. Mai pe urmă, se apropiaseră ţ cele două fete şi Niculae în urmă. Când Birică o luă încet spre şosea, Nil se dezlipi de lângă poartă, unde stătea rezemat, şi porni alene în urm lui.
Moromete îl petrecu o vreme cu privirea până se îndepărtă câţiva pf de şanţul şoselei, apoi îl strigă deodată, ca şi când până atunci ar fi s1 la îndoială, gândindu-se la ceva.
- Nilă, unde te duci?
- Mă duc cu ăsta, răspunse Nilă, oprindu-se. \
- Nu te mai duce, zise Moromete încet. Ia vin' încoace. Nilă se întoarse nedumerit şi se opri lângă podişcă.
- Nu te mai duce, spuse din nou omul. Iart-o în seara asta că nu moare!
Nu ţi-o fură nimeni.
Paraschiv şi Achim se uitau intrigaţi la tatăl lor. Nu-i oprise pe nici unul, în nici o seară, să plece de acasă. Se îndepărtară alene de lângă poartă, pornind spre un grup de fete şi băieţi de alături, unde cineva cânta din fluier, iar ceilalţi jucau.
- Nilă, vin' încoace când îţi spun, zise Moromete din nou, după ce Paraschiv şi Achim se îndepărtaseră.
Omul intră în curte şi porni spre grădină, iar feciorul îl ascultă. Când ajunseră în fundul grădinii, Moromete se opri lângă un dud şi se aşeză pe o buturugă de soc, făcându-i semn flăcăului să se aşeze alături:
- Nilă, zise Moromete cu un glas moale pe care fiul nu îl cunoşt Tu ce zici, mă, să se ducă ăla cu oile la Bucureşti?
Auzind întrebarea tatălui rămase într-o tăcere încărcată de zăpăi şi de uimire. După felul cum ţinea capul în jos se vedea că nu e obişn 26
a.\ pună, acest cap, la întrebări aşa de grele, parcă îl trăgea capul în jos j6 grea ce era întrebarea tatălui. Moromete continuă:
, Eu i-aş da drumul, dar vezi şi tu că dacă n-am avea bruma aia de lapte de la oi, ce-am mânca? Nu poţi să dai la sapă şi la secere şi să n-ai jg mâncare decât ştir şi ştevie. Dar ce facem la toamnă cu împrumutul je la bancă? Şi te pomeneşti mâine-poimâine că mai vine şi Jupuitu cu fonciirea!
Tu auzi, mă? întrebă Moromete cu un glas neliniştit de tăcerea fiului.
Nilă tuşi, mişcându-se pe buturugă.
- De, mă, zise el încet. Ai auzit ce zicea mama: (Moromete tresări când îl auzi vorbind astfel) ar fi bine să se ducă... Dacă face ceva, ne mai cumpărăm şi noi... mai păstrăm grâul... nu mai facem ca anul trecut, să rămânem toată
iarna fără pâine...
- Mă, Nilă, îngână Moromete cu acelaşi glas moale pe care copiii nu prea i-l cunoşteau, ce mâncăm, mă, te întreb? Se duce el cu oile la Bucureşti, asta nu e greu, dar ce mâncăm?
