A început deja al doilea mesaj.
„Tom, sunt Katie. Voiam să te anunţ că mă duc la club ca să ajut la pregătiri imediat ce termin aici, în camera obscură. Parcă ai spus că vei veni cu Gil. O pauză. Deci cred că vorbim diseară.”
Se simte că a ezitat înainte de a închide, ca şi cum Katie ar fi fost nesigură că a pus suficient accent pe ultimele cuvinte, ca o amintire a unei afaceri neterminate.
— Ce se întâmplă? strigă Paul din dormitor.
— Trebuie să mă pregătesc, rostesc eu încetişor, simţind încotro se îndreaptă lucrurile.
Paul vine în living.
— Pentru ce?
— Pentru bal.
Nu înţelege. Nu i-am povestit niciodată ce am discutat eu cu Katie în camera obscură. Ce am văzut astăzi şi ce am auzit de la Paul are darul de a răsturna un întreg univers. Dar în tăcerea care urmează mă trezesc în aceeaşi dilemă de mai înainte. Vechea amantă s-a întors ca să mă ispitească. E vorba de un ciclu pe care, până în acest moment, am fost incapabil să îl rup. Cartea lui Colonna mă seduce cu viziuni despre perfecţiune, o realitate virtuală pe care o pot moşteni plătind preţul infim al devotamentului meu nebun, al retragerii mele din lume. După ce a inventat acest târg ciudat, Francesco i-a găsit şi numele: Hypnerotomachia, lupta pentru iubire într-un vis. Dacă a existat vreodată un moment în care să rămân ancorat în realitate, să rezist acestei bătălii şi visului – dacă a existat vreodată o clipă în care să-mi amintesc o iubire care mi s-a devotat cu nebunie mie, să-mi amintesc promisiunea făcută lui Katie – acel moment a venit acum.
— Ce s-a întâmplat? mă întreabă Paul.
Nu ştiu cum să-i spun. Nici măcar nu sunt sigur ce să-i spun.
— Uite, zic eu, întinzând braţul.
Dar el nu se mişcă.
— Ia harta.
— De ce?
La început pare doar nedumerit; e prea emoţionat ca să mă urmărească.
— N-o pot face, Paul. Îmi pare rău.
Zâmbetul i se şterge treptat.
— Ce vrei să spui?
— Nu mai pot munci la cercetarea asta. Îi pun harta în mână. Este a ta.
— Este a noastră, spune el, întrebându-se ce m-a apucat.
Dar nu e aşa. Nu ne aparţine nouă; de la început noi am aparţinut cărţii.
— Îmi pare rău. Nu pot s-o fac.
Nu aici; nu în Chicago; nu în Roma.
— Tu ai făcut-o, spune el. S-a terminat. Nu mai este nevoie decât de schiţa pentru încuietoare.
Şi totuşi certitudinea s-a instaurat deja între noi. În ochi îi apare o umbră de descumpănire, ca şi cum forţa care odinioară l-a menţinut în viaţă l-a părăsit brusc şi toată lumea s-a întors cu fundul în sus. Am petrecut atâta vreme împreună că îmi dau seama de asta fără ca el să fie obligat să scoată vreo vorbă: libertatea pe care o simt, emanciparea mea faţă de un lanţ de evenimente care a început înainte ca eu să mă nasc, toate astea se reflectă pe dos în el.
— Nu e vorba de ori-ori, spune el, adunându-se. Le-ai putea avea pe amândouă dacă ai vrea.
— Nu cred.
— Tatăl tău a putut.
Numai că ştie prea bine că tata n-a putut.
— Nu mai ai nevoie de ajutorul meu, îi spun eu. Ai obţinut ce ai vrut.
Dar şi eu ştiu că n-a obţinut.
Se lasă o tăcere bizară, fiecare din noi simţind în acelaşi timp că celălalt are dreptate şi că niciunul nu greşeşte. Matematica moralităţii nu funcţionează. Paul pare că vrea să mă convingă, să-şi pledeze pentru ultima oară cauza, dar este inutil şi el o ştie.
În schimb, repetă cu voce joasă o glumă pe care am auzit-o de o mie de ori de la Gil. Nu are la dispoziţie alte cuvinte ca să descrie ce simte.
— Ultimul om de pe planetă intră într-un bar, murmură el. Ce spune?
Paul îşi întoarce capul spre fereastră, dar nu oferă niciun indiciu. Ştim amândoi ce spune ultimul om de pe planetă. Se uită în berea lui, singur şi dezamăgit, şi spune: „Băutură, aş dori un alt barman”.
— Îmi pare rău, îi spun cu voce tare.
Paul este însă în altă parte.
— Trebuie să-l găsesc pe Richard, îngaimă el.
— Paul?
