- Stai, pe mă-ta, fricosule. Mă vezi tu că-i ţiu parte? Bate-te cu el... Aţi venit amândoi şi v-aţi pus şi l-aţi omorât cu ciomegele. Eraţi doi, mama voastră... Stai aici!

Niculae se repezi spre el cu un ciomag şi vru să-l izbească în cap, dar băiatul se feri şi puse el mâna pe un ciomag.

- Nea Achime, strigă el, arătându-l pe Nicaîae. îi sparg capul; spune-i să

nu s-apuce de mine!

- Niculae, scrâşni Achim, auzi ce spune?

Niculae azvârli pe neaşteptate ciomagul şi se repezi spre celălalt cu o iuţeală neaşteptată. Luat tot fără veste, băiatul se clătină şi căzu. Atunci Niculae sări în sus cu aceeaşi iuţeală, puse mâna pe un ciomag şi începu să-l lovească pe cel de jos cu toată puterea. Băiatul urla, încerca să se ridice, dar câte o lovitură de ciomag îl culca iar la loc.

- Ajunge, Niculae, stai! zise Achim, apropiindu-se. Spune-i să-şi ceară

iertare.

- Cere-ţi iertare, bolborosi Niculae, izbindu-l încă. Cere-ţi iertare!

Gândindu-se că acum are să scape de toate, Niculae gemu în aşternut şi se uită la spinarea tatălui său care se mişca şi răsufla în somn.

„O să mă rog de el să nu mă ia la sapă şi o să mă lase, gândi Niculae suspinând. La secere o să mă duc, dar să nu mă ia la sapă până nu-mi trec bubele şi să pot să mă duc şi eu la şcoală."

- Ce faci, mă, tu n-ai de gând s-adormi? spuse Moromete deodată, cu un glas atât de treaz că băiatul se înfiora.

- Ba dorm, răspunse el uimit că tatăl său putuse să stea aşa de liniştit atât de multă vreme.

- Cum dormi? întrebă Moromete aspru. Să mergi colo la sapă şi să dai şi o să te mai văz eu atunci că beleşti ochii în loc să dormi.

Niculae se lăsă pe căpătâi şi gemu. Apoi rămase nemişcat. Pe drum se auzea din ce în ce mai rar câte un flăcău care se întorcea acasă fluierând.

De undeva răzbătu un ţipăt uşor, subţire, de fată sau de femeie tânără, înecat de întunericul nopţii. Prin vârfurile salcâmilor bâzâiau ţânţarii. Moromete se ridică din aşternut şi se întoarse pe neaşteptate spre Niculae. Băiatul închise ochii, speriat.

- Nu dormi, mă, o dată? zise el apăsat, cu un glas turbure. Niculae nu răspunse. Omul nu se mişcă. Băiatul îl simţea încă întors spre el şi inima îi ticăia. Moromete se trânti iar pe căpătâi şi peste câteva clipe Niculae îi simţi spinarea ridicându-se şi răsuflând încet. „A adormit", 33

gândi el după o vreme, dar ca şi când omul l-ar fi auzit gândind, se ridică

iarăşi într-un cot şi se întoarse spre fiu.

- Mă, da tu n-ai de gând să dormi o dată? îngână el răguşit şi furios.

Niculae răsuflă uşor, ca în somn, fără să-i răspundă.

Din nou omul se trânti pe căpătâi, dar Niculae aşteptă multă vreme fără

ca să-i mai simtă spinarea mişcându-se. „Nu poate să doarmă. Te pomeneşti că se răzgândeşte şi nu-i mai dă drumul lui Achim", gândi Niculae iarăşi.

După un timp se linişti însă. „Cine ştie la ce se gândeşte, îşi spuse el. O să

vedem mâine dimineaţă".

Moromete se ridică a treia oară, dar acum nu se mai întoarse spre băiat.

Niculae îl auzi scotocind multă vreme sub căpătâi, auzi apoi un zgomot de hârtie ruptă, pe urmă amnarul izbind în piatră. După aceea nu se mai auzi nimic. Niculae aşteptă o vreme cu ochii închişi, apoi îşi mişcă pleoapele.

Tatăl stătea pe marginea prispei cu spatele îndoit şi fuma. Băiatul închise ochii şi se hotărî să adoarmă. Aşteptă somnul timp îndelungat şi adormi.

Moromete mai stătea încă pe marginea prispei, cu spatele îndoit şi fuma.

VIII

în acest timp Paraschiv şi Achim aşteptaseră în drum. Erau atât de curioşi să afle ce îi spunea tatăl lor lui Nilă, încât nu avură răbdare până a doua zi; renunţară să se mai ducă la fetele la care umblau şi îl aşteptară pe fratele lor să vină şi să afie ce era...

- Ce-aţi vorbit, mă, ce ţi-a spus? întrebă Paraschiv în şoaptă când Nilă

ieşi la ei.

- Ce să-mi spuie, că să se ducă ăsta cu oile la Bucureşti, răspunse Nilă

pe scurt, cu un glas moale, parcă vinovat.

- Nilă, şopti Paraschiv gros, i-ai spus ceva? Suntem fraţi, dar să ştii că

eu...

Nilă lăsă fruntea în jos şi bombăni furios:

- Ce, bă, eşti nebun? Cum o să-i spui?

- Hai mai încolo, să nu iie-audă, zise Achim. Hai la ga Măria să vorbim acolo, că tot nu mai avem timp să ne ducem pe la fete.

Paraschiv şi Nilă şovăiră. Era cam târziu.

- Dar hai mai repede, să nu se culce ga Măria.

Porniră câteşitrei alene. Nilă tăcea şi după mers parcă n-avea nici un chef. Cotiră pe nişte uliţe şi se opriră în faţa unei curţi mici, fără garduri, în fund se vedea o căsuţă învălită cu paie, un bordei asemănător cu un coteţ

mai mare de păsări. La un ochi de geam, pâlpâia o lampă chioară.

34

Bordeiul acesta unde vroiau să intre era al tuşii lor, Măria Moromete, sora mai mare a tatălui. Tuşa era o femeie de vreo cincizeci de ani şi nu avea nici copii, nici bărbat. Ca să scape de ea, Moromete îi cumpărase undeva un loc de casă şi îi făcuse acest bordei.

Măria Moromete îl învinuia pe fratele ei că nu s-a putut mărita şi-şi face un rost. Spunea că n-a ajutat-o, că i-a furat pământul din spatele casei, că la împărţitul celor trei pogoane moştenite, Moromete a ales pământul cel mai bun pe care se putea pune vie şi că a gonit-o din casa părintească ca un hoţ.

De fapt ea ar fi vrut ca fratele ei să nu se mai fi însurat a doua oară, s-o fi ţinut-o pe ea în casă, să-i crească ea pe cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim, şi să fi trăit aşa liniştit până la bătrâneţe, încât după ce fratele se însura a doua oară şi îi cumpără şi-i făcu acest bordei, Măria Moromete se înfurie şi începu să ceară dreptul ei de moştenire asupra casei părinteşti şi mai ales asupra locului din spatele casei. Fiindcă pe jumătate din acel loc se afla casa părintească şi gospodăria şi pentru că trecuseră aproape cincisprezece ani fără ca gospodăria să fie împărţită, moştenirea în cazul casei şi locului trecea de drept celui care o folosea. Măria Moromete nu ştiuse şi nici acum nu ştia acest lucru. Nici Moromete nu ştia şi chiar dacă ar fi ştiut tot n-ar fi avut ce face cu el.

Măria Moromete trăia cu o nădejde a ei veche: să dea acel loc lui Paraschiv sau Nilă, care o fi mai vrednic, şi acela să facă o casă unde s-o aducă şi pe ea, să aibă grijă de ea când n-avea să mai poată munci.

Paraschiv îi spusese că în curând o să se însoare, să-şi facă acolo casă şi s-o aducă să trăiască şi ea pe lângă el. De fapt, măritişul ei nefericit din tinereţe o înrăise; făcuse un copil care îi murise după doi ani de trai rău şi după moartea copilului bărbatul o alungase.