În micul pachet se ascundea o pictură în ulei. Am desfăcut-o, întrebându-mă pentru o secundă dacă Charlie nu îmi depăşise aşteptările şi îmi cumpărase un original. Însă, când am văzut imaginea de pe pânză, mi-am dat seama. Pictura era mult mai veche decât orice operă americană din secolul al XIX-lea, iar stilul în care era realizată depăşea în vechime orice stil american, din orice perioadă ar fi fost el. Subiectul era religios. Era o pictură europeană, din prima epocă adevărată a picturii.
Este greu de explicat senzaţia că ţii trecutul în mâini. Mirosul acelei pânze era mai puternic şi mai complex decât orice altceva din Texas, unde nici măcar vinul sau banii nu au o istorie a lor. O urmă a aceluiaşi miros exista la Princeton, poate că în clubul Ivy, şi cu siguranţă în cele mai vechi încăperi din Nassau Hall. Însă parfumul era mult mai concentrat aici, în acest cilindru micuţ. Era parfumul vârstei, puternic şi consistent.
Pânza era întunecată, dar treptat mi-am dat seama foarte bine de subiect. În fundal se vedeau statuile Egiptului antic, obeliscuri, hieroglife şi monumente neobişnuite. În partea frontală se putea observa un singur om, căruia i se închinau alţi oameni. Văzând o urmă de pigment, m-am uitat mai îndeaproape. Roba omului era pictată cu o culoare mai strălucitoare decât restul scenei. În deşertul prăfos, roba radia. Nu mă gândisem de ani de zile la omul din faţa ochilor mei. Era Iosif, un om important în Egipt, recompensat de faraon pentru că interpreta visele. Iosif, arătându-se fraţilor săi care veniseră să cumpere grâne, aceiaşi fraţi care îl lăsaseră să moară cu mulţi ani înainte. Iosif, cel care se întorsese în haina lui aleasă.
La baza statuilor fuseseră pictate trei inscripţii. Prima spunea: CRESCEBAT AUTEM COTIDIE FAMES IN OMNI TERRA APERUITQUEIOSEPH UNIVERS A HORREA. „A fost foamete în toată lumea. Atunci Iosif a deschis grânarele.” A doua: FESTINAVITQUE QUIA COMMOTA FUERANT VISCERA EIUS SUPER FRATRE SUO ET ERUMPEBANT LACRIMAE ET INTROIENS CUBICULUM FLEVIT. „Iosif s-a grăbit; atât de puternică era afecţiunea pe care o simţea pentru fratele lui, că îi venea să plângă.” La baza celei de-a treia statui se vedea o simplă semnătură tipărită. SANDRO DI MARIANO – mai bine cunoscut după porecla dată de fratele lui mai mare: „Butoiaşul” sau Botticelli. După data de sub numele lui, pânza era veche de peste cinci sute de ani.
Am rămas cu gura căscată în faţa acestei relicve pe care o singură altă pereche de mâini o atinsese din ziua în care fusese sigilată sub pământ. De o frumuseţe căreia niciun umanist nu-i putea rezista, de o măreţie pe care Savonarola nu o putea nicicum suporta. Iat-o, aproape distrusă de timp, dar cumva încă intactă, încă vibrând sub cenuşă. Trăind, după atâta amar de vreme.
Am pus-o pe masă când mâinile mele au început să tremure prea tare ca să o mai poată ţine şi m-am uitat din nou în tub, căutând ceva ce trecusem cu vederea. O scrisoare, un bilet, poate doar un simbol. Dar tubul era gol. Scrisul de mână de pe exterior – adresa mea redată cu atâta grijă. Dar nimic altceva. Doar timbre poştale şi un cod într-un colţ.
Apoi codul de rutare mi-a atras atenţia: 39-055-210185- FAC4519. Exista un tipar în acest cod, precum logica unei şarade. Forma un număr telefonic de peste ocean.
În capătul îndepărtat al unui raft de cărţi am descoperit un volum pe care mi-l dăduse cineva de Crăciun cu ani în urmă. Un almanah cu temperaturi, date şi coduri poştale, care devenise brusc util. La sfârşit se găsea o listă cu prefixe telefonice din alte ţări.
39 – era codul de ţară pentru Italia.
055 – era codul de zonă pentru Florenţa.
Am privit cu atenţie restul numerelor, începând să simt cum pulsul mi-o ia razna, iar inima îmi bate drept în urechi. 21 01 85 – un număr local de telefon. FAC4519 – posibil un număr de cameră sau un interior. Era la un hotel, într-un apartament.
„A fost foamete în toată lumea. Atunci Iosif a deschis grânarele.”
M-am uitat iarăşi la pictură, apoi la tubul primit.
FAC4519.
„Iosif s-a grăbit; atât de puternică era afecţiunea pe care o simţea pentru fratele lui, că voia să plângă.”
FAC4519. FAC45:19.
În casa pe care mi-o amenajasem era mai uşor să găsesc un almanah decât o Biblie. A trebuit să caut prin cutii vechi din mansardă înainte să dau peste Biblia pe care Charlie pretindea că o uitase din întâmplare la mine după ultima lui vizită. Şi-a zis că poate va reuşi să îmi împărtăşească din credinţa lui şi siguranţa care venea o dată cu ea. Neobositul Charlie, optimist până la sfârşit.
Acum o am în faţa mea. Facerea 45:19 vine ca o concluzie la povestea pictată de Botticelli. După ce se arată fraţilor săi, Iosif devine un aducător de daruri, la fel ca tatăl său înaintea lui. După toată suferinţa îndurată, el spune că îşi va lua fraţii înapoi, ei care îndură foametea în Canaan, şi îi lasă să se bucure de bogăţia Egiptului său. Iar eu, care am comis cea mai mare parte a vieţii greşeala de a-mi părăsi tatăl, de a crede că pot merge mai departe, dar ţinându-l pe el în trecut, înţeleg acum perfect.
„...Şi luând pe tatăl vostru, veniţi, spune versetul biblic. Să nu vă pară rău după locurile voastre, că vă voi da cel mai bun pământ din toată ţara Egiptului.”
Apuc telefonul.
„...Şi luând pe tatăl vostru, veniţi”, îmi zic eu, întrebându-mă cum de el a înţeles, atunci când eu nu am putut să-mi dau seama.
Pun receptorul înapoi în furcă şi întind mâna spre agenda mea, ca să copiez acolo numărul înainte să se piardă cumva. În acele pagini goale, noul H de la Paul Harris şi vechiul M de la Katie Marchand sunt singurele două nume din agendă. Pare nefiresc să adaug un nume acum, dar lupt cu senzaţia că tot ce am este acest set de cifre de pe tubul poştal, o şansă unică ce poate fi distrusă de cea mai simplă greşeală, o ocazie care poate fi transformată în praf şi pulbere de o singură picătură de apă.
Mâinile mi se umplu de transpiraţie când ridic iarăşi receptorul, abia conştient de timpul care a trecut de când stau acolo, încercând să mă gândesc la cuvintele pe care le voi rosti. Pe fereastra din dormitor, în noaptea texană strălucitoare, nu se vede altceva decât cerul.
„Să nu vă pară rău după locurile voastre, că vă voi da cel mai bun pământ din toată ţara Egiptului.”
Aştept tonul şi încep să apăs butoanele. E un număr pe care n-am crezut niciodată că degetele mele îl vor forma şi o voce pe care n-am crezut că o voi mai auzi din nou. Se aude un bâzâit îndepărtat, sunetul unei sonerii de telefon de pe alt meridian orar. Apoi, după al patrulea ţârâit, o voce.
„Aţi sunat la Katie Marchand, la Galeria Hudson din Manhattan. Vă rog să lăsaţi un mesaj.”
Apoi un ţiuit.
— Katie, rostesc eu în tăcerea care urmează, sunt Tom. Aici este aproape miezul nopţii, ora Texasului.
Tăcerea de la celălalt capăt este chinuitoare. Poate că m-ar fi copleşit dacă n-aş fi ştiut exact ce vreau să spun.
— Plec din Austin mâine dimineaţă. Voi fi plecat o vreme; nu ştiu exact cât timp.
Pe biroul meu stă o fotografie înrămată cu noi doi. Suntem uşor descentraţi, amândoi ţinând o parte a aparatului şi îndreptându-l spre noi. În spatele nostru se vede capela campusului, nemişcată şi împietrită. Chiar şi acum Princetonul pare că foşneşte în fundal.
— Când mă întorc de la Florenţa, îi spun ei, studentei de anul doi din poza mea, darul meu întâmplător, chiar înainte ca robotul din New York să întrerupă convorbirea, vreau să te văd.
Apoi pun receptorul înapoi în furcă şi mă uit din nou pe fereastră. Voi avea lucruri de împachetat, agenţii de turism de sunat, noi fotografii de făcut. Chiar atunci când încep să îmi dau seama de însemnătatea hotărârii mele, prin minte îmi trece un gând. Undeva, în oraşul renaşterii, Paul se ridică din pat, priveşte pe fereastră şi aşteaptă. Pe acoperiş se aud cum uguie porumbeii, iar în depărtare se aud sunetele clopotelor din turlele bisericilor. Noi stăm aici, fiecare pe un alt continent, la fel cum am făcut-o întotdeauna: la marginile saltelelor, împreună. Pe tavanele camerelor din oraşul spre care mă îndrept vor fi sfinţi, şi zei, şi cete de îngeri. Oriunde voi călca vor exista locuri cu amintiri pe care timpul nu le poate atinge. Inima mea este o pasăre în colivie, agitându-şi aripile îndurerate de aşteptare. În Italia soarele răsare.
NOTA AUTORILOR
Identitatea autorului Hypnerotomachiei a rămas nesigură timp de peste cinci sute de ani. În absenţa unei dovezi incontestabile în favoarea lui Francesco Colonna (romanul) sau a tizului său veneţian, cercetătorii au continuat să se joace cu ciudatul acrostih Poliam Frater Franciscus Columna Peramavit, uneori citându-l ca dovadă a intenţiei misterioase a autorului.
Girolamo Savonarola (1452 - 1498) a fost respectat şi urât în acelaşi timp de cetăţenii Florenţei în timpul scurtei perioade în care a fost liderul religios al oraşului. Deşi pentru unii el rămâne un simbol al reformei spirituale împotriva exceselor din timpul său, pentru alţii este cunoscut doar ca omul care a ordonat distrugerea a nenumărate picturi, sculpturi şi manuscrise în rugurile purificatoare pentru care a rămas celebru.
Până la publicarea acestei cărţi, nu s-a făcut nicio conexiune între Hypnerotomachia şi Savonarola.
Richard Curry foloseşte poezia lui Browning, Andrea del Sarto, aşa cum are el nevoie, iar Tom, amintindu-şi modul în care a folosit-o Curry, procedează la fel. Versul original al lui Browning spune: „Eu fac ceea ce mulţi visează numai toată viaţa lor” (cu accentul de rigoare). Tom şi Paul se referă uneori la cărţi din sfera cercetării, inclusiv la cele ale lui Braudel şi Hartt, prin titluri prescurtate; iar Paul, în trecerea lui entuziastă în revistă a istoriei Florenţei, indică faptul că artiştii şi intelectualii florentini care au trăit într-o perioadă de mai multe secole au trăit, de fapt, „în acelaşi timp”. Tom îşi ia libertatea de a prescurta numele oficial al Battlefield State Park din Princeton în Battlefield Park din Princeton, de a atribui Take the A Train lui Duke Ellington în loc de Billy Strayhom şi de a sugera, cu ocazia primei sale întâlniri cu Katie, că numele poetului E.E. Cummings trebuia să apară cu litere mici, când însuşi Cummings (cel puţin din acest punct de vedere) ar fi preferat probabil folosirea majusculelor convenţionale.
Autorii îşi asumă responsabilitatea pentru alte invenţii şi simplificări. Olimpiada Nudă începea în mod tradiţional la miezul nopţii – şi nu la apusul soarelui, aşa cum sugerează cartea. Jonathan Edwards a fost într-adevăr al treilea preşedinte de la Princeton şi a murit aşa cum se descrie în acest roman, dar nu el a iniţiat ceremoniile de Paşte descrise aici, ceremonii care sunt pure convenţii. Deşi cluburile de pe Prospect Avenue anunţă multe evenimente formale în fiecare an, balul de la Ivy la care participă Tom este o pură ficţiune. Iar planul arhitectural al clubului Ivy, la fel ca în cazul altor câtorva locaţii menţionate, a fost schimbat spre a se potrivi acţiunii cărţii.
În sfârşit, timpul însuşi şi-a pus amprenta asupra câtorva dintre tradiţiile de la Princeton atât de familiare pentru Tom şi prietenii lui. Colegii de anul doi ai lui Katie au fost ultimii care au alergat în cadrul Olimpiadei Nude în curtea Holder în noaptea primei ninsori (deşi aceasta s-a întâmplat în ianuarie, nu în aprilie). Conducerea universităţii a declarat ilegală Olimpiada Nudă chiar înainte de absolvirea lui Tom, în 1999. Iar copacul atât de îndrăgit de Katie, Stejarul lui Mercer, care pe vremuri se înălţa în Battlefield State Park din Princeton s-a prăbuşit în data de 3 martie 2000 din cauze naturale. Poate fi văzut încă în filmul I.Q. cu Walther Matthau.
Am încercat, din aproape toate punctele de vedere, să rămânem fideli pe cât posibil istoriei Renaşterii italiene şi Princetonului. Suntem profund îndatoraţi acestor două creaţii măreţe ale minţii umane.
I.C. şi D.T.
MULŢUMIRI
Datorăm numeroase mulţumiri. Scrierea acestui roman a durat aproape şase ani, iar o asemenea durată a însemnat cât o viaţă întreagă pentru doi tineri de douăzeci şi ceva de ani.
În primul rând, mulţumiri lui Jennifer Joel – superagent, prietenă, muză – care a crezut în noi cu mult înaintea celorlalţi; şi lui Susan Kamil, care ne-a iubit ca pe copiii ei şi care a lucrat la manuscris cu aceeaşi fervoare cu care ar fi lucrat Tom şi Paul.
Multe mulţumiri celorlalţi fără de care scrierea acestei cărţi nu ar fi fost posibilă: Kate Elton, Margo Lipschultz, Nick Ellison, Alyssa Sheinmel, Barb Burg, Theresa Zoro, Pam Bemstein, Abby Koons şi Jennifer Cayea.
Ian ar vrea să înceapă prin a-i mulţumi lui Jonathan Tze. Ideea lucrării lui Paul, care a constituit sursa cea mai importantă a acestui roman, îi aparţine pe jumătate lui. De la Princeton, mulţumiri lui Anthony Grafton, care a propus o cercetare a Hypnerotomachiei; lui Michael Sugrue, debordant în entuziasmul şi încurajările lui; şi, în mod special, lui David Thum, ale cărui înţelepciune şi prietenie au însemnat enorm. La Liceul de Ştiinţă şi Tehnologie Thomas Jefferson, Mary O’Brien şi Bettie Stegall au oferit o şansă literaturii şi scrisului creator. Joshua „Ned” Gunsher a însemnat o sursă de inspiraţie pentru aventura lui Tom cu limba de clopot şi a ajutat la schiţarea de facto a clubului Ivy înainte ca noi să îl imaginăm în ficţiune. Timp de cincisprezece ani, compania lui David Quinn a fost un real ajutor şi o lumină călăuzitoare pentru scrisul nostru; împreună cu Robert McInturff, Stewart Young şi Karen Palm, el a reprezentat o parte din modelul unei cărţi despre prietenie. Mai presus de toţi, mama şi tata, sora mea Rachel şi logodnica mea, Meredith, şi-au păstrat credinţa când orice speranţă părea pierdută, nu numai în aceşti ultimi şase ani, dar de fiecare dată când am fost gata să renunţ. Iubirea lor face chiar şi bucuria de a scrie să pară neînsemnată.
Pentru îndrumările lor editoriale şi minunata lor prietenie, Dusty ar vrea mai întâi să le mulţumească lui Samuel Baum, lui Jose Liana şi lui Sam Shaw. Mulţumirile se duc, de asemenea, şi către cei care au fost alături de noi în cele mai diferite moduri posibile: Sabah Ashraf, Andy şi Karen Bamett, Noel Bejarano, Marjorie Braman, Scott Brown, Sonesh Chainani, Dhruv Chopra, Elena DeCoste, Joe Geraci, Victor şi Phyllis Grann, Katy Heiden, Stan Horowitz, familia Joel, David Kanuth, Clint Kisker, Richard Kromka, John Lester, Tobias Nanda, Nathaniel Pastor, Mike Per- sonick, Joe şi Spencer Rascoff, Jeff Sahrbeck, Jessica Salins, Joanna Sletten, Nick Simonds, Jon Stein, Emily Stone, Larry Wasserman şi Adam Wolfsdorf. Familiei mele, lui Hyacinth şi lui Maxwell Rubin, lui Bob şi lui Marge Thomason, lui Lois Rubin, familiilor Thomason, Blount, Katz, Cavanagh şi Nasser, vă mulţumesc pentru nesfârşitul vostru sprijin. Mai presus de orice, le transmit toată dragostea mea lui James şi Marciei Thomason, lui Janet Thomason şi lui Ron Feldman, căci nu există suficiente cuvinte pentru a le mulţumi, şi lui Heather Jackie, pentru care patru litere sunt suficiente: BTPT.
În final, am vrea amândoi să-i mulţumim lui Olivier Delfosse, prieten şi fotograf, care, la bine sau la rău, s-a apropiat cel mai mult de statutul de al treilea autor al romanului.
DESPRE AUTORI
