- Şase mii de lei? Adică două mii de lei pe lună? se gândi Nilă. Păi de ce să nu vie?

- Păi vine? zise Moromete, începând să scapere dintr-un amnar. Aduce el şase mii de lei? Că atunci n-ar mai zice nimeni nimic. Am răbda vara asta, am plăti banca şi ne-ar rămâne nouă aproape tot grâul. La anu vedem noi pe urmă ce-om mai face. Da' vine? Aduce el şase mii de lei?

- Eu zic că aduce, răspunse Nilă convins. El se lăuda cu de trei ori pe-atât!

- Poate să aducă şi de cinci ori atât, asta nu mă priveşte pe mine, zise Moromete. N-are decât să vă rămână vouă, să vă îmbrăcaţi şi să faceţi ce vreţi cu ei. Mi-e să-mi dea şase mii de lei. Păi aduce el, de! Vine el cu şase mii de lei?

Ajunseră la poarta grădinii şi Moromete o deschise încet. Nilă trecu în

curte alături de tatăl său, gândindu-se dacă acuma are să poată pleca prin sat.

- Şi nici şase, îngână Moromete după un timp cam îndelungat de tăcere.

Patru mii de lei, mă! exclamă el ca şi când\s-ar fi tocmit cu cineva. Hai, lasă!

Ai câştigat, oile sunt sănătoase!... Mie dă-mi patru mii... Păi îmi dă el patru mii de lei?...

- Aduce, mă! Lasă-l încolo! Dacă nici patru mii de lei n-aduce, atunci...

Moromete se aşeză pe prispă şi rămase tăcut.

VII

După plecarea lui Birică şi a lui Paraschiv şi Achim, Tita şi Ilinca mai stătuseră puţin în drum apoi se culcaseră ostenite. Catrina Moromete îl chemase pe Niculae în tindă, vrând să-i dea de mâncare laptele pe care i-l oprise.

- Nu mănânc, se strâmbase băiatul ţâfnos. Nu mi-e foame.

- Ia şi mănâncă, ce vreai, să ţi-l torn în cap? zise mama supărată. Crezi că mi-e milă de tine? Dar mâine-poimâine iar te apuci să zaci de friguri şi...

să mai stau atunci şi de tine, că nu sunt sătulă de câte am în spinare...

Băiatul se aşeză pe pragul unde stătea tatăl său şi la început mancă

sclifosindu-se, dar apoi foamea i se deschise şi la sfârşit miorlăi:

- Mai e? Mai dă-mi!

28

- NTculae! Niculae! Se vede că bine-ţi face tată-tău că te plesneşte, zise mama.

Niculae o privi nevinovat şi mama se înmuie. Băiatul o simţi chiar că se căzneşte să nu râdă.

- Hai, mamă, mai dă-mi! Zău mi-e foame!

- Na! făcu femeia, care între timp căutase prin oalele de pe poliţă şi scoase o bucată mică de brânză. Hai mai repede, bagă-n tine, că sunt moartă de osteneală.

După ce mancă, Niculae ieşi pe prispă şi se vârî în aşternut. Tocmai atunci tatăl şi fratele intrau în curte pe poarta grădinii, vorbind între ei. Băiatul încremeni sub pătură când auzi ceea ce spunea tatăl său. Inima îi bătea ca un ciocan. Sări din aşternut gâfâind şi intră în tindă peste maică-sa, care se sperie când îl văzu cum arată.

- Mamă, am scăpat de oi, şopti el cu glas aprins.

- Ce-ţi veni? zise ea supărată parcă. Cine ţi-a spus?

- Tata! Uite-l afară, vorbeşte cu Nilă despre Achim, zice că să se ducă.

- Prostia ta, răspunse femeia necăjită parcă de bucuria băiatului. O să te duci acolo, la deal, şi-o să fie vai de pielea ta. Era mai bine cu oile. Fugi şi te culcă, nu mai sta aci degeaba!

Niculae ieşi din tindă niţel bleojdit, dar cât ajunse afară, începu să sară în aşternut ca o zvârlugă. Moromete, care se aşezase pe prispă, se pomeni deodată cu el în spinare. Omul se scutură supărat şi încercă să-l dea la o parte, dar băiatul îl apucase de gât şi se ţinea de el ca scaiul.

- Dă-te, mă, la o parte, zăpăcitule! mormăi tatăl sâcâit, vrând să pară că

n-are nici un chef. Se vede că nu vii colo la sapă; ai să vezi tu ce-ai să

păţeşti! Dă-te la o parte, n-auzi?

Niculae sări de pe prispă, şi se luă după câine, dar nici Duţulache n-avea chef, pentru că se feri dinaintea lui şi porni repede spre grădină cu capul în jos.

- Ilie, zise femeia închizând uşa tindei şi apropiindu-se de bărbat. Ea se

aşeză pe aşternut oftând şi se întinse ruptă de oboseală. E bine că-i dai drumul să se ducă, zise ea gemând. Aşa fac copiii oamenilor şi d-aia o duc bine. Numai să nu răbdăm noi p-aci degeaba.

Moromete nu răspunse nimic, începu să se dezbrace. Nilă se duse la celălalt capăt al prispei şi se prefăcu că vrea să se culce, dar o luă încet spre poartă. Din drum, Paraschiv chemă:

- Băi Nilă-m'!

- Hai, bă, că viu acuma, răspunse Nilă din mers, supărat parcă. Mama adormi numaidecât. Pe drum, glasul băieţilor şi fetelor slăbise.

Numai câteodată liniştea nopţii tremura de râsul prea ascuţit al vreunei 29

fete, ori clocotea de fluieratul prelung, ca o chemare îndepărtată, al vreunui băiat.

Niculae dormea cu tatăl său, spate în spate. El se culcă puţin neliniştit de tăcerea tatălui şi ascultă multă vreme târâitul ciudat al găinilor urcate pe crăcile celor câţiva pruni din grădină. Aştepta ca taică-său să adoarmă şi să

se bucure în voie că a scăpat de oi şi mai ales de Bisisica.

Când simţi mişcarea uşoară a spatelui tatălui său, se ridică într-un cot şi se rezemă de perete. Ii venea greu să creadă că peste câteva zile n-are să

se mai scoale cu noaptea-n cap, să scoată oile din obor şi să plece cu ele pe izlaz. Să pornească spre matca satului şi să treacă prin apa gârlei care totdeauna dimineaţa îi chinuia picioarele umflate, bobotite de bubele care îi zvâcneau să coacă. Dincolo de gârlă erau nişte gropi mici, pline de cicoare cu floarea albastră ca cerul de primăvară. în fiecare dimineaţă Niculae uita de ele şi se împiedica în cotoarele lor verzi şi răsfirate, făcân-du-l să urle de durere. într-o zi se înfuriase şi le făcuse ferfeniţă cu ciomagul. La fel se înfuriase deznădăjduit de piatra de hotar din capul miriştii. Era o piatră

colţuroasă, înfiptă adânc în pământ şi învălită în ierburi, încât nu se vedea deloc. De nenumărate ori se izbise cu picioarele de ea şi căzuse leşinat alături.

Nu-i venea mai ales să creadă că are să scap'e de băieţii de pe izlaz care uneori îl chinuiau. Cei mari îl puneau să le vadă de oi, sau îl trimiteau cine ştie pe unde să fure tutun sau struguri de pe loturile oamenilor. Când jucau bobic, îl ţineau numai în fund să prindă bobicul şi când îi venea rândul, îl lăsau să dea numai o dată şi apoi îl timiteau iar la fund... Dar ceea ce îl chinuia mai mult era faptul că cei mari îl sileau să se ia la luptă cu alţi copii chiar dacă n-avea nici un chef. Vrând-nevrând, învăţase să se lupte şi să se bată cu ciomagul.

într-o zi, era singur cu oile pe mirişte şi se pomenise cu o magaoaie peste el. Era o arătare înfricoşătoare, cu faţa boroşcoită cu smârc şi cu dinţii rânjiţi. Era spre seară, ieşise din porumb şi venea spre el încet, ca într-un vis... Avea fustă roşie, zdrenţuită, şi în mână un os alb de cal. De groază

Niculae apucase ciomagul cu amândouă mâinile şi pocnise magaoaia drept în moalele capului. Magaoaia căzuse jos fără să se mai mişte, iar Niculae, înspăimântat, luase oile la goană şi începuse să fugă cu ele spre casă. A doua zi magaoaia a venit iar, dar cu încă doi inşi şi l-au bătut cu ciomegele până l-au lăsat în nesimţire pe mirişte. Oile au intrat în porumb şi au fost duse la oborul comunal, iar Niculae a fost luat de fraţi în căruţă şi dus acasă, zob. A zăcut o săptămână şi s-a vindecat, dar după aceea l-au prins frigurile.

Când s-a vindecat şi de friguri, s-a dus iar cu oile.