Se întoarce.
— Ce-ai vrea să spun?
— Ce vrei de la Curry?
— Îţi aminteşti ce te-am întrebat pe drumul către Firestone? mă întreabă el. Ce s-ar fi întâmplat dacă n-aş fi dat niciodată peste cartea tatălui tău? Îţi aminteşti ce ai răspuns?
— Am spus că nu ne-am fi cunoscut niciodată.
O mie de mici întâmplări se adunaseră în timp pentru ca noi să ne putem întâlni – ca să putem fi aici, acum. De sub ruinele a cinci sute de ani, destinul a modelat un castel în aer pentru ca doi băieţi de colegiu să poată ajunge regi. Paul vrea să spună că eu aşa tratez problema.
— Când îl vezi pe Gil, spune el, ridicându-şi haina de pe podea, spune-i că-şi poate lua înapoi Camera Preşedintelui. Nu mai am nevoie de ea.
Gândindu-mă la maşina lui rămasă în pană pe o stradă laterală lângă institut, mi-l imaginez pornind pe jos prin zăpadă ca să-l găsească pe Curry.
— Nu e bine să te duci singur... încep eu.
Numai că el se duce mereu singur. Iar acum deja iese pe uşă.
*
Poate că m-aş fi luat după el, dacă un minut mai târziu nu ar fi sunat cei de la spital ca să-mi transmită un mesaj de la Charlie.
— S-a sculat şi poate vorbi, spune sora medicală. Şi întreabă de dumneavoastră.
Îmi pun deja căciula şi mănuşile.
La jumătatea drumului spre Centrul Medical Princeton ninsoarea încetează. Pe o oarecare distanţă se vede chiar soarele deasupra orizontului. Norii de pretutindeni iau forma unor tacâmuri de masă – oale de supă şi cuţite, o furculiţă care aleargă împreună cu o lingură – şi aşa îmi dau seama cât de foame îmi e. Sper că Charlie se simte atât de bine precum a spus asistenta. Sper că i se dă să mănânce.
Ajung şi descopăr că uşa e blocată de o persoană mai ameninţătoare din punct de vedere fizic decât Charlie: mama lui. Doamna Freeman îi explică unui doctor că, după ce a luat primul tren din Philadelphia ca să ajungă aici şi a ascultat un individ de la decanat spunând că Charlie este periculos de aproape de exmatriculare, şi fiind soră medicală ea însăşi vreme de şaptesprezece ani înainte de a deveni profesor de ştiinţe, nu este în dispoziţia necesară ca să audă un doctor explicându-i cu condescendenţă ce nu e în regulă cu fiul ei. După culoarea mănuşilor bărbatului, îl recunosc ca fiind omul care ne-a spus mie şi lui Paul că Charlie este într-o stare stabilă. Omul cu termeni spitaliceşti meşteşugiţi şi zâmbete la conservă. Nu pare să-şi dea seama că încă n-a fost inventat zâmbetul care să mişte un astfel de munte de femeie.
Chiar atunci când mă îndrept spre camera lui Charlie, doamna Freeman mă observă.
— Thomas, rosteşte ea, schimbându-şi obiectul atenţiei.
Întotdeauna, în preajma doamnei Freeman ai sentimentul că asişti la un soi de proces geologic, că vei fi zdrobit dacă nu eşti atent. Ea ştie că mama mă creşte singură, aşa că şi-a asumat sarcina de a contribui la creşterea mea.
— Thomas! repetă ea, singura persoană care îmi mai spune aşa. Vino aici.
Fac un pas spre ea.
— În ce l-ai băgat? mă apostrofează ea.
— Încerca să...
Face un pas înainte, prinzându-mă într-o umbră.
— Te-am avertizat asupra chestiilor ăstora. Nu-i aşa? După povestea cealaltă de pe acoperişul clădirii?
Limba de clopot.
— Doamnă Freeman, aia a fost ideea lui...
— Oh, nu. Nu din nou. Charlie al meu nu e un geniu, Thomas. Trebuie să fie ispitit de ceva.
Mamele. Ai crede că Charlie n-ar şti unde cade dacă îl împingi jos din tren. Doamna Freeman ne-a privit mereu ca pe nişte prieteni dubioşi ai lui Charlie. Punând la socoteală unicul meu părinte, lipsa părinţilor în cazul lui Paul şi şirul de relaţii vitrege de care a avut parte Gil, nu suntem nişte modele pozitive pentru Charlie, aşa cum are el parte acasă. Şi, din cine ştie ce motiv, eu sunt mereu capul răutăţilor. Dacă ar şti ea adevărul... Şi Moise avea coarne.
— Lasă-l în pace, se aude o voce slabă dinăuntru.
Ca un întreg univers pe o axă de sprijin, doamna Freeman se răsuceşte pe călcâie.
— Tom a încercat să mă scoată de acolo, spune Charlie, şi mai slab acum.
Urmează o fracţiune de secundă de tăcere. Doamna Freeman se uită la mine cu o privire care vrea să spună: „Nu zâmbi, nu-i nimic extraordinar în a-l scoate pe fiul meu dintr-o belea în care tu l-ai băgat”. Dar când Charlie începe să vorbească din nou, doamna Freeman îmi spune să mă duc şi să vorbesc cu fiul ei înainte ca el să se epuizeze complet agitându-se în cameră. Ea mai are nişte treburi de rezolvat cu doctorul.
— Şi, Thomas, adaugă ea înainte ca eu să pot trece, să nu cumva să-i mai bagi cine ştie ce idei în cap.
Încuviinţez tăcut. Doamna Freeman este singura profesoară pe care am cunoscut-o vreodată capabilă să facă simplele propoziţii să sune ca nişte ordine directe.
Charlie stă proptit pe patul de spital cu câte o balustradă scurtă de metal în fiecare parte a patului, genul de bară nu atât de înaltă încât să oprească un tip mare să se rostogolească jos din pat într-o noapte proastă, dar cu înălţimea potrivită ca să lase o soră să pună o coadă de mătură între bare şi să te ţină ţintuit de pat pentru totdeauna, într-o convalescenţă permanentă. Eu am avut parte de mai multe coşmaruri în spital decât a avut Şeherezada poveşti de povestit, iar timpul nu a reuşit să le şteargă pe toate din amintirea mea.
— Orele de vizită se termină în zece minute, anunţă sora fără să se uite la ceas.
Duce într-o mână o tavă în formă de rinichi şi o cârpă de praf în cealaltă.
Charlie o urmăreşte cum iese din salon. Cu voce joasă, horcăită, spune:
— Cred că te place.
