*
Pornim spre sud. Pe drumul înapoi spre internat vedem un tomberon de gunoi răsturnat. De sub movilele de zăpadă se ivesc mici grămăjoare de gunoaie, iar veveriţele sunt printre ele, scoţând cotoare de măr şi sticluţe aproape goale cu diverse loţiuni, trecând totul prin faţa nasurilor lor mici înainte de a începe să le roadă. Sunt nişte creaturi micuţe şi răsfăţate. Experienţa le-a învăţat că vor găsi întotdeauna de mâncare aici, împrospătată în fiecare zi, aşa că pretutindeni alunele şi conurile de brad zac neîngropate. Când un corb de mărimea unui vultur aterizează pe marginea tomberonului, privind în jur cu importanţă, veveriţele continuă să chiţăie în legea lor, ignorându-l.
— Ştii la ce mă face corbul ăla să mă gândesc? mă întreabă Paul.
Clatin din cap, iar pasărea îşi ia furioasă zborul, deschizându-şi aripile mari şi luând cu ea doar o pungă cu firimituri.
— La vulturul care l-a ucis pe Eschil lăsând să cadă peste el o ţestoasă, continuă Paul.
Trebuie să mă uit la el ca să constat că vorbeşte serios.
— Eschil era chel, merge el mai departe. Vulturul încerca să spargă carapacea ţestoasei lăsând-o să cadă pe o stâncă. N-avea de unde să-şi dea seama de diferenţă.
Asta îmi aminteşte din nou de filosoful care a căzut în puţ. Mintea lui Paul întotdeauna raportează prezentul la trecut şi interpretează ce este prin ce a fost.
— Dacă ai putea fi undeva acum, îl întreb eu, unde ai vrea să te afli?
Se uită amuzat la mine.
— Oriunde?
Dau din cap.
— În Roma, cu o lopată.
O veveriţă înalţă capul de pe o felie de pâine pe care a găsit-o, urmărindu-ne.
Paul se întoarce spre mine.
— Dar tu? În Texas?
— Nu.
— În Chicago?
— Nu ştiu.
Trecem prin curtea din spate a muzeului de artă, cea care separă muzeul de Dod. Aici se văd urme de paşi în zigzag prin toată curtea.
— Ştii ce mi-a spus Charlie? rosteşte Paul, privind la urmele din zăpadă.
— Ce?
— Că dacă tragi cu o armă, glonţul iese la fel de repede ca atunci când îl laşi să cadă.
Pare ceva ce am învăţat la cursul de introducere în fizică.
— Nu poţi niciodată să învingi gravitaţia, continuă Paul. Oricât ai merge de repede, continui să cazi ca o piatră. Te face să te întrebi dacă nu cumva mişcarea orizontală nu e doar o iluzie. Dacă nu cumva ne mişcăm doar ca să ne convingem singuri că nu cădem.
— Unde vrei să ajungi cu chestia asta?
— La carapacea de ţestoasă. Era parte din profeţie. Un oracol i-a spus lui Eschil că va muri în urma unei lovituri venite din cer.
„O lovitură din cer”, repet eu în gând. Dumnezeu face glume.
— Eschil nu a putut evita împlinirea profeţiei, continuă Paul. Noi nu putem evita forţa gravitaţiei. Îşi prinde degetele împreună mimând coada unui porumbel. Cerul şi pământul vorbesc deodată.
Face ochii mari, încercând să cuprindă totul cu privirea, ca un puşti la Grădina Zoologică.
— Probabil că spui asta tuturor fetelor, glumesc eu.
Zâmbeşte.
— Scuze. Supraîncărcare senzorială. Am început să aberez. Nu ştiu de ce.
Eu ştiu. Altcineva trebuie să-şi facă griji în privinţa criptei acum şi în privinţa Hypnerotomachiei. Atlas se simte mai uşor fără să mai ţină lumea pe umeri.
— E ca întrebarea ta, zice el, mergând în faţa mea în vreme ce ne îndreptăm spre camera noastră. Dacă ai putea fi oriunde, unde te-ai afla? Îşi desface mâinile şi adevărul pare să i se lase în palme. Răspuns: „Nu contează, căci oriunde te-ai duce, continui să cazi”.
Zâmbeşte când rosteşte asta, ca şi cum ideea că toţi suntem într-o cădere liberă n-are nimic deprimant în ea. Paul pare să spună că poţi merge oriunde, poţi face orice, pentru că, în final, rezultatul va fi acelaşi şi a fi cu mine în Dod înseamnă, în ultimă instanţă, acelaşi lucru cu a fi în Roma, înarmat cu o lopată. Cred că, în felul lui şi cu propriile cuvinte, Paul vrea să mărturisească faptul că e fericit.
Pescuieşte din buzunar cheia şi descuie. Camera pare încremenită când intrăm în ea. Atât de multe acţiuni s-au petrecut în acest loc de ieri, atâtea spargeri s-au dat, atâţia inspectori şi ofiţeri de poliţie s-au perindat prin ea, încât este de-a dreptul neliniştitor să o vezi pustie şi întunecată.
Paul se duce în dormitor să se dezbrace de haină. Ridic instinctiv telefonul şi verific robotul.
„Hei, Tom, începe vocea lui Gil după un ţiuit. O să încerc să vă prind din urmă mai târziu, dar... se pare că n-o să pot ajunge deloc înapoi la spital, aşa că... Charlie pentru mine... Tom... cravată neagră. Poţi împrumuta una... e nevoie”.
Cravată neagră. Balul.
