— si iar veni la drum. Se repezi asupra lui Gheorghita, incoltindu-l de pulpana sumaiesului. Flacaul il izbi cu piciorul. Animalul se duse chelalaind la vale, pe aceeasi urma.
— Baiete, zise munteanca, leaga-ti calul de un mesteacan, cum fac si eu. Coboara-te in rapa dupa cane. Si asara, cand suiam, a dat aicea semn, dar era in lantug.
— Da de ce sa ma cobor? E un pripor gol, fara carare.
— Coboara-te, iti spun. Aud pe Lupu dand glas. A gasit ceva. Deodata i se imbujorasera obrajii si-i luceau ochii. Flacaul Intelese. Cotind si el pe langa parmaclacul de piatra, isi dadu drumul taras in rapa. Femeia se apleca si vazu prapastia. Totusi Gheorghita luneca lin pe clina umeda, starnind bolovanii. Canele nu se zarea, i se auzea numai glasul, dosit in vagauna. Observa pe flacau in picioare, ocolind sub mal. Indata se sui spre ea chemarea lui infricosata. Avand buna incredintare de ce putea fi acolo, Vitoria isi aduna cu palmele straiul in poala din fata si-si dadu drumul alunecus pe urma baiatului. Cu tamplele vajaind razbi in ruptura de mal, in latratul ascutit si intaratat al canelui. Gheorghita zvacnea de plans cu ochii acoperiti de cotul drept inaltat la frunte. Oase risipite, cu zgarcurile umede, albeau tarana. Boftorii, tasca, chimirul, caciula brumarie erau ale
lui Nechifor. Era el acolo, insa imputinat de dintii fiarelor. Scheletul calului, curatat de carne, sub tarnita si poclazi, zacea mai incolo. Femeia racni aprig:
— Gheorghita!
Flacaul tresari si se intoarse. Dar ea striga pe celalalt, pe mort. Ingenunchind cu graba, ii aduna ciolanele si-i deosebi lucrurile. Capatana era sparta de baltag.
CAPITOLUL 13
Cu graba, dar fara lacrimi, femeia facu cea dintai randuiala. Desparti din tarhatul umed si muced o poclada si o asternu peste ramasitele lui Nechifor Lipan. Flacaul parea cu totul zapacit. Abia acum intelegea ca acolo zace tatal lui,
— Plangea ca un copil mic, cu ochii mititei si buzele rasfrante. Femeia statu in picioare, cu manile cuprinse sub sani, si cauta s-si deie sama de loc. De sus, de langa parapetul de piatra, sapatura costisei venea oabla ca o prapastie. Sus, era umplutura pardosita cu lespezi cioplite. Pana jos in cotlonul rapei arata sa fie cam douazeci de metri. Aicea malul era ros si scobit si avea in fata putintel tapsan ocolit de colturi de stanca. Pe urma rapa se pravalea mai in fund. Era un loc asa de stramt, asa de singuratic, asa de dosit. Numai soarele il ajungea si-l batea in plin. Nu suia la nici o poteca, n-avea nici un fel de legatura in curmezis cu vecinatatile.
Aici fusese soarta lui Nechifor Lipan, sa cada ca-ntr-o fantana, lovit si brancit de mana dusmanului. Nimeni nu mai putuse vedea acea crunta priveliste. Oamenii calatori treceau fara grija pe sus, pastorii n-aveau intr-acolo loc de apropiere. Soarele de toamna rasarise si asfintise asupra mortului singur si asupra calului zdrobit. Venisera asupra lesurilor ploile cele negre, hultanii si corbii stateau asupra lor ciucur, iar in vremea noptilor au venit dihaniile din rapile muntelui, sprijinind in mort labele si tragand cu coltii. Numai acest cane a stiut toate si a vegheat in preajma pana ce l-a alungat foamea catra oamenii vii. S-a mai intors din cand in cand si a mai asteptat, dupa aceea, intr-o zi, a sosit vifor si ninsoare si iarna a astupat rapa. Acuma soarele a curatit-o si a eliberat-o, dupa o vointa a lui Dumnezeu, si tot dupa aceeasi vointa, canele, trecand pe sus, a adulmecat mirosurile si i-a dat ei stiinta. Observand ca flacaul nu-si venise inca in fire, masura din ochi inaltimea pana sus si prubului cum s-ar putea catara la drum. Pipai anume locuri cu piciorul si-si cauta sprijin, intinse bratele spre aschii de piatra si gasi o cale cotita si anevoioasa.
— Am treaba sus, striga ea la Gheorghita, ma intorc indata. De sus, de langa parapet, chema canele:
— Vin-aici, Lupu!
Dulaul sui sprinten pe urmele ei. Il puse langa cai, paznic impotriva trecatorilor. Apoi cotrobai in boclucuri si se cobori iar la vale cu chibrituri si c-o faclie de ceara. Aprinse faclia si o potrivi la dos, in scobitura malului.
Avea in ea o putere noua, care-i razbea in toate miscarile si in priviri.
— Gheorghita, hotari ea, tu sa stai aici, sa priveghezi pe tatu-tau. Iar eu ma scobor in graba la Sabasa ca sa dau de stire., Vin cu caruta si cu domnu Toma, ca sa luam mortul, sa-l ducem in sat si sa implinim cele de cuviinta.
— Bine, mamuca, suspina flacaul. Oi sta aici, dupa cum imi poruncesti.
— Sa stai, Gheorghita! Eu nu intarzii mult. Vezi sa nu se stinga lumina. Sui iar la drum, incaleca si se duse, lasand pe Lupu langa celalalt cal. Flacaul privea lumina facliei. Abia o putea deosebi din stralucirea soarelui, care batea piezis. Fara o vointa anumita, se asezase intr-o lature, mai mult cu spatele, spre poclada care acoperea ciolanele, zgarcurile, parul si lucrurile tatalui sau, amestecate. Nu s-ar fi putut spune ca are vreun dezgust, dar de cand traia pe lume nu-i fusese data o asemenea cumplita vedere. Ridicand ochii si privind departe, baga de sama ca se afla intr-un loc cu totul pustiu, intre stanci, intre rapi, sub cerul inalt. Padurea era aproape, in fundul prapastiilor se mai tineau ostroave de omat. Dintr-o data stralucirea soarelui trecu spre varful brazilor si catra piscuri. Cu coada ochiului, vazu lumina facliei crescand in umbra vagaunii. Era o liniste neclintita, parca toate impietrisera in asfintitul de soare. Statu si el neclintit ca toate, ascultandu-si bataile inimii. Tresari numai cand auzi sus, in aurul luminii, un strigat de pajura. Chemase de doua ori. O
vazu deasupra, plutind lin pe aripi, isi misca numai capul, parca-l privea pe dansul. Se auzi alta chemare mai departata. Pajura pluti intr-acolo. Cerul ramase singur si in curand din cer paru ca ninge inserarea.
Judecandu-se el singur pe sine, flacaul se incredinta ca nu se simte in el vreo sfiala, ar fi dorit numai sa aiba in preajma lui un suflet viu. Canele era, insa la drum, sus. Latrase numai o data. Acuma tacea si se facuse noapte. Deci nu mai trecea nici un drumet. Luceau stele. Porni o adiere de vant. Auzi in prapastie un scancet de dihanie. Poate i s-a parut. O neliniste fierbinte i se porni din maruntaie si-l fulgera in crestet. Rasari in picioare si cauta loc de trecere pe urmele maica-sa. Zgreptenand cu unghiile si impingandu-se la deal cu calcaiele, ajunse asudat si gafaind sus. Calul necheza usurel, canele veni langa dansul. Acolo sus, la drum, i se parea ca e mai putin intuneric, indata ce iese luna, toate au sa se lumineze deplin. Are sa se lumineze deplin si jos in vagauna. Acolo s-a inaltat in picioare mortul, invalit in poclada asteptand binecuvantarea din urma si rugaciunile de care n-a avut parte. Isi apleca urechea. Tragea o adiere abia simtita. Banuia in rapa pipaiti de pasi si-n imprejurimi fosnet. I se deslusira in urechi zvonuri de paraie departate. Tarziu, prin
lumina de luna, trecura pe deasupra brazilor paseri straine. Singuratatile muntelui pulsau de apele primaverii, viata tainica isi intindea iar puntile peste prapastiile mortii. Sangele si carnea lui Nechifor Lipan se intorceau asupra lui in pasi, in zboruri, in chemari. Flacaul nu intelegea din toate decat o frica strecurata din pamant in el, si incepu sa vorbeasca cu canele si calul, adresandu-le cuvinte fara noima. Tot ca sa-i treaca vremea mai usor, cauta traista cu orz. Dupa aceea isi pregati un culcus si se invali in poclada. Zgomotele noptii ii parura abia simtite si i se ingreuia trupul de somn, cand Lupu dadu glas catra vale. Zvarlindu-se in sus, se pali cu fruntea de traista de orz aninata de capul calului. Apoi racni spariat: Cine-i? Nu-i raspunse decat cainele, care zapai iar. Cand canele se linisti, flacaul auzi, in tacerea cuprinsului, bataia ca de clopot a fierariilor de la o caruta. Auzi chemari, aproape. Cunoscu glasul lui domnu Toma. Venea, cu Vitoria Lipan, nu numai crasmarul, ci si judetul satului, s-un strajer. Poposira, deshamara iapa, aprinsera un foc de gateje langa parapetul podului.
— Arde faclia, Gheorghita? intreba Vitoria.
— Cred ca arde raspunse flacaul cu indoiala.
— Vai, baiete, il mustra femeia, cum nu intelegi tu o datorie ca asta!
Coboara si vezi. Tine, am adus de la biserica felinarul acesta cu semnul crucii. Aprinde lumanarea din el si potriveste-l frumos la capataiul lui tata-tu. Sa stii ca nu se poate sa-l ridicam azi, poate nici mani. Cat ar fi, trebuie sa-l priveghem, si m-am inteles cu parintele Tudorache ca sa vie sa ceteasca aici.
— Dar de ce nu putem sa-l ridicam? se impotrivi Gheorghita, neguros.
— Nu se poate, caci ei isi au randuielile lor.
— Care ei?
— Stapanirea, isi au randuielile lor cum sa steie toate pe loc pana ce vine domnu subprefect pe care l-am vazut noi la Farcasa, si doftorul, si domnu procuror.
— Da de ce sa vie? Ce au ei cu noi?
— Cu noi n-au nimica. Au cu mortul, sa vada cum si ce. Sa cunoasca si ei cum ca intr-adevar a fost ucis, si dupa aceea sa inceapa a cauta pe faptasi. Eu intai am tipat ca sa ma lese in pace sa-mi iau omul, si sa-i fac cele de cuviinta. Dar atuncea s-a sculat domnu Toma, care-i de fata, si m-a sfatuit sa ma supun, ca altfel ne vara judecatorii in inchisoare. Dac-am vazut s-am vazut, ce sa fac? M-am supus. Or face ei cum au randuiala si dupa aceea mi-or da mortul. Dupa asta nu mai au nici ei nimic cu mine, nici eu cu dansii.
— T! nu asa, nevasta, se amesteca, nemultamit, domnu Toma, ei doar nu fac asta dintr-o rautate. Randuiala aceasta o au ca sa poata gasi pe ucigas.
— Domnu Toma, nu te supara. Daca s-or uita la niste ciolane, parca au sa stie care-i faptasul?
— Nu-i numai asta. Ai sa arati si dumneata ce stii si ce banuiesti.
— Eu? se mira munteanca si privi piezis spre ceilalti oameni, care suisera cu ea din Sabasa. Apoi tacu si-si acoperi buzele cu podul palmei stangi. Tare-ti multamesc, domnu Toma, pentru ajutorul care-l dai, adaogi ea cu glas bland, si-i fi bun sa mai trimeti aicea, mani caruta cu parintele, asa precum te-am mai rugat. Ti-oi plati cat ii spune, s-oi socoti ajutorul dumnitale ca o binefacere. Pune in caruta odata cu parintele, pani douazeci, masline doua chile si scrumbii zece, si rachiu cinci garafi de cate-o oca. Scrie si acestea in catastif la dumneata, pe langa cele ce am adus acuma cu noi. Cine-a binevoi sa vie aici ca sa vada ori sa privegheze pe mort, sa-l cinstesc c-un pahar si sa-i dau o bucata de pita cu ceva, ca sa fie de pomenire. Poftesc s-acuma pe domnu judet si pe strajer. Gheorghita, scoate din fan, din caruta lui domnu Toma, o garafa si ad-o aici, la foc. Oamenii s-au bucurat si au zambit cu voie-buna catra nevasta, prin lucirea flacarilor. Vitoria le-a turnat rachiu si au baut pe rand din acelasi pahar, neuitand sa inchine pentru mort. Domnu Toma, mai ales a vorbit drept dupa inima Vitoriei:
— Dumnezeu sa-i ierte lui Nechifor Lipan toate gresalele cu voie si fara voie si sa binevoiasca a-i da, macar de-acu inainte, hodina in pamant. La aceasta inchinare Vitoria a crezut de cuviinta sa lacrameze, inainte de a bea, a varsat pentru mort o picatura din pahar. Asta o facea de mult, de cand se aratase intelegerii ei adevarul.
Flacaul a coborat felinarul in rapa. Ceilalti au asteptat ziua, langa foc, cinstind din cand in cand bautura. Pe urma s-au dus si ei sa descopere si sa vada pe Lipan. Domnu Toma s-a intors in sat cu strajerul. Dupa hotararea Vitoriei, i-a naimit cal si l-a repezit solie de-al doilea la domnu subprefect Nastase Balmez, sa-l roage sa binevoiasca a implini cat a putea mai degraba randuielile stapanirii, ca nevasta mortului il roaga cu lacrimi si plateste toate cheltuielile. In cursul zilei s-a ostenit parintele la deal, intre garafi si pani, si cu mare
greutate s-a pogorat in rapa, desi Vitoria tocmise om ca sa taie si sa sape trepte. Sfintia sa era batran si pantecos si cu greu a izbutit a se infatisa la datorie. Punandu-si patrafirul, si-a mangaiat barba alba, a deschis cartea si a prins a ceti cuvinte vechi. Din cand in cand se oprea, ca sa rasufle de truda. Vaduva a dat la o parte un colt de poclada, ca s-auda si mortul si sa se uite la cer cu gavanurile negre ale capatanii. Oamenii din sat si trecatori de aiurea venisera nu atat pentru cetanie, cat pentru pomana mortului. Femeile spuneau si altora intamplarile si era de mirare cum sosisera, pe vant, ori prin pamant, vesti de dincolo de munte, cum ca faptasii ar fi niste oieri care ar fi traitori in acele parti. Vitoria asculta atent vorbele si se gandea ca numaidecat trebuie sa treaca la o prietina a ei de-acolo, s-o pofteasca la ingropaciune si sa mai afle ce vorbe s-au mai spus si ce iscodiri s-au mai indeplinit. Avea chiar o placere gandindu-se ca a ramas cineva acolo care scormoneste si afla. Autoritatile nu s-au putut aduna in rapa decat a treia zi. Vitoria a stat c-un umar intors, ascultand ce puteau sa spuna niste oameni care n-aveau nimic cu Nechifor Lipan. Au descoperit oasele, s-au uitat la ele, unul a cercetat capatana, pe urma a scris pe hartie ce-au vazut si ce-au inteles. Jignita a fost munteanca mai ales de faptul ca nici unul nu si-a facut cruce si n-a spus o vorba crestineasca pentru sufletul lui Nechifor. Domnul subprefect Anastase Balmez si-a adus aminte ca a mai vazut-o pe munteanca.
— Acesta ti-i omul dupa care umblai? intreba el.
— Acesta-i, domnule, raspunse munteanca.
