=i mir`ndu-se cum poate rosti asemenea cuvinte.

— N-am nimic, domni=orule, afar[ de sufletul din oase!...

N-am!... Dar ia-mi-l, ia-mi-l!... C[ feciorul mi-i ]n c[tane de doi ani de zile =i c`t amarul de p[m`nt ne-a l[sat Dumnezeu, acolo zace ]n paragin[ de m[ doare inima... Numai sufletul mi-a mai r[mas... Amu ]ncaltea ia-mi =i sufletul, domni=orule!...

}n inima lui Titu izbucni o flac[r[ nou[, ca dintr-un foc mocnit prea ]ndelung. }n minte ]i r[s[ri ]ntrebarea chinuitoare:

„De ce s[-i iau eu sufletul? De ce eu? De ce tocmai eu?“

St[tu mult nemi=cat, f[r[ s[ rosteasc[ o vorb[ =i f[r[ s[ mai

]ndr[zneasc[ s[ ridice ochii la baba care pl`ngea mereu, ]=i sufla nasul zgomotos, se ]nchina =i se jura. Lui ]i era ru=ine de str[ji c[ se ]nduio=eaz[ =i totu=i n-avea puterea s[-=i ]nving[

205

Liviu Rebreanu

sl[biciunea. Pe urm[ deodat[ se zgudui, se uit[ iar ]n registru, cl[tin[ din cap =i morm[i sup[rat:

— Atunci poate c[ sunt gre=ite socotelile? Ori ce Dumnezeu?... Ori nu se poate?... Adic[ ce gre=eli, ce...?

Se ag[\[ ]ndat[ de cuv`ntul „gre=eli“ ca un ]necat. Ie=i furios din cas[, urmat de str[jile care p[=eau nep[s[tor, cl[tin`nd din cap ca ni=te animale trudite. Se duse drept la prim[rie =i spuse indignat notarului c[ registrul de impozite trebuie s[ fie gre=it. Friedman z`mbi cu superioritate =i-i r[spunse c[ ga-ranteaz[ exactitatea socotelilor, deoarece au fost lucrate chiar de d`nsul =i copiate de fiul s[u, un matematician de m`na ]ntì.

Dar, dac[ \ine s[ se conving[, slobod e s[ revad[ toate capi-tolele, de=i, dup[ umila-i p[rere, ar fi mai bine s[ continue sechestrele =i s[ nu mai piard[ vremea degeaba.

Titu ]=i d[du seama c[ ]n registru nu poate fi nici o gre=eal[ =i c[-i trebuie=te doar un pretext spre a nu fi nevoit s[ mai colinde casele de pe la margini. Se sim\ea mic =i ros de o am[r[ciune care parc[-i s[rbezea s`ngele =i-i infiltra ]n suflet o sc`rb[ mare de sine ]nsu=i. Zv`rcolindu-se s[-=i ]mpr[=tie sim\[m`ntul acesta, se a=ez[ la un birou ]nc[rcat de h`r\oage =i, ma=inal, ]ncepu s[

adune, s[ scad[ =i s[ combine fel de fel de cifre, s[ r[sfoiasc[

pentru fiece nume ]n c`te cinci-=ase foliante. }n ochii lui ]ns[

r[m[sese ]ntip[rit[ at`t de ad`nc baba cu fa\a zb`rcit[ de cute =i str`mbat[ de pl`ns, ]nc`t pe toate paginile tremura chipul ei mustr[tor, ]n vreme ce ]n urechi ]i vuia mereu ca o imputare din ce ]n ce mai aspr[: „Ia-mi =i sufletul, domni=orule!...“

Dup[ un r[stimp de b`jbìri, r[bdarea ]l p[r[si. S[ri de la mas[ aproape desperat =i porni s[ se plimbe de ici-colo prin cancelaria colboas[, nec[jindu-se s[-=i goneasc[ vedenia ba-bei din minte. }ncerc[ s[ fug[ cu g`ndurile la Rozica, la

]mbr[\i=[rile ei calde, la =oaptele ei dulci. }n zadar, c[ci se pomenea cu ]nchipuirea iar[=i ]n cocioaba d[r[p[nat[, ]n fa\a b[tr`nei schimonosite de durere, silit s[-i aud[ bocetele dojenitoare. Pe urm[ se ru=in[ c[, ]n asemenea clipe, mai poate s[

se g`ndeasc[ la Roza Lang =i-l cuprinse chiar un fel de sil[ de 206

Ion

femeia care l-a orbit at`ta vreme cu iubirea ei zv[p[iat[, ab[t`ndu-l din calea lui.

Titu era acuma singur ]n toat[ prim[ria; str[jile sfor[iau la

]ntrecere pe b[ncile din tind[. }n ferestrele deschise larg prim[vara z`mbea ]n odaie ca o fecioar[ ]ndr[gostit[. Pa=ii t`n[rului, ap[sa\i, c`nd mai rari, c`nd mai gr[bi\i, r[scoleau praful du=umelelor tocite, care, ]n ]mbr[\i=area soarelui, se leg[na ca o boare aurit[... Deodat[ Titu se opri la o fereastr[, cu mìnile la spate, ademenit parc[ de via\a nou[ ce izbucnea atotputernic[ dincolo de zidurile cancelariei. Privirea lui

]nt`lni peste drum =coala ungureasc[, trufa=[, str[lucind ]ntr-o poleial[ de raze. }n curtea mare, prundit[, cete de copii zbur-dalnici se fug[reau =i se jucau, strig`nd plini de voio=ie, supraveghea\i de un ]nv[\[tor t`n[r =i foarte palid, cu ochii at`t de mari c[ de departe p[reau ochelari. Zgomotul =i veselia ajungeau ]n prim[rie mulcomite ]ntr-un murmur cald,

]ntret[iat numai rareori de \ipete scurte, mul\umite. Sufletul lui Titu ]ncepuse s[ se mai ]nvioreze c`nd deodat[ v[zu c[

]nv[\[torul galben se umfl[ =i se rote=te ca un curcan, f[c`nd semn m`nios unui grup de copii ce st[teau deoparte. Cum copiii r[maser[ pironi\i locului de fric[, ]nv[\[torul se duse spre d`n=ii, amenin\`ndu-i cu degetul =i strig`nd. Titu se plec[ spre fereastr[ =i, prin zarva de glasuri vesele, auzi totu=i limpede cuvintele ]nv[\[torului, pline de indignare:

— Numai ungure=te!... Ungure=te!... Trebuie ungure=te!...

Ungure=te!...

}ntr-o clipire toat[ fiin\a lui Titu se schimb[ ]ntr-o ur[

cumplit[ ]mpotriva ]nv[\[torului. Sim\i o pornire n[valnic[ s[

se repead[ la d`nsul =i s[-i ]nfunde ]n inim[ cuvintele amenin\[toare... Ni=te b[t[i de clopot zdr[ng[nir[ ]ns[ atunci

=i, ]ntr-un minut, zgomotele amu\ir[ =i curtea =colii r[mase pustie. Numai cl[direa sc[ldat[ ]n soare privea parc[ mai m`ndr[, mai batjocoritoare, ca o fiar[ care, dup[ ce =i-a ]nghi\it prada, se linge lene=[ pe buze. Niciodat[ p`n[ azi nu b[gase de seam[ c[ un lucru mort ar putea s[ exaspereze pe un om.

207

Liviu Rebreanu

Acum vedea cum casa ro=covan[ de peste drum, cu ferestrele mari =i sclipitoare, vrea s[-l dispre\uiasc[ =i s[-l jigneasc[.

Aceasta ]l ]nfuria =i-i reamintea iar pe baba speriat[ =i cernit[

de suferin\e. „S[-i smulg eu nenorocitei =i sufletul din oase ca pe urm[ colea s[ strige mai \an\o=: numai ungure=te!“

Ridic[ ochii mai sus deasupra =colii, spre cerul albastru, limpede ca o p`nz[ ]ntins[ acoperind nem[rginirea. G`ndurile lui vedeau tot satul ca pe o hart[ uria=[, p[trundeau ]n casele frumoase, bogate, ]ngrijite, adev[rate l[ca=uri de st[p`ni r[sf[\a\i de soart[, se plimbau prin ogr[zile m`ndre unde

]nt`lneau \[rani unguri sf[to=i, cu izmene largi ca rochiile, cu must[\i r[sucite, hodorogind ]n gura mare... Apoi u=oare =i iu\i, ca n[zdr[vanii din basmuri, g`ndurile ocoleau satul, popo-seau ]n cocioabele nec[jite, printre al\i \[rani, ]mpov[ra\i de nevoi, oropsi\i de Dumnezeu =i de oameni, slei\i de munc[ =i de s[r[cie. „+i totu=i al nostru e viitorul! ]=i zise Titu ]nsenin`ndu-se. O cetate ]ncercuit[ de o o=tire descul\[! Degeaba ne ]nfrunt[ cu =coala amenin\[toare, degeaba c`nt[ coco=ul

]n v`rful bisericii... Presiunea noastr[ nu ]nceteaz[ o clip[!

Mul\imea noastr[ ]nainteaz[ mereu... Zidurile lor me=te=ugite se clatin[ =i se f[r`mi\esc ]ndat[ ce le atinge suflarea vie\ii noastre ]nc[tu=ate... St[p`nii tremur[ ]n fa\a slugilor! Slugile! Noi suntem slugile! Al lor e trecutul, al nostru e viitorul!...“

}l g`dila un r`s de mul\umire. }ncrederea ]n sine ]i alun-gase zbucium[rile =i g`ndurile negre. }=i aduse aminte cum ]n S[scu\a, acum vreo zece ani, c`nd a trecut spre Bistri\a, singur v[carul era rom`n =i st[tea ]ntr-o hrub[ ]n capul satului, pe c`nd azi, f[r[ =coal[ =i f[r[ biseric[, jum[tate comuna e rom`neasc[. „Acolo al\i st[p`ni sunt cotropi\i ]ncetul cu ]ncetul de slugile oropsite, dar pline de via\[!“ se g`ndi d`nsul, sim\indu-se foarte fericit c[ are cinstea s[ fac[ parte din neamul obijdui\ilor.

C`nd fu poftit la mas[, merse at`t de bine dispus c[ ]nveseli toat[ familia notarului, de=i era cam sup[rat[ deoarece le pierise o g`sc[, ]ndopat[ =i ]ngrijit[ de ]ns[=i doamna not[reas[. Dup[-

208

Ion

pr`nz Titu se cufund[ ]ntr-o discu\ie pasionat[ cu Friedman =i fiul s[u asupra rom`nilor. Studentul ]ncerca mereu s[ vorbeasc[

ungure=te, dar Titu nu r[spundea dec`t rom`ne=te, parc[ ar fi uitat dintr-o dat[ =i cu des[v`r=ire limba cealalt[, sau parc[ s-ar fi temut c[ ]=i va pierde graiul ]n clipa c`nd ar mai rosti un cuv`nt unguresc. Notarul =i mai ales feciorul s[u sus\ineau cu

]nver=unare c[ politica rom`neasc[ e gre=it[ din temelie, fiind pornit[ dintr-un sim\[m`nt de ur[ ]mpotriva st[p`nitorilor legali ai \[rii =i c[ prin urmare se va sf`r=i printr-un faliment. Titu criti-ca, din ce ]n ce mai ]nd`rjit, str[dania ungurilor de a ucide prin dezna\ionalizare un neam ]ntreg cu un trecut ]ndoliat de suferin\e

=i de vitejie, =i dovedea c[, ]mpotriva acestei tendin\e criminale, rom`nii sunt sili\i s[ lupte pe via\[ =i pe moarte.