- Dă-te, mă, la o parte, zăpăcitule! mormăi tatăl sâcâit, vrând să pară că
n-are nici un chef. Se vede că nu vii colo la sapă; ai să vezi tu ce-ai să
păţeşti! Dă-te la o parte, n-auzi?
Niculae sări de pe prispă, şi se luă după câine, dar nici Duţulache n-avea chef, pentru că se feri dinaintea lui şi porni repede spre grădină cu capul în jos.
- Ilie, zise femeia închizând uşa tindei şi apropiindu-se de bărbat. Ea se
aşeză pe aşternut oftând şi se întinse ruptă de oboseală. E bine că-i dai drumul să se ducă, zise ea gemând. Aşa fac copiii oamenilor şi d-aia o duc bine. Numai să nu răbdăm noi p-aci degeaba.
Moromete nu răspunse nimic, începu să se dezbrace. Nilă se duse la celălalt capăt al prispei şi se prefăcu că vrea să se culce, dar o luă încet spre poartă. Din drum, Paraschiv chemă:
- Băi Nilă-m'!
- Hai, bă, că viu acuma, răspunse Nilă din mers, supărat parcă. Mama adormi numaidecât. Pe drum, glasul băieţilor şi fetelor slăbise.
Numai câteodată liniştea nopţii tremura de râsul prea ascuţit al vreunei 29
fete, ori clocotea de fluieratul prelung, ca o chemare îndepărtată, al vreunui băiat.
Niculae dormea cu tatăl său, spate în spate. El se culcă puţin neliniştit de tăcerea tatălui şi ascultă multă vreme târâitul ciudat al găinilor urcate pe crăcile celor câţiva pruni din grădină. Aştepta ca taică-său să adoarmă şi să
se bucure în voie că a scăpat de oi şi mai ales de Bisisica.
Când simţi mişcarea uşoară a spatelui tatălui său, se ridică într-un cot şi se rezemă de perete. Ii venea greu să creadă că peste câteva zile n-are să
se mai scoale cu noaptea-n cap, să scoată oile din obor şi să plece cu ele pe izlaz. Să pornească spre matca satului şi să treacă prin apa gârlei care totdeauna dimineaţa îi chinuia picioarele umflate, bobotite de bubele care îi zvâcneau să coacă. Dincolo de gârlă erau nişte gropi mici, pline de cicoare cu floarea albastră ca cerul de primăvară. în fiecare dimineaţă Niculae uita de ele şi se împiedica în cotoarele lor verzi şi răsfirate, făcân-du-l să urle de durere. într-o zi se înfuriase şi le făcuse ferfeniţă cu ciomagul. La fel se înfuriase deznădăjduit de piatra de hotar din capul miriştii. Era o piatră
colţuroasă, înfiptă adânc în pământ şi învălită în ierburi, încât nu se vedea deloc. De nenumărate ori se izbise cu picioarele de ea şi căzuse leşinat alături.
Nu-i venea mai ales să creadă că are să scap'e de băieţii de pe izlaz care uneori îl chinuiau. Cei mari îl puneau să le vadă de oi, sau îl trimiteau cine ştie pe unde să fure tutun sau struguri de pe loturile oamenilor. Când jucau bobic, îl ţineau numai în fund să prindă bobicul şi când îi venea rândul, îl lăsau să dea numai o dată şi apoi îl timiteau iar la fund... Dar ceea ce îl chinuia mai mult era faptul că cei mari îl sileau să se ia la luptă cu alţi copii chiar dacă n-avea nici un chef. Vrând-nevrând, învăţase să se lupte şi să se bată cu ciomagul.
într-o zi, era singur cu oile pe mirişte şi se pomenise cu o magaoaie peste el. Era o arătare înfricoşătoare, cu faţa boroşcoită cu smârc şi cu dinţii rânjiţi. Era spre seară, ieşise din porumb şi venea spre el încet, ca într-un vis... Avea fustă roşie, zdrenţuită, şi în mână un os alb de cal. De groază
Niculae apucase ciomagul cu amândouă mâinile şi pocnise magaoaia drept în moalele capului. Magaoaia căzuse jos fără să se mai mişte, iar Niculae, înspăimântat, luase oile la goană şi începuse să fugă cu ele spre casă. A doua zi magaoaia a venit iar, dar cu încă doi inşi şi l-au bătut cu ciomegele până l-au lăsat în nesimţire pe mirişte. Oile au intrat în porumb şi au fost duse la oborul comunal, iar Niculae a fost luat de fraţi în căruţă şi dus acasă, zob. A zăcut o săptămână şi s-a vindecat, dar după aceea l-au prins frigurile.
Când s-a vindecat şi de friguri, s-a dus iar cu oile.
Puţin timp după aceea, într-o dimineaţă, se pomeni cu Achim pe mirişte,
călare pe cai. Fratele îi spuse să lase oile şi să vie cu el. Au ieşit în izlaz, 30
alături de care se afla o mirişte largă de vreo zece pogoane. Pe izlaz, un cârd de zece-cincisprezece băieţi jucau bobicul. Unii erau de seama lui, alţii mai mari cu un an sau doi. Achim descăleca şi dădu drumul la cai apoi se apropie.
- Bă, ce faceţi voi aicea-m'? strigă el şi se uită peste ceata de băieţi.
Câţiva mai sfioşi, care stăteau jos pe flanele, se ridicară în picioare şi se uitau cu teamă la Achim. Vreo câţiva mai nepăsători jucau bobicul fără
să se sinchisească. Deodată Achim se repezi spre ei ca un uliu, trânti vreo câţiva de pământ şi dădu câteva picioare şi palme în dreapta şi în stânga.
- Ce, voi n-auziţi? mârâi Achim. Eu strig la voi şi voi jucaţi bobicul...
mama voastră!
- Nea Achime, să nu ne înjuri că chem pe tata de colea, zise unul colţos, fulgerându-l cu privirea.
Achim ţâşni ca ars spre cel care vorbise, îl apucă de gât, dădu cu el de pământ şi sări cu picioarele pe el.
- ...Pă mă-ta şi pe tat-tău! urlă el ca turbat. Du-te şi cheamă pe tat-tău!
Să-mi spuneţi care aţi fost ăia care l-aţi bătut pe frate-meu, că dacă nu, vă
belesc pe toţi!
Achim n-avea atunci mai mult de şaptesprezece ani, dar pentru băieţii de-acolo el părea mai fioros ca un om mare. Nici unul dintre băieţi nu vorbi.
- Niculae, strigă Achim, îi cunoşti? Ia treci încoace.
- Nu-i cunosc, că aveau flanelele pe cap când au venit, răspunse Niculae.
- Aaaaa!!! făcu Achim, scuipând în palme. Ia dă-ncoace biciul, Niculae.
Nu vreţi să spuneţi!... Staţi că v-arăt eu acuma.
Achim apucă biciul şi, fără să se gândească nici o clipă, se repezi la unul şi-l plesni peste spinare. Cel lovit urlă şi apucă biciul în mână.
- Nea Achime, nu ştiu, eu sunt de pe Delavale, nu mai da. Achim se repezi la altul şi mai furios.
