— Ai nevoie de ajutor?
— Cu ce?
— Ca să te îmbraci.
Nu sunt singur că glumeşte.
— Cred că mă descurc.
Zâmbeşte, în vreme ce eu mă lupt ca să mă descotorosesc de cămaşa de spital.
— Hai să vedem ce face Charlie, zic eu, obişnuindu-mă iarăşi să stau în picioare.
Acum el ezită.
— Ce s-a întâmplat?
Pe chip îi apare o expresie ciudată, de stinghereală şi de furie în acelaşi timp.
— Ne-am certat rău azi-noapte, Tom.
— Ştiu.
— Adică după ce tu şi Paul aţi plecat. Am spus nişte lucruri pe care n-ar fi trebuit să le spun.
Îmi amintesc ce curat era livingul de dimineaţă. De aceea nu dormise Charlie.
— Nu contează, spun eu. Hai să mergem să-l vedem.
— Nu cred că vrea să mă vadă chiar acum.
— Bineînţeles că vrea.
Gil se scarpină cu degetul sub nas, apoi spune:
— Doctorii nu vor să-l deranjăm. O să vin mai târziu.
Îşi scoate cheile din buzunar. În ochi are o expresie de tristeţe. În cele din urmă, îşi lasă mâna pe clanţă.
— Sună-mă la Ivy dacă ai nevoie de ceva, zice el, după care deschide uşa şi păşeşte afară pe coridor.
Ofiţerul a dispărut şi nu se mai vede nici bătrâna cu scaunul ei cu rotile. Cineva a luat plăcuţa galbenă de avertizare. Aştept ca Gil să se uite înapoi, dar el n-o face. Înainte de a putea rosti vreo vorbă, el este deja la ieşire şi dispare.
*
Charlie mi-a descris odată ce au însemnat epidemiile pentru relaţiile interumane în secolele trecute, cum bolile îi făceau pe oameni să-i alunge pe cei infectaţi şi să se teamă de cei sănătoşi, până când copiii ajunseseră să nu mai stea la aceeaşi masă cu părinţii şi totul parcă începuse să se destrame.
— Nu te îmbolnăveşti dacă nu vii în contact cu alţii, i-am spus eu, plin de înţelegere faţă de cei care preferaseră izolarea ca să evite epidemiile.
Atunci Charlie s-a uitat la mine şi cu câteva cuvinte a emis cel mai bun argument în favoarea medicilor pe care l-am auzit vreodată şi care cred că se aplică în egală măsură şi prieteniilor.
— Poate că nu, mi-a zis el. Dar nici nu te faci bine aşa.
Senzaţia pe care o am văzându-l pe Gil cum pleacă – cea care m-a făcut să mă gândesc la ce mi-a spus Charlie – este aceeaşi care mă încearcă atunci când intru în sala de aşteptare şi îl găsesc pe Paul stând de unul singur: acum suntem amândoi pe cont propriu în povestea asta şi nu e de bine. Paul pare un personaj insolit acolo, singur pe un rând de scaune albe din plastic, ţinându-şi capul în mâini în vreme ce priveşte în gol în podea. Este figura pe care o face întotdeauna când meditează profund, cu degetele împletite pe ceafă şi ţinându-şi ambele coate pe genunchi. Au fost multe nopţi în care m-am deşteptat şi l-am găsit stând aşa la biroul lui, cu un creion în mână lângă veioza veche care arunca o pată de lumină peste paginile caietului său de notiţe.
Gândindu-mă la asta, primul meu gând este să-l întreb ce a găsit în jurnal. Vreau să ştiu, în ciuda a tot ce s-a întâmplat. Vreau să-l ajut. Vreau să-i amintesc de un vechi parteneriat, ca să nu se mai simtă singur. Însă văzându-l aplecat cum stă acum, luptându-se cu el însuşi pe marginea unei idei, îmi dau seama ce trebuie să fac. Trebuie să-mi amintesc cum a muncit ca sclavul la teza lui după plecarea mea, câte dimineţi a venit la micul dejun cu ochii roşii, câte nopţi i-am dus ceşti de cafea neagră de la WaWa. Dacă ar putea număra cineva sacrificiile făcute de el pentru cartea lui Colonna şi le-ar calcula la fel cum un prizonier scrijeleşte zilele scurse pe perete, acestea ar copleşi în greutate eforturile depuse de mine când mă ocupasem de cercetări. Cu luni de zile în urmă Paul mi-a cerut ajutorul, dar eu am refuzat să i-l ofer. Iar acum nu-i pot oferi decât compania mea.
— Hei, rostesc eu încetişor, ducându-mă spre el.
— Tom... spune el, ridicându-se.
Ochii îi sunt injectaţi.
— Eşti bine? îl întreb.
Îşi trece mâneca hainei peste faţă.
— Mda. Dar tu?
— Sunt în regulă.
Se uită la braţul meu.
— Se va vindeca, îl asigur eu.
Înainte de a apuca să-i povestesc despre Gil, un doctor tânăr cu barbă intră în sala de aşteptare.
— Cum se simte Charlie? îl întreabă Paul.
