— Ce-ai de gând să faci?
— Mi-a spus că ar trebui să-mi găsesc un avocat.
O rosteşte ca şi cum ar fi mai uşor de găsit un vasilisc sau un unicorn.
— O să găsim noi o rezolvare, îi spun eu.
După ce termin cu hârtiile de externare, pornim amândoi spre ieşire. Lângă uşă se vede un ofiţer de poliţie, care ne priveşte în timp ce ne apropiem de el. Un vânt rece ne ia în primire chiar din clipa când păşim afară.
Plecăm pe jos înapoi spre campus. Străzile sunt pustii, cerul se întunecă, iar pe lângă noi trece pe bicicletă un băiat care are de livrat o comandă de pizza. Bicicleta lasă un amestec de mirosuri în urma ei, ca un norişor de abur şi arome şi, în timp ce vântul suflă mai tare, împrăştiind zăpada în aer precum particulele de praf, stomacul meu începe să geamă, ca o amintire a faptului că ne-am întors printre cei vii.
— Vino cu mine la bibliotecă, spune Paul când ne apropiem de strada Nassau. Vreau să-ţi arăt ceva.
Se opreşte la intersecţie. În spatele unei curţi albe se vede Nassau Hall. Mă gândesc la pantalonii legaţi odinioară de cupolă, la limba de clopot care nu era acolo.
— Să-mi arăţi ce anume?
Paul îşi ţine mâinile în buzunare. Merge cu capul în pământ, luptându-se cu vântul. Trecem prin poarta FitzRandolph fără să privim în urmă. Legenda spune că poţi trece prin poartă în campus de câte ori vrei, dar dacă ieşi prin ea o singură dată, nu vei mai absolvi niciodată.
— Vincent mi-a spus să nu am niciodată încredere în prieteni, îmi zice apoi Paul. Susţine că prietenii sunt nestatornici.
Un ghid îndrumă un mic grup de vizitatori, tăindu-ne calea. Vizitatorii arată ca nişte colindători. Ghidul le spune că Nathaniel FitzRandolph a donat pământul ca să fie construită Nassau Hall. Este îngropat acolo unde se află acum curtea Holder.
— N-am ştiut ce să fac atunci când a explodat ţeava. Nu mi-am dat seama că Charlie a intrat în tunel ca să mă găsească.
Traversăm spre East Pyne, îndreptându-ne către bibliotecă. În depărtare se văd sălile de marmură ale vechilor societăţi de dezbatere. Whig, clubul lui James Madison şi Cliosophic, clubul lui Aaron Burr. Vocea ghidului se aude în spatele nostru. Am sentimentul tot mai intens că sunt un turist aici, un vizitator, că am mers printr-un tunel în beznă din prima zi când am ajuns la Princeton, aşa cum am făcut prin subsolurile curţii Holder, înconjurate de morminte.
— Apoi te-am auzit venind după el. Nu ţi-a păsat de ce era acolo jos. Ştiai doar că e rănit.
Paul se uită pentru prima dată la mine.
— Te auzeam strigând după ajutor, dar nu vedeam nimic. Mi-era prea frică să mă mişc. Nu mă gândeam decât la ce fel de prieten sunt eu. Eu sunt prietenul trădător.
— Paul, rostesc eu, oprindu-mă brusc. Nu trebuie să te chinuieşti aşa.
Suntem în curtea de la East Pyne, o clădire care arată ca o mănăstire, unde ninsoarea cade prin spaţiul deschis din mijloc. În mintea mea revine brusc tata, deoarece îmi dau seama că el s-a plimbat pe aceste alei înainte de naşterea mea şi a văzut aceleaşi clădiri. Păşesc pe urmele paşilor lui fără ca măcar să-mi dau seama, deoarece niciunul dintre noi nu a lăsat nici cea mai mică urmă acest loc.
Paul se întoarce, văzându-mă că mă opresc şi pentru câteva secunde suntem singurele fiinţe vii dintre acei pereţi de piatră.
— Ba da, trebuie, zice el, întorcându-se către mine. Fiindcă atunci când o să-ţi povestesc ce am descoperit în jurnal, tot restulo să ţi se pară neînsemnat. Iar tot restul nu este neînsemnat.
— Spune-mi doar dacă este o chestie măreaţă, aşa cum am sperat noi.
Pentru că, dacă este, atunci cel puţin umbra lăsată de tata pe pământ a fost suficient de importantă.
„Priveşte înainte, îmi şopteşte terapeuta undeva, în minte, întotdeauna înainte.”
Numai că acum, la fel ca atunci, sunt înconjurat de ziduri.
— Da, răspunde Paul, ştiind perfect ce vreau să spun. Este.
Pe chipul lui se aprinde o scânteie care mă face să absorb cu totul cele două cuvinte. Sunt iarăşi şocat, lovit în moalele capului de senzaţia pe care speram să o descopăr. Ca şi cum tatăl meu ar fi revenit printr-o metodă incredibilă, ca şi cum s-ar fi întors şi ar fi fost reabilitat dintr-o singură lovitură.
Habar n-am ce are Paul de gând să-mi arate, dar ideea că e mai mult decât mi-am imaginat este suficientă ca să mă simt cuprins de un sentiment de care îmi era mai dor decât îmi dădeam seama. Un sentiment care mă face să privesc iarăşi înainte şi chiar să văd ceva în faţa mea, altceva decât un zid. Mă face să mă simt plin de speranţă.
CAPITOLUL 21
Pe drumul către Firestone trecem pe lângă Carrie Shaw, o studentă de anul trei pe care o recunosc de la un curs de engleză de anul trecut şi care ne salută. Am schimbat cu ea priviri dulci săptămâni întregi peste masa de seminar înainte ca eu să o cunosc pe Katie. Mă întreb câte s-au schimbat pentru ea de atunci. Mă mai întreb dacă ea îşi dă seama câte s-au schimbat pentru mine între timp.
— Mi se pare aşa ciudat faptul că am fost atras în jocul Hypnerotomachiei, spune Paul, în vreme ce ne continuăm drumul spre est, către bibliotecă. Totul a fost atât de indirect, atât de conjunctural. La fel cum a fost pentru tatăl tău.
— Te referi la întâlnirea cu McBee.
— Şi cu Richard. Dacă nu s-ar fi cunoscut unul cu altul? Dacă n-ar fi urmat cursul ăla împreună? Dacă n-aş fi citit niciodată cartea tatălui tău?
— N-am mai fi stat aici.
La început o ia drept o dorinţă de a fi lăsat în pace, apoi îşi dă seama ce vreau să spun. Fără Curry, McBee şi Documentul Belladonna, nu ne-am fi cunoscut niciodată. Am fi trecut unul pe lângă celălalt prin campus la fel cum tocmai făcusem eu şi Carrie, salutându-ne, întrebându-ne unde ne mai văzuserăm înainte şi gândindu-ne în treacăt cât era de păcat că trecuseră patru ani şi în jurul nostru continuau să fie atâtea chipuri necunoscute.
— Câteodată, spune Paul, mă întreb de ce a trebuit să-l cunosc pe Vincent. De ce a trebuit să-l cunosc pe Bill. De ce întotdeauna trebuie să o iau pe calea cea mai lungă pentru a ajunge la un rezultat.
— Ce vrei să spui?
— Ai observat cum indicaţiile şefului de port nu ajung chiar la ţintă? Patru spre sud, zece spre est, doi spre nord, şase spre vest. Se învârt într-un cerc mare. Aproape că termini acolo unde ai început.
Înţeleg în sfârşit conexiunea: plaja largă a circumstanţelor, modul în care drumul lui alături de Hypnerotomachia a traversat spaţiul şi timpul, de la doi prieteni din Princeton în zilele tatălui meu, la trei oameni în New York, la un tată cu fiul lui în Italia şi înapoi acum la doi prieteni din Princeton – totul seamănă cu ciudata şaradă a lui Colonna, direcţiile care se înfăşoară în jurul propriei axe.
— Nu crezi că are sens faptul că tatăl tău este cel care m-a incitat să încep cu Hypnerotomachia? întreabă Paul.
