— Dupa cat se vede, e ceea ce banuiam eu inca de-atunci. Omul dumnitale a fost omorat si jefuit.
— Da, domnule, raspunse cu blandeta Vitoria: insa in tasca s-au aflat ceva parale, si chimirul n-a fost desprins de pe el.
— Atunci sa-l fi ucis careva din dusmanie?
— Cum pot crede una ca asta, domnule, cand el a calatorit cu prietini de la Dorna pan-aici? Atunci Vitoria s-a crezut datoare sa spuie ce stia. Anume ca, dupa cumparatura de oi de la Dorna, Nechifor a venit pan-aici cu doi tovarasi si prietini, care traiesc si acum peste Stanisoara, la un loc care se cheama Doi Meri. Acei prietini arata ca au cumparat oile lui Lipan si i-au numarat banii. Dupa numaratoarea banilor, care s-a facut sus, Lipan s-a intors, purcegand spre casa. Atunci se vede ca cineva, care a fost de fata s-a vazut targul si banii, s-a luat dupa el si l-a lovit. I-a rapit banii oilor. Altfel nu poate sa fie, arata Vitoria, caci asa spun acei doi prietini ai mortului, anume Calistrat Bogza si Ilie Cutui. Deci Lipan, nu si-a pus banii la un loc cu cei care-i mai ramasesera, ci-i purta in mana. Ucigasul l-a lovit si i-a smuls banii, caci, cum l-a lovit, Lipan a cazut in rapa cu tot cu cal. Sa se fi dus dupa el, e mai greu de crezut, caci era canele, care s-ar fi luptat cu indarjire pentru stapan. Ca sa jefuiasca pe mort, acel care lovise trebuia sa ucida si canele, insa canele s-a aflat viu.
Ramane de vazut cine era acel strain martor, care a vazut pe Lipan primind banii. Dupa cat intelegea ea, gospodarii nu-si aduc aminte cine ar fi fost acel om strain. Dar daca i-a strange stapanirea, ei au sa marturiseasca si au sa-l arate, in acelasi timp se intelege ca au sa faca si dovada cumparaturii oilor cu vreo chitanta pe care Lipan a scris-o in varful muntelui, desi acolo nu se afla nici un fel de cantelarie, iar vantul nu aduce in vartejurile lui acolo nici cerneluri, nici pene de scris. Hartia de cumparatoare a oilor e la Lipan in tasca, nu-i la dansii, insa daca spun ei ca au dat bani pe partea lui de oi si i-au numarat acolo cu martor, cine poate indrazni sa spuie ca nu-i asa? Adevarat este ca lumea se dovedeste plina de vorbe si inselari si ar fi spunand unii si altii de peste munte ca toata treaba asta n-ar fi curata, insa ea nu poate obijdui pe nimeni, fiind incredintata ca Dumnezeu va scoate la urma urmei adevarul la lumina.
— Femeie, zise domnu Anastase Balmez, rasfrangandu-si cu dispret buzele, din ce spui dumneata, eu nu pot intelege nimica. A fost vreun martor cand s-a facut targul?
— Nu stiu, n-am de unde sti, domnule subprefect, dumneata vei intreba si gospodarii vor raspunde.
— Bine, la asta ne pricepem noi, si avem sa-i intrebam. Dar dumneata stii ceva despre acel martor? De unde l-ai scos?
— Eu nu l-am scos de nicairi, domnule subprefect, dar trebuie sa fi fost. Daca n-a fost acolo un strain pe care l-am putea trage la raspundere, atunci sa deie sama prietinii.
— Dumnezeu sa te inteleaga, femeie. Banuiesti cumva pe acei prietini, Calistrat Bogza si Ilie Cutui?
— Fereasca Sfantul, eu nu banuiesc pe nimeni. Ei au sa va spuie s-au sa-si deie sama, ca niste gospodari ce sunt. Pana la Borca, in urma oilor, au umblat trei. Dincolo, peste munte, nu s-au mai vazut decat doi. Pe-al treilea l-au mancat hultanii si lupii, dupa cum se vede. Dumnealor sa arate cine a dat cu baltagul, caci si asta se vede in capatana aceasta. Eu n-am de unde sti, dumneavoastra nici atata, sa spuie dumnealor, sa arate pe
acel care a fost martor si a vazut numaratoarea banilor.
— Ce martor, femeie? Ce-mi tot vorbesti de martor?
— Graiesc si eu ca o minte slaba ce ma aflu.
— Lasa martorul, femeie. Datoria mea e sa strang in chingi pe cei doi. Oricat de vicleni ar fi, cu mine nu se pot pune. Am descoperit eu cazuri mai grele. Vitoria isi stranse umerii si buzele:
— Dumneavoastra, domnule subprefect, veti face cum veti crede ca-i mai bine, sa-mi dati invoire sa-mi ingrop omul si sa-i fac randuielile crestinesti. Va rog sa scrieti si ciobanilor.
— Care ciobani?
— Ciobanii lui Lipan, care aveau in sama oile lui. Nu se poate sa nu stie si ei de vanzare
— daca intr-adevar a fost vanzare.
— Dumneata crezi cumva ca n-a fost vanzare? si l-au ucis cei doi ca sa-i ieie oile?
— Eu n-am spus asta, domnule. Am spus sa scrieti ciobanilor. Nu se putea sa-i lepede stapanul lor asa, fara sa le plateasca simbriile si sa-i cinsteasca dupa datina.
— Ai dreptate, vom face intrebare. Si cred, nevasta, ca n-ar fi rau sa mergi si dumneata cu mine acolo, sa fii de fata cand am sa-i chem, pe Bogza si pe Cutui.
— Merg, de ce sa nu merg? se invoi Vitoria. Am acolo treaba si c-o prietina a mea, sotia unui negustor.
Vreau s-o poftesc si pe dansa sa fie de fata cand vom cobori aceste oase in sat, ca sa le punem la hodina, in pamant. Se cuvine sa poftesc si pe acei gospodari, cu nevestele.
— Cum asa? Eu ma duc sa-i cercetez si dumneata ii poftesti la ingropaciune?
— De ce sa nu-i poftesc? ii poftesc si la ingropaciune, si la praznic, ca pe niste buni crestini. Eu n-am nimic cu dansii, Dumnezeu nu mi i-a aratat inca. Oamenii pot vorbi una si alta, femeia lui Cutui poate spune despre Bogza ca ar fi avand visuri urate si graieste prin somn, dumneavoastra, ca stapanire, puteti sa le puneti intrebari, dar eu ce pot face decat o ingropaciune cu datoriile care se cuvin mortilor? ii poftesc si pe dansii, de ce sa nu-i poftesc? Va poftesc si pe dumneavoastra, daca nu vi-i cu suparare. Parca asa nu vor fi subt ochii dumneavoastra? Domnu Anastase Balmez clatina din cap si ramase ganditor. Iar avea femeia dreptate, insa nu credea de demnitatea lui sa recunoasca. O cercetare discreta si delicata i se infatisa ca sistemul cel mai bun sa descopere si sa apuce de grumaz pe faptasi. Negresit, cei doi gospodari nu vor putea sa refuze sa vie la inmormantare in Sabasa. Asta ar fi ceea ce, in drept, se chiama o confruntare cu cadavrul victimei, incerca sa lamureasca asta femeii. Acuma in sfarsit i se parea c-o intelesese si o judeca destul de vicleana si ascunsa.
Vitoria nu putea sti ce poate fi o confruntare, dar primi, zambind, hotararea autoritatii cugetand in sine ca nu-i rau sa fie amestecat si boierasul acela eu caciula tuguiata, in zvonurile, prepusurile si intrigile otravite care cresteau ca un bulz de omat in cealalta vale, in sat la Suha. Cat era el de boier si de fudul ea si cucoana Maria il puteau vinde si rascumpara, jucandu-l pe degete, cu tot cu doftor, cu tot cu Bogza si Cutui, si cu tot cu nevestele lor. Autoritatile sfarsindu-si cercetarea, femeia trase iar poclada peste ciolane si schimba lumanarea din felinar, in acelasi timp suspina si bocea incet, dar cu coada ochiului priveghea in toate partile la oamenii aceia straini, in straie negre, si cu urechea era atenta la tot ce se spunea si se soptea.
CAPITOLUL 14
In Suha, domnul Anastase Balmez si-a inceput cercetarile lui cu o dibacie de care se simtea cu drept cuvant, mandru. A poftit la domnia sa, ca informatori, pe cei doi gospodari, hotarat sa-i asculte cu rabdare si cu blandeta.
— Ce pot pentru ca sa stiu eu, domnule subprefect? a raspuns cu glas destul de hotarat, amestecat cu putina suparare, omul cu buza despicata. Eu nu pot pentru ca sa stiu nimica.
— stiu, te cred, domnu Bogza, il domolea subprefectul. Dumneata esti un om cu stare. Te bucuri de deosebita consideratie. Eu am datoria sa te intreb. Dumneata ai datoria sa raspunzi. Caci de la Dorna si pana aici te-ai aflat cu Nechifor Lipan. Ati calatorit impreuna, ati mancat impreuna. Nu-i asa?
— Asa este.
— Fiind asa, te rog sa binevoiesti a-mi spune unde v-ati despartit.
— Apoi sa vie si Ilie Cutui, sa fie de fata. Sa spuie si el. A fost si dansul acolo.
— Il intreb si pe dansul, n-ai grija. Eu am interesul sa aflu toate acestea, pentru a putea urmari pe faptas.
Crezi dumneata ca pot eu sa ridic un deget pana ce nu am incredintare deplina? Eu nu sunt invatat sa obijduiesc pe nimeni. Asa ca sa fii bun sa-ti aduci aminte cand v-ati despartit, ca sa pot prinde un fir.
— Care fir?
— Sa pot prinde un fir, sa gasesc o urma, sa incep cu ceva.
— Care urma? Pe mine, domnule subprefect, sa nu ma nacajiti, ca destule am eu pe cap. Eu de moartea acelui oier nu pot pentru ca sa stiu nimica. Ce pot pentru ca sa spun, decat atata, cum ca eu si Cutui ne-am despartit de el cand am ajuns in varful Stanisoarei. Atuncea, cand a vazut el cat drum mai are pana la apa Moldovei si pe urma pana la apa Prutului, s-a lehametuit si s-a hotarat sa se lese de turma asta. Am eu destule oi zice la apa Jijiei. Dati-mi castig ca si pentru celelalte o suta, si cheltuielile pe care le-am facut, si duceti-va sanatosi. Sa deie Dumnezeu sa aveti spor de la dansele. Eu ma intorc acasa.
— Asa a spus?
