- Mă, se vede că nu sunteţi munciţi, mă!!! se prăbuşi Moromete uimire.

Păi eu când veneam de la deal adormeam cu dumicatul în guri Acu' vă sparg oalele şi străchinile astea în cap! Nici la sfânta masă r v-astâmpăraţi!

Niculae, stai jos şi bagă în tine şi dacă mai sufli o vori te... te...

Toţi lăsară ochii în jos şi se făcu tăcere. Catrina schimbă strachina turnă

al doilea fel de mâncare, laptele fiert. Moromete luă două felii mămăligă şi le puse în strachina plină. în aceeaşi clipă, vreo şase ling se îndreptară spre mijlocul mesei şi începură să dumice mămăliga strachină. Niculae îşi strecurase şi el lingura printre ceilalţi şi abia izbul să apuce ceva şi să ducă

la gură. Strachina se goli numaidecât. Femeî' umplu iarăşi. într-un timp, Niculae prinse lingura soră-sii într-a lui izbi afară, scrâşnind, stropindu-i pe toţi cu laptele fierbinte. în ac

20

acec

clipă, palma lui Moromete se ridică şi căzu pe capul lui ca o greutate de fier, detunându-l. Băiatul încremeni cu ochii holbaţi, strânse din dinţi şi r3suflă

greu. Deşi stătea jos, se clătină şi se lungi moale alături de masă.

- Scoal' în sus! zise Moromete încet, dar cu un glas îndesat. Băiatul se ridică în palme şi genunchi, rămase astfel o clipă, apoi se ridică în capul oaselor.

- Ia şi mănâncă! rosti cu acelaşi glas omul.

Niculae se întoarse spre masă, aruncă spre soră-sa o privire care mocnea de ură şi apucă lingura în mână. în acest timp, însă, strachina se golise iarăşi. Femeia turnă a treia oară, se uită spre Ilinca şi lăsă oala în jos.

- Gata, ăsta e tot laptele, zise ea, deşi nu-l răsturnase pe tot... Până la sfârşitul mesei, nimeni nu mai vorbi. Moromete îşi întinse picioarele şi împinse masa mai încolo de lângă el, frecându-şi mâinile una de alta să se cureţe de mămăligă. Femeia şi fetele strângeau oalele şi străchinile.

- Să nu vii încoace, lovi-te-ar jigodia, că-ţi sparg capul, zise Catrina, ameninţând câinele care aştepta pe prispă să se răstoarne masa.

- Apă a băut? rânji Paraschiv, încercând să zâmbească, repetând ironia tatălui.

- Mai şi vorbeşti! bombăni femeia.

- Paraschive, după demâncare ce urmează? întrebă Moromete.

- O ţigare, răspunse Niculae.

- Ce e, mă, ai înviat? zise Ilinca râzând. Ai un cap ca de dovleac.

- Şi tu, ca de... ca... Tâmpito! se bâlbâi Niculae.

- Tată, îl auzi? se miorlăi fata, crezând că tatăl are să-i mai dea o palmă

lui Niculae, dar omul parcă n-auzi, se căuta mereu în buzunarele flanelei.

- N-auzi, mă, să-mi dai o ţigare, Paraschive, zise el, pregătindu-şi o foi(ă

de jurnal.

- De unde să-ţi dau dacă n-am, mormăi Paraschiv ca un urs. Moromete nu-l luă în seamă. întinse foiţa spre fiu să-i pună tutun dar deodată lăsă hârtia jos şi şopti apăsat:

- Ia tăceţi! Sst! Tăceţi din gură!

Toţi copiii se uitară la el fără să înţeleagă ce vrea.

- Ce este? Ce s-a întâmplat? îl întrebă muierea.

- Taci! zise omul, aşteptând încordat.

Fiecare rămase la locul lui în tăcere. Paraschiv, Nilă şi Achim stăteau

^mişcaţi în câte un colţ al tindei. Femeia şi fetele rămaseră şi ele mişcate, cu câte o strachină sau o lingură în mână, cu gura puţin deschisă mirare şi neînţelegere.

21

în tăcerea aceea se auzi deodată din depărtare un om care mergea pe drum şi cânta.

Afară toate zgomotele se topiră numaidecât şi peste sat se lăsă deodati o linişte mare. Cântecul flăcăului acoperea întinderea şi adâncimea nopţii]

Era al unei fete părăsite, cântat însă de un flăcău. Spunea că odal era iarnă, dar el, băiatul, tot venea la ea, acum e soare şi frumos şi el nj mai vrea să vină... Vocea urca în noapte şi în amintire cu pati clocotitoare... Moromete se ridică şi ieşi pe prispă. El se întoarse îi numaidecât îndărăt şi se aşeză iar pe pragul lui. Ceilalţi ascultau toţi făi să se mişte, uitând în aceste clipe de ei înşişi.

- Doamne sfinte, cum cântă flăcăul ăsta! murmură mama uimită. Birii e,

nu-i aşa, Tito? întrebă ea când afară cântecul nu se mai auzi.

- Da, el e! răspunse fata.

Moromeţii se dezmorţiră şi reveniră iarăşi la starea lor dinainte. Mi se terminase şi acum ar fi trebuit să se culce, dar cei trei, Paraschiv, Ni şi Achim, care dormiseră înainte de masă, nu păreau că au de gând facă aşa ceva.

Când se despărţise de Tita lui Moromete, lui Birică numai de cântj nu-i ardea; se grăbise să se ducă acasă, să stea Ia masă şi să plece urmă s-o cheme pe Polina la poartă. Se dusese acasă, dar nu putuse mănânce şi plecase devreme, nu mai avusese răbdare să aştepte până dui mâncarea oamenilor.

Birică avea douăzeci şi patru de ani şi era în vorbă cu Polina de pil iarnă.

Nu ştia ce să mai creadă despre ea. I se mai întâmplase o dată ţină la o fată

şi nici atunci nu înţelesese pentru ce la început fetei îi plăcu şi mai pe urmă, tot aşa, nu mai vrusese să iasă la poartă. Acum însă parcă mai rău, înţelegea şi mai puţin. Intrase în vorbă cu Polina la un c la curăţat porumb, se juca ineluşul. Polina nu ghicise că inelul e la Birii şi cel care avea cureaua şi conducea jocul îl întrebase:

„Câte să-i dau, Birică?"

„ Câte vrei!" răspunsese Birică şi asta însemna că trebuia doar atingă

palma, adică de formă.

Atunci văzuse un surâs de batjocură pe buzele fetei, parcă ar fi să-i spună că n-are nici un rost s-o cruţe, fiindcă tot nu-i place de el.j

„Ba nu, dă-i una fierbinte ca focul", spusese atunci Birică.

Jocul continuase şi Birică fusese scos să ghicească la cine e ine Greşise înadins, ştia că inelul trebuie să fie la Polina.