— Ştiu cum sună, continuă Paul, dar culmea e că are dreptate. Într-un fel, Renaşterea este o epocă a ateismului. Biserica e coruptă. Papa este numit pe criterii politice. Prospero Colonna, unchiul lui Francesco, moare într-un presupus atac de gută, dar unii oameni cred că Papa Alexandru l-a otrăvit pentru că provenea dintr-o familie rivală. Asta e lumea din acele momente, unde oamenii îl suspectează pe papă de crimă. Iar ăsta era doar începutul – l-au suspectat de sadism, de incest şi de multe altele.
Între timp, în ciuda cunoştinţelor artistice şi ştiinţifice acumulate, Florenţa este un permanent butoi cu pulbere. Facţiunile se luptă una cu alta în stradă, familii puternice complotează unele împotriva celorlalte ca să câştige puterea şi, deşi se presupune că oraşul e o republică, familia de Medici controlează totul. Moartea este un eveniment la ordinea zilei, şantajul şi constrângerile sunt şi mai obişnuite, injustiţia şi inechitatea reprezintă o lege a vieţii. Este un loc destul de tulburător, mai ales având în vedere toate lucrurile frumoase create acolo.
Aşadar Savonarola ajunge în Florenţa şi vede răul înconjurându-l din toate părţile. Îi îndeamnă pe cetăţeni să-şi spele păcatele, să înceteze cu jocurile de noroc, să înceapă să citească Biblia, să-i ajute pe sărmani şi să le dea de mâncare celor flămânzi. La San Marco începe să-şi adune adepţi. Chiar unii dintre umaniştii de frunte îl admiră. Îşi dau seama că e un individ citit şi cultivat în spirit filosofic. Încetul cu încetul, Savonarola începe să fie din ce în ce mai cunoscut.
Îl opresc pe Paul.
— Credeam că asta se întâmpla în vremea când familia de Medici continua să controleze oraşul.
Paul clatină din cap.
— Din nefericire pentru ei, ultimul lor moştenitor, Piero, era un idiot. Nu era în stare să conducă oraşul. Oamenii începeau să-şi reclame cu insistenţă libertatea. Strigătele lor au ajuns tot mai puternice în Florenţa şi în cele din urmă familia de Medici a fost expulzată. Îţi aminteşti cel de-al patruzeci şi optulea desen? Copilul din şaretă, care măcelăreşte cele două femei?
— Cel prezentat de Taft în cadrul discursului său.
— Corect. Aşa l-a interpretat Vincent întotdeauna. Pedeapsa trebuia să fie pentru trădare. A spus ce crede el că înseamnă?
— Nu. Voia ca publicul să rezolve misterul.
— Dar a cerut opinii despre copilul din desen. De ce are o spadă – ceva de genul ăsta?
Mi-l imaginez pe Taft stând sub imagine, umbra lui fiind proiectată pe ecran.
— De ce forţează el femeile să tragă de şaretă prin pădure, apoi le omoară pe drum? rostesc eu ca în transă.
— Teoria lui Vincent este că personajul Cupidon trebuia să fie Piero, noul moştenitor al familiei de Medici. Piero se comporta ca un copil, aşa că ăsta e modul în care l-a reprezentat artistul. Din cauza lui, familia de Medici a pierdut controlul asupra Florenţei şi a fost alungată din oraş. Aşa că desenul îl arată retrăgându-se prin pădure.
— Prin urmare, cine sunt femeile?
— Vincent spune că ele personifică Florenţa şi Italia. Acţionând ca un copil, Piero le-a distrus pe amândouă.
— Pare posibil.
— Este o interpretare bunicică, este Paul de acord, pipăind uşor cu palma pe sub biroul lui, căutând ceva. Numai că nu e şi cea corectă. Vincent a refuzat să accepte că regula acrostihului constituie cheia aici. N-ar fi crezut niciodată că prima dintre aceste imagini este cea importantă. El vedea lucrurile numai prin ochelarii lui de cal.
Ideea e că atunci când de Medici au fost expulzaţi, celelalte familii de vază s-au întâlnit pentru a discuta despre un nou guvern în Florenţa. Singura problemă era că nimeni nu avea încredere în nimeni. În cele din urmă au fost de acord ca să-l pună la conducere pe Savonarola. El era omul despre care toţi ştiau că e incoruptibil.
Aşadar popularitatea lui Savonarola creşte şi mai mult. Oamenii încep să-i asculte cu atenţie predicile. Negustorii se pun pe citit Biblia în timpul liber. Pariorii nu mai discută atât de deschis despre jocurile de cărţi. Oamenii beau mai puţin şi sunt mai calmi. Numai că Savonarola vede că relele persistă. Aşa că îşi accelerează programul de îmbunătăţire civică şi spirituală.
Paul se apleacă şi mai mult sub birou. Cu un zgomot de bandă dezlipită, scoate de acolo un dosar cu coperte de meşină. Înăuntru se găseşte un calendar pe care Paul l-a întocmit cu mâna lui. Când răsfoieşte paginile, observ sărbători religioase necunoscute încercuite cu pix roşu – zile de sfinţi, zile de sărbătoare – în vreme ce cu negru sunt nişte însemnări pe care nu le pot discerne.
— Este februarie 1497, spune el, arătând spre luna din calendar. Suntem cu doi ani înainte de publicarea Hypnerotomachiei şi se apropie Postul Mare. Tradiţia era următoarea: de vreme ce Postul Mare era o perioadă de abstinenţă, ea era precedată de o perioadă de carnaval, un festival imens, astfel ca oamenii să se simtă bine înainte de începerea postului. Cele patruzeci de zile de post încep întotdeauna cu Miercurea Cenuşii, carnavalul culminând cu Mardi Gras.
Anumite aspecte din ceea ce îmi povesteşte el îmi par cunoscute. Tata trebuie să-mi fi povestit odată despre toate astea, înainte de a se depărta de mine sau de a mă depărta eu de el. Sau poate e vorba de puţinul învăţat în biserică, înainte de a fi suficient de matur ca să decid singur cum să îmi petrec dimineţile de duminică.
Paul dezvăluie o altă diagramă. Titlul spune: FLORENŢA, 1500.
— Carnavalul în Florenţa reprezenta o perioadă de mare dezordine, de beţii şi de desfrâu. Bande de tineri blocau intrările pe străzi şi obligau oamenii să plătească o taxă de trecere. Apoi îşi cheltuiau banii obţinuţi pe alcool şi jocuri de noroc.
Paul arată spre un spaţiu mare în mijlocul desenului.
— Când erau cu toţii complet beţi, se strângeau în jurul focurilor în piaţa principală şi terminau noaptea cu o mare bătaie, fiecare grup aruncând cu pietre în altul. În fiecare an oamenii erau răniţi, ba chiar ucişi.
Bineînţeles că Savonarola este cel mai înverşunat duşman al carnavalului. În ochii lui, este vorba de o provocare împotriva creştinătăţii, care îi conduce pe cetăţenii Florenţei spre ispite păcătoase. Iar el recunoaşte că există o singură forţă, mai puternică decât celelalte, care contribuie la corupţia din oraş. Aceasta îi învaţă pe oameni că autorităţile păgâne pot rivaliza cu Biblia, că trebuie adorate înţelepciunea şi frumuseţea din lucrurile necreştine. Îi determină pe oameni să creadă că viaţa umană este o luptă de dobândire a cunoştinţelor şi a plăcerilor lumeşti, abătându-i de la singurul lucru care contează: mântuirea. Acea forţă se numeşte umanism. Iar cei mai mari susţinători ai ei sunt intelectualii de frunte ai oraşului, umaniştii.
Atunci Savonarola vine cu ideea că asta reprezintă probabil menirea sa istorică. Decide ca de Mardi Gras, ultima zi a carnavalului, să se organizeze un eveniment uriaş care să demonstreze progresul şi transformarea oraşului, dar care în acelaşi timp să le reamintească florentinilor de păcatele lor. Lasă bandele să cutreiere oraşul, dar le oferă un scop. Le spune să strângă obiecte necreştineşti din fiecare cartier şi să le aducă în piaţa principală. Apoi le aşază pe toate într-o mare piramidă. Iar în acea zi, de Mardi Gras, când bandele de stradă se strâng de obicei în jurul focurilor şi se bat cu pietre, Savonarola le pune să construiască un alt gen de rug.
Paul se uită la hartă, apoi mă fixează cu privirea.
— Focul purificator al deşertăciunilor, spun eu.
— Corect. Tinerii se întorc cu căruţele pline de obiecte. Vin cu pachete de cărţi de joc şi zaruri. Table de şah. Cu pomade, parfumuri, plase de păr, bijuterii. Cu măşti de carnaval şi costume. Dar, şi mai important, cu cărţi păgâne. Manuscrise de scriitori greci şi romani. Sculpturi clasice şi picturi.
Paul îşi bagă schiţa înapoi în dosar. Vocea îi devine gravă:
— De Mardi Gras, pe 7 februarie 1497, oraşul se strânge să vadă spectacolul. Istoria spune că piramida avea optsprezece metri înălţime şi o bază de douăzeci, fiind apoi toată transformată în scrum. Întreaga piramidă s-a transformat în scrum.
Rugul purificator al deşertăciunilor umane a fost un moment de neuitat în istoria Renaşterii. Paul face o pauză, privind dincolo de mine spre însemnările de pe pereţi. Hârtiile foşnesc uşor când ventilatoarele împing aerul în cabină. Savonarola devine faimos.În scurt timp este recunoscut în Italia şi dincolo de hotarele ţării. Predicile lui sunt tipărite şi citite în mai multe ţări. Este admirat şi urât. Michelangelo era captivat de el. Machiavelli îl socotea un impostor. Dar toată lumea avea o opinie despre el şi toată lumea îi recunoştea puterea. Toată lumea.
Văd unde vrea să ajungă Paul.
— Inclusiv Francesco Colonna.
— Chiar aşa. Iar aici intervine Hypnerotomachia.
— Aşadar e un manifest?
— Oarecum. Francesco nu-l putea suferi pe Savonarola. Pentru el, Savonarola reprezenta cel mai rău soi de fanatism, tot ce era mai rău în creştinism. Era distructiv. Răzbunător. Refuza să-i lase pe oameni să-şi folosească darurile cu care îi înzestrase Dumnezeu. Francesco, pe de altă parte, era un umanist, un iubitor al Antichităţii. El şi verii lui îşi petrecuseră tinereţea studiind cu mari profesori poezia şi proza antică. La vârsta de treizeci de ani strânsese una dintre cele mai importante colecţii de manuscrise originale din Roma.
