- Şi tu, ca de... ca... Tâmpito! se bâlbâi Niculae.
- Tată, îl auzi? se miorlăi fata, crezând că tatăl are să-i mai dea o palmă
lui Niculae, dar omul parcă n-auzi, se căuta mereu în buzunarele flanelei.
- N-auzi, mă, să-mi dai o ţigare, Paraschive, zise el, pregătindu-şi o foi(ă
de jurnal.
- De unde să-ţi dau dacă n-am, mormăi Paraschiv ca un urs. Moromete nu-l luă în seamă. întinse foiţa spre fiu să-i pună tutun dar deodată lăsă hârtia jos şi şopti apăsat:
- Ia tăceţi! Sst! Tăceţi din gură!
Toţi copiii se uitară la el fără să înţeleagă ce vrea.
- Ce este? Ce s-a întâmplat? îl întrebă muierea.
- Taci! zise omul, aşteptând încordat.
Fiecare rămase la locul lui în tăcere. Paraschiv, Nilă şi Achim stăteau
^mişcaţi în câte un colţ al tindei. Femeia şi fetele rămaseră şi ele mişcate, cu câte o strachină sau o lingură în mână, cu gura puţin deschisă mirare şi neînţelegere.
21
în tăcerea aceea se auzi deodată din depărtare un om care mergea pe drum şi cânta.
Afară toate zgomotele se topiră numaidecât şi peste sat se lăsă deodati o linişte mare. Cântecul flăcăului acoperea întinderea şi adâncimea nopţii]
Era al unei fete părăsite, cântat însă de un flăcău. Spunea că odal era iarnă, dar el, băiatul, tot venea la ea, acum e soare şi frumos şi el nj mai vrea să vină... Vocea urca în noapte şi în amintire cu pati clocotitoare... Moromete se ridică şi ieşi pe prispă. El se întoarse îi numaidecât îndărăt şi se aşeză iar pe pragul lui. Ceilalţi ascultau toţi făi să se mişte, uitând în aceste clipe de ei înşişi.
- Doamne sfinte, cum cântă flăcăul ăsta! murmură mama uimită. Birii e,
nu-i aşa, Tito? întrebă ea când afară cântecul nu se mai auzi.
- Da, el e! răspunse fata.
Moromeţii se dezmorţiră şi reveniră iarăşi la starea lor dinainte. Mi se terminase şi acum ar fi trebuit să se culce, dar cei trei, Paraschiv, Ni şi Achim, care dormiseră înainte de masă, nu păreau că au de gând facă aşa ceva.
Când se despărţise de Tita lui Moromete, lui Birică numai de cântj nu-i ardea; se grăbise să se ducă acasă, să stea Ia masă şi să plece urmă s-o cheme pe Polina la poartă. Se dusese acasă, dar nu putuse mănânce şi plecase devreme, nu mai avusese răbdare să aştepte până dui mâncarea oamenilor.
Birică avea douăzeci şi patru de ani şi era în vorbă cu Polina de pil iarnă.
Nu ştia ce să mai creadă despre ea. I se mai întâmplase o dată ţină la o fată
şi nici atunci nu înţelesese pentru ce la început fetei îi plăcu şi mai pe urmă, tot aşa, nu mai vrusese să iasă la poartă. Acum însă parcă mai rău, înţelegea şi mai puţin. Intrase în vorbă cu Polina la un c la curăţat porumb, se juca ineluşul. Polina nu ghicise că inelul e la Birii şi cel care avea cureaua şi conducea jocul îl întrebase:
„Câte să-i dau, Birică?"
„ Câte vrei!" răspunsese Birică şi asta însemna că trebuia doar atingă
palma, adică de formă.
Atunci văzuse un surâs de batjocură pe buzele fetei, parcă ar fi să-i spună că n-are nici un rost s-o cruţe, fiindcă tot nu-i place de el.j
„Ba nu, dă-i una fierbinte ca focul", spusese atunci Birică.
Jocul continuase şi Birică fusese scos să ghicească la cine e ine Greşise înadins, ştia că inelul trebuie să fie la Polina.
22
„Câte să-i dau, Polino?" întrebase într-adevăr cel care conducea. „Dă-i una moale ca lâna şi una iute ca fulgerul", răspunse Polina. Pe cea iute ca fulgerul o primise drept în inimă şi se înfiorase dt bucurie. In seara aceea nu mai vorbise nimic cu ea, dar în seara următoare venise singur la poarta ei şi fluierase. Ştia că n-are să iasă, că trebuia si-vină seri de-a rândul la poarta ei pentru ca ea să aibă timp să se gândeascâ şi abia după mai multe seri din acestea ea să iasă în sfârşit şi să-i spună, să-i dea de înţeles, că s-a gândit la el şi îi place, sau s-a gândit şi n-o lasă maică-sa. Dar ce ciudat lucru, ea ieşise chiar în prima seară - a doua seară de când intrase în vorbă cu ea - şi nu suflase nici un cuvânt nici despre maică-sa, nici despre cineva de-ai ei şi nici măcar cuvintele obişnuite: „Mă duc, ne vede cineva". Se apropiase de el dintr-o dată, foarte hotărâtă, zăpăcindu-l prin nepăsarea ei faţă de primejdiile care o pândeau, primejdii adevărate şi cunoscute de toate fetele şi de care ea parcă nici nu vroia să ştie.
înţelesese mai târziu că ea ţinea la el mai de mult, nu vroia să spună de când, era limpede că rAi din seara aceea cu ineluşul, ci mult mai dinainte.
Faptul că o fată ca Polina ţinea la el - el care plăcea fetelor doar când cânta, mai mult nu ţinea la el nici una fiindcă era flăcău cu mulţi fraţi şi nu-i venea decât un pogon de pământ - îl făcuse mai pe urmă pe Birică să uite că e flăcău sărac şi să se gândească mai cu îndrăzneală la însurătoarea lui. Când îi dăduse apoi de înţeles Polinei că se gândeşte să se ia cu ea, Polina se făcuse roşie şi se uitase la el cu nişte ochi ciudaţi, ca în seara aceea la clic:
„Şi dacă eu nu vreau, ce-ai să faci, Birică?" întrebase ea. „De ce să nu vrei?"
„Mai ştii? Poate că nu ţin la tine." El o apucase de mână crezând că
glumeşte, dar ea îl lovise peste braţ şi se trăsese îndărăt. Păruse cu adevărat mânioasă pe el şi Birică nu prea înţelesese.
Aducându-şi aminte de această întâmplare uitată, Birică se opri în mijlocul drumului lovit parcă fără veste de înţelesul târziu şi cumplit pe care aceste cuvinte ale ei îl adevereau. Vru să se întoarcă din drum, dar continuă
totuşi să meargă spre casa Polinei şi mergând el uită că vroia să afle ceva de la ea; nu mai vroia decât s-o vadă. întâi de toate s-o vadă. Parcă îi uitase chipul şi neputându-se grăbi decât la pas, deodată el începu să cânte.
Gândul că s-ar putea ca ea să nu iasă nici de astă dată - şi atunci ar fi rămas singur cu dorinţa lui chinuitoare de a-i vedea chipul -se ascunsese undeva în adâncul inimii şi cânta într-o ciudată uitare de sine.
