Ies din maşină, încercând să vorbesc în şoaptă.
În casa învecinată se aprinde o lumină, dar Paul nu-i acordă nicio atenţie. Se duce până la veranda casei lui Taft şi îşi lipeşte urechea de uşă, bătând uşor în ea.
Vântul suflă printre coloanele faţadei, aruncând fuioare de zăpadă în aer. Fereastra casei de alături se întunecă la loc. Văzând că nu primeşte răspuns, Paul încearcă să apese clanţa, dar fără succes.
— Ce facem? întreabă Gil, care a ajuns lângă el.
Paul ciocăneşte din nou, apoi scoate un rând de chei din buzunar şi bagă una dintre ele în yală. Sprijinindu-se cu un umăr în lemnul uşii, împinge cu putere. Balamalele încep să scârţâie.
— Nu putem face asta, zic eu, îndreptându-mă spre ei şi încercând să-i conving că povestea asta a luat-o razna.
Dar Paul este deja înăuntru şi cercetează cu privirea primul etaj. Fără să scoată vreo vorbă, pătrunde în interiorul casei.
— Vincent? se aude vocea lui din întuneric. Vincent, eşti acasă?
Cuvintele sunt tot mai îndepărtate. Aud paşi pe o scară, apoi se lasă liniştea.
— Unde naiba s-a dus? întreabă Gil, venind spre mine.
Din interior vine un miros ciudat, depărtat, dar puternic. Vântul ne suflă o rafală în spate, umflându-ne hainele şi fluturând în toate direcţiile şuviţele lui Gil. Mă întorc şi închid uşa în spatele nostru. În acea clipă începe să sune telefonul lui Gil.
Apăs pe un întrerupător de pe un perete, dar camera rămâne întunecată. Ochii mi s-au obişnuit cu întunericul şi încep să disting lucrurile din jur. Sufrageria lui Taft se află în faţa mea. Este împodobită cu mobilă în stil baroc, cu scaune cu picioare în formă de gheară, iar pereţii sunt zugrăviţi în nuanţe închise. În celălalt capăt se văd primele trepte ale unei scări.
Telefonul lui Gil sună din nou. El e în spatele meu, strigându-l pe Paul. Mirosul devine mai puternic. Trei obiecte zac împrăştiate pe măsuţa de lângă scară. O hârtie boţită, un set de chei şi o pereche de ochelari de vedere. Brusc, totul mi se limpezeşte în minte.
Mă răsucesc pe călcâie.
— Răspunde la telefon!
Până ce Gil îşi bagă mâna în buzunar, eu mă şi reped sus pe scări.
— Katie...? îl aud spunând pe Gil.
Totul este un şir imens de umbre care se intersectează. Scara pare ruptă, ca şi cum s-ar vedea printr-o prismă. Vocea lui Gil devine mai puternică.
— Ce? Iisuse...
Când ajunge şi el pe scări, împingându-mă din spate şi înghiontindu-mă să mă grăbesc, îmi dau seama că ştiu deja totul.
— Taft nu e la poliţie. I-au dat drumul cu mai bine de o oră în urmă, spune Gil.
Ajungem în capul scărilor la timp ca să-l auzim pe Paul ţipând.
Gil mă împinge înainte, forţându-mă să alerg în direcţia ţipătului. Precum umbra unui val în momentul dinaintea impactului, mă simt cuprins de senzaţia că am ajuns prea târziu, că totul s-a petrecut deja. Gil trece de mine, cotind pe un coridor la dreapta, iar eu sunt conştient de ce fac doar în sclipiri de timp, în pauzele dintre instincte. Picioarele îşi continuă mişcarea. Timpul parcă se opreşte; lumea se învârte cu o viteză mai mică.
— Oh, Doamne, geme Paul. Ajută-mă!
Pereţii dormitorului sunt scăldaţi în razele lunii. Vocea lui Paul se aude dinspre baie. Mirosul vine clar de aici. Este un amestec de fum de artificii şi capse explozive – parcă e mirosul haosului. Pe pereţi se văd urme de sânge. În cadă este un cadavru. Paul stă în genunchi, aplecat peste marginea de porţelan.
Taft este mort.
*
Gil iese împleticindu-se din cameră, dar privirea mea rămâne aţintită asupra întregii scene. Taft zace pe spate în cadă, cu pântecele în sus. În piept are o gaură de glonţ şi o alta între ochi. Din frunte i se prelinge încă un firişor de sânge. Când Paul întinde o mână tremurândă, mă simt brusc cuprins de nevoia de a râde. Senzaţia vine, apoi dispare uşor. Mă simt adormit, aproape beat.
Gil sună la poliţie.
— O urgenţă, spune el. Pe Olden Street. La institut.
Vocea se aude ciudat de tare, contrastând cu tăcerea care ne înconjoară. Paul îngaimă numărul casei, iar Gil îl repetă ca un ecou în telefon.
— Grăbiţi-vă!
Brusc, Paul se ridică de jos.
— Trebuie să ieşim de aici.
— Ce?
Încep să-mi revin. Îmi las o mână pe umărul lui Paul, dar el fuge în dormitor şi începe să scotocească – sub pat, în spaţiile dintre uşile dulapului lui Taft, pe rafturile înalte cu cărţi.
— Nu e aici... îngaimă el. Apoi se întoarce, fulgerat de o altă idee. Harta, izbucneşte el. Unde e harta mea?
Gil se uită la mine ca şi cum ar vrea să-mi spună că Paul şi-a ieşit din minţi.
— În seiful de la Ivy, răspunde el, luându-l pe Paul de braţ. Unde am pus-o amândoi.
Dar Paul se descotoroseşte de Gil şi fuge de unul singur spre scări. Din depărtare se aud urletele sirenelor.
— Nu putem pleca, strig eu pe urmele lui.
Gil se uită la mine, dar se ia după Paul. Sirenele sunt acum mai aproape – la câteva străzi depărtare, dar vin spre noi cu viteză. Afară, dealurile au căpătat prin fereastră culoarea metalului. Undeva, într-o biserică, a venit Paştele.
— Am minţit poliţia în legătură cu Vincent, ţipă Paul înapoi. Nu pot fi aici când îl vor găsi.
Ies după ei pe uşa de la intrare şi alerg spre Saab. Gil porneşte motorul, accelerează şi maşina geme la punctul mort, suficient de tare ca luminile din casa învecinată să se aprindă. Băgând în viteză, Gil turează iarăşi motorul. Când roţile prind o porţiune de asfalt sub ele, automobilul ţâşneşte. Cea dintâi maşină de poliţie apare la celălalt capăt al străzii exact când Saab-ul coteşte pe un drum lateral. Urmărim cum poliţiştii se opresc în faţa casei lui Taft.
— Unde mergem? întreabă Gil, uitându-se la Paul în oglinda retrovizoare.
— La Ivy, îi răspunde el.
CAPITOLUL 28
Când ajungem, găsim clubul cufundat în linişte. Cineva a înşirat cârpe pe podeaua sălii principale ca să absoarbă alcoolul vărsat de Parker, dar bălţile de băutură continuă să lucească. Draperiile şi feţele de masă sunt pătate. Personalul clubului este de negăsit. Kelly Danner pare să-i fi alungat pe toţi.
Covorul de pe scările care duc la etajul doi este ud sub picioarele noastre. Acolo petrecăreţii au adus alcoolul pe tălpile pantofilor. La intrarea în Camera Ofiţerilor, Gil închide uşa şi aprinde o plafonieră. Într-un colţ sunt strânse resturile barului răsturnat. În cămin focul a fost lăsat să moară încet, dar buştenii sunt încă aprinşi, împrăştiind scântei şi căldură.
Văzând telefonul de pe masă, mă gândesc la numărul pe care nu mi-l aminteam când telefonul lui Gil s-a descărcat şi, brusc, îmi dau seama de explicaţia acestei poveşti. Fusese o sincopă a memoriei, o comunicare greşită. Legătura telefonică dintre Richard Curry şi Paul s-a umplut de paraziţi şi cumva mesajul lui Curry s-a pierdut. Cu toate acestea, Curry şi-a exprimat clar pretenţiile.
