Primul dintre ei cade cu faţa în jos în cenuşă. Este Matteo, cel mai tânăr dintre ei. Cesare se opreşte să-i dea o mână de ajutor, dar Francesco îl trage de acolo. Matteo nu se mai mişcă. Flăcările îl învăluie şi corpul i se prăbuşeşte pe rug. Cesare încearcă să strige la el, să-i spună să se ridice, dar Matteo nu răspunde. În cele din urmă, Cesare se duce împleticindu-se spre locul unde a căzut fratele lui. Când ajunge aproape deasupra lui Matteo, se prăbuşeşte şi el. Francesco urmăreşte întreaga scenă de la marginea rugului. Când aude vocea lui Cesare strigându-l pe Matteo, apoi ascultă cum vocea se stinge sub asaltul focului, îşi dă seama că a rămas singur şi cade în genunchi. Pentru câteva clipe nu se mişcă.
Chiar atunci când mulţimea îl crede mort, Francesco se forţează să se ridice în picioare. Ducându-se pentru ultima dată la foc, ia de acolo doi pumni de cenuşă şi porneşte împleticindu-se spre Savonarola. Unul dintre călugări îi blochează calea, dar Francesco încremeneşte locului. Îşi desface degetele şi lasă cenuşa să cadă printre ele ca nişte firicele de nisip. Apoi spune: „Inde ferunt, totidem qui vi vere debeat annos, corpore de patrio parvum phoenica renasci”. Este din Ovidiu. Înseamnă: „O mică pasăre Phoenix se naşte din trupul tatălui, sortită să trăiască acelaşi număr de ani”. Apoi cade la picioarele lui Savonarola şi moare.
Istorisirea lui Terragni se opreşte o dată cu înmormântarea lui Colonna. Francesco şi cei doi fraţi au parte de funeralii aproape împărăteşti din partea familiilor şi a prietenilor umanişti. Iar noi ştim că martiriul lor nu a fost zadarnic. În câteva săptămâni, opinia publică s-a ridicat împotriva lui Savonarola. Florenţa s-a săturat de extremismul lui, de blestemele lui întunecate. Duşmanii împrăştie zvonuri despre el, încercând să-i provoace căderea. Papa Alexandru îl excomunică. Când Savonarola se opune, Alexandru îl declară vinovat de erezie şi învăţături care îndeamnă la răzvrătire. Este condamnat la moarte. Pe data de 23 mai, la doar trei luni de la moartea lui Francesco, Florenţa pregăteşte un nou rug în Piazza della Signoria. Chiar acolo, pe locul celor două ruguri anterioare, Savonarola este spânzurat, apoi trupul îi este incinerat după ce este tras în ţeapă.
— Ce s-a întâmplat cu Terragni? întreb eu.
— Tot ce ştim este că şi-a onorat promisiunea faţă de Francesco. Hypnerotomachia a fost publicată de Aldus în anul următor, 1499.
Mă ridic de pe scaun, prea emoţionat ca să mai pot sta jos.
— De atunci, spune Paul, toată lumea care a încercat să interpreteze cartea a folosit unelte din secolul al XIX-lea sau alXX-lea pentru a descuia un lacăt din secolul al XV-lea. Se lasă pe spate şi oftează. Până acum.
Paul se opreşte şi tace. Pe coridor se aud paşi înăbuşiţi de uşă. Mă uit uluit la el. Încet, realitatea de afară începe să se facă iarăşi simţită, închizându-i pe Savonarola şi pe Francesco Colonna într-un sertar al minţii mele. Rămâne însă o interacţiune bizară între cele două lumi. Mă uit la Paul şi îmi dau seama că el a devenit cumva piatra de hotar dintre cele două lumi, legătura care leagă trecutul de prezent.
— Nu-mi vine să cred, îi spun eu.
Ar fi trebuit ca tata să fie aici. Tata, Richard Curry şi McBee. Toată lumea care a ştiut de această carte şi a sacrificat ceva ca să o descifreze. Este un dar pentru ei toţi.
— Francesco oferă indicaţii despre criptă din trei abordări diferite, reia Paul. Nu va fi greu de găsit locaţia. Dă chiar dimensiunile şi listează tot ce e în ea. Singurul lucru care lipseşte este desenul încuietorii criptei. Terragni a proiectat o broască specială cilindrică pentru încuietoare. Este atât de etanşă, spune Francesco, încât jefuitorii şi umezeala vor fi ţinuţi la distanţă până când va rezolva cineva misterul manuscrisului. Spune mereu că va oferi schiţa încuietorii şi instrucţiunile de deschidere, dar întotdeauna e distras de altceva şi vorbeşte mai ales despre Savonarola. Poate că i-a spus lui Terragni să includă descrierile în ultimele capitole, dar Terragni avea atât de multe lucruri de făcut încât nu s-a mai ocupat şi de asta.
— Iar tu asta căutai în biroul lui Taft.
Paul confirmă dând din cap.
— Richard spune că în jurnalul şefului de port pe care l-a găsit cu treizeci de ani în urmă a descoperit un desen. Cred că Vincent l-a păstrat atunci când l-a lăsat pe Bill să găsească restul jurnalului.
— L-ai luat înapoi?
Clatină din cap.
— Nu am luat decât un vraf de însemnări vechi de-ale lui Vincent.
— Şi ce ai de gând să faci? îl întreb eu.
Paul caută altceva sub birou.
— Sunt la mâna lui Vincent.
— Cât de multe i-ai spus?
Mâinile lui se întorc la vedere, goale. Pierzându-şi răbdarea, îşi dă scaunul înapoi şi se lasă în genunchi.
— Nu cunoaşte niciun detaliu despre criptă. Ştie doar că există.
Observ nişte dâre vagi pe podea, urme sub forma unor sferturi de cerc care conduc spre picioarele de metal ale biroului.
— Noaptea trecută am început să întocmesc o hartă cu tot ce a povestit Francesco despre criptă în a doua jumătate din Hypnerotomachia. Locaţia, dimensiunile, reperele de teren. Ştiam că Vincent ar putea căuta ce descoperisem, aşa că am pus harta acolo unde îmi păstram cele mai bune descoperiri.
Se aude un clinchet de metal frecat de metal şi din colţul de jos al biroului Paul scoate o şurubelniţă. Bucata lungă de bandă adezivă care a ţinut unealta lipită de partea de jos a biroului atârnă ca o buruiană în mâna lui. Paul trage banda de pe şurubelniţă, apoi împinge biroul spre noi. Picioarele din faţă alunecă pe gresia podelei şi brusc în raza vizuală se iveşte conducta de aerisire. Capacul e prins de perete în patru şuruburi. Vopseaua s-a şters de pe toate patru şuruburile.
Paul începe să deşurubeze capacul. Câte un şurub pe rând. La sfârşit, îşi bagă mâna în conductă şi o scoate cu un plic plin de hârtii. Primul meu instinct este să privesc pe geam, ca să văd dacă nu ne urmăreşte cineva. Acum pricep rostul hârtiilor negre care acoperă geamurile.
Paul deschide plicul. Mai întâi scoate două fotografii, fiecare din ele extrem de uzată. Prima este cu Paul şi Richard Curry în Italia. Stau în Piazza della Signoria din Florenţa, chiar în faţa Fântânii lui Neptun. Înceţoşată pe fundal se vede o copie după David de Michelangelo. Paul este îmbrăcat cu pantaloni scurţi şi cară un rucsac. Richard Curry este îmbrăcat în costum, dar cravata îi este desfăcută la gât şi gulerul este descheiat. Zâmbesc amândoi.
Cea de-a doua poză este cu noi patru, din anul doi de colegiu. Paul îngenunchează în mijlocul pozei. Poartă o cravată împrumutată şi ţine o medalie în sus. Noi ceilalţi stăm în jurul lui, cu doi profesori în fundal, care par amuzaţi. Paul tocmai câştigase concursul anual de eseuri al Societăţii Francofile de la Princeton. Noi trei am apărut ca personaje din istoria Franţei ca să-l sprijinim. Eu sunt Robespierre, Gil este Napoleon, iar Charlie, îmbrăcat cu o rochie imensă pe care am găsit-o la un depozit cu costume de închiriat, este Maria Antoaneta.
Paul nu pare să facă ceva cu pozele. Le aşază cu blândeţe pe birou, obişnuit să le vadă. După aceea goleşte restul plicului. Ceea ce am socotit greşit drept un vraf de hârtii este de fapt o singură foaie mare, împăturită de mai multe ori ca să intre în plic.
— Asta e, spune el, desfăşurând foaia pe birou.
Este o hartă topografică făcută de mână, pe care sunt desenate tot felul de detalii. Liniile de elevaţie sunt desenate în cercuri inegale, cu marcaje direcţionale brute, ca într-un soi de reţea. În apropiere de mijloc, marcat cu roşu, este un obiect ascuţit în formă de cruce. Conform legendei din colţ, crucea are dimensiunea unui dormitor al nostru.
— Asta e? întreb eu.
Paul dă din cap.
Este enorm. Pentru câteva secunde rămânem amândoi tăcuţi, cercetând desenul.
— Ce ai de gând să faci cu harta? mă interesez eu, acum că Paul îşi golise cabina.
Paul îşi desface pumnul. Cele patru şuruburi ale conductei de aerisire se rostogolesc ca nişte seminţe în palma lui.
— Să o pun undeva în siguranţă.
— Înapoi în zid?
— Nu.
