- Mai sunt oameni care n-au oi şi trăiesc, muncesc. Ce să facem?!
Cuvintele ce să facem, flăcăul le spusese nu ca un răspuns, ci ca o hotărâre. Glasul i se schimbase, suna mai încrezător, ca al unui om de nădejde pe care te poţi bizui.
- Bine, Nilă! Te-am întrebat ca să nu ziceţi că aşa şi pe dincolo, îngână
Moromete, ridicându-se de pe buturugă. Văz că Paraschiv ăsta, degeaba a făcut armata. Nu se însoară, nu se gândeşte la nimic... îl întreb într-o zi: „Ce facem, Paraschive? Vine ăla cu fonciirea, n-am plătit-o de doi ani de zile".
„Ce să facem, răspunde el cu botul ăla al lui ca de zăvod, păi de ce n-ai plătit-o până acuma?" „Păi ai uitat că am cumpărat noatinile alea?" „Ei şi dacă le-ai cumpărat, ce-ai făcut, zice, acu vinde-le la loc şi plăteşte fonciirea." „Dar tu ce faci, n-ai de gând să te însori? Alţii ca tine sunt la casele lor, ca oamenii, cu copii, cu vita lor în bătătură." „Cu cine să mă
însor?" zice. „Cum cu cine să te însori? Se prăpădiră fetele pe lumea asta şi nu găsişi cu cine să te însori?" „Dă-le-n iacacine de fete!" zice. Aşa că, treaba voastră! Faceţi cum ştiţi, dar să nu mai aud pe urmă câ ziceţi că eu v-am oprit,
Moromete vorbise încet şi rar, cu fruntea aplecată în jos, se ridicase m picioare şi frământa o foiţă de jurnal în palmă. Nilă se ridică şi el de Pe buturugă.
- Nu ştiu dacă tu te-ai gândit până acum, reîncepu Moromete. Anul trecut am făcut căruţa şi d-aia am rămas cu fonciirea neplătită... Acuma, Şsta vrea să se ducă la Bucureşti cu oile. Bine, să se ducă, să-l vedem ce :- Eu nu zic să facă două mii de lei pe lună. Două mii de lei, nu e Sunt patruzeci de duble de grâu. Asta nu se poate, murmură
27
Moromete speriat parcă. Ascultă, Nilă. Până în toamnă sunt trei luni de zile. Dacă el vine la toamnă şi-mi întinde şase mii de lei în mână, şi nu douăzeci, cum se laudă el, păi atunci mai dau şi vreo două căruţe de grâu şi am scăpat anul ăsta şi de bancă şi de fonciire. Păi crezi că vine el de la Bucureşti cu şase mii de lei, Nilă? Crezi că vine, mă?
- Şase mii de lei? Adică două mii de lei pe lună? se gândi Nilă. Păi de ce să nu vie?
- Păi vine? zise Moromete, începând să scapere dintr-un amnar. Aduce el şase mii de lei? Că atunci n-ar mai zice nimeni nimic. Am răbda vara asta, am plăti banca şi ne-ar rămâne nouă aproape tot grâul. La anu vedem noi pe urmă ce-om mai face. Da' vine? Aduce el şase mii de lei?
- Eu zic că aduce, răspunse Nilă convins. El se lăuda cu de trei ori pe-atât!
- Poate să aducă şi de cinci ori atât, asta nu mă priveşte pe mine, zise Moromete. N-are decât să vă rămână vouă, să vă îmbrăcaţi şi să faceţi ce vreţi cu ei. Mi-e să-mi dea şase mii de lei. Păi aduce el, de! Vine el cu şase mii de lei?
Ajunseră la poarta grădinii şi Moromete o deschise încet. Nilă trecu în
curte alături de tatăl său, gândindu-se dacă acuma are să poată pleca prin sat.
- Şi nici şase, îngână Moromete după un timp cam îndelungat de tăcere.
Patru mii de lei, mă! exclamă el ca şi când\s-ar fi tocmit cu cineva. Hai, lasă!
Ai câştigat, oile sunt sănătoase!... Mie dă-mi patru mii... Păi îmi dă el patru mii de lei?...
- Aduce, mă! Lasă-l încolo! Dacă nici patru mii de lei n-aduce, atunci...
Moromete se aşeză pe prispă şi rămase tăcut.
VII
După plecarea lui Birică şi a lui Paraschiv şi Achim, Tita şi Ilinca mai stătuseră puţin în drum apoi se culcaseră ostenite. Catrina Moromete îl chemase pe Niculae în tindă, vrând să-i dea de mâncare laptele pe care i-l oprise.
- Nu mănânc, se strâmbase băiatul ţâfnos. Nu mi-e foame.
- Ia şi mănâncă, ce vreai, să ţi-l torn în cap? zise mama supărată. Crezi că mi-e milă de tine? Dar mâine-poimâine iar te apuci să zaci de friguri şi...
să mai stau atunci şi de tine, că nu sunt sătulă de câte am în spinare...
Băiatul se aşeză pe pragul unde stătea tatăl său şi la început mancă
sclifosindu-se, dar apoi foamea i se deschise şi la sfârşit miorlăi:
- Mai e? Mai dă-mi!
28
- NTculae! Niculae! Se vede că bine-ţi face tată-tău că te plesneşte, zise mama.
Niculae o privi nevinovat şi mama se înmuie. Băiatul o simţi chiar că se căzneşte să nu râdă.
- Hai, mamă, mai dă-mi! Zău mi-e foame!
- Na! făcu femeia, care între timp căutase prin oalele de pe poliţă şi scoase o bucată mică de brânză. Hai mai repede, bagă-n tine, că sunt moartă de osteneală.
După ce mancă, Niculae ieşi pe prispă şi se vârî în aşternut. Tocmai atunci tatăl şi fratele intrau în curte pe poarta grădinii, vorbind între ei. Băiatul încremeni sub pătură când auzi ceea ce spunea tatăl său. Inima îi bătea ca un ciocan. Sări din aşternut gâfâind şi intră în tindă peste maică-sa, care se sperie când îl văzu cum arată.
- Mamă, am scăpat de oi, şopti el cu glas aprins.
- Ce-ţi veni? zise ea supărată parcă. Cine ţi-a spus?
- Tata! Uite-l afară, vorbeşte cu Nilă despre Achim, zice că să se ducă.
- Prostia ta, răspunse femeia necăjită parcă de bucuria băiatului. O să te duci acolo, la deal, şi-o să fie vai de pielea ta. Era mai bine cu oile. Fugi şi te culcă, nu mai sta aci degeaba!
Niculae ieşi din tindă niţel bleojdit, dar cât ajunse afară, începu să sară în aşternut ca o zvârlugă. Moromete, care se aşezase pe prispă, se pomeni deodată cu el în spinare. Omul se scutură supărat şi încercă să-l dea la o parte, dar băiatul îl apucase de gât şi se ţinea de el ca scaiul.
