— Kelly şi ceilalţi sunt îngrijoraţi în legătură cu numărul de participanţi la slujbă.
Aproape ca la comandă, facem o nouă piruetă pe ring şi Kelly Danner apare în raza noastră vizuală, arătând cu degetul spre un student îmbrăcat cu o vestă elegantă. Sunt gesturile unei vrăjitoare care vrea să transforme un prinţ într-o broască râioasă. Atotputernica Kelly Danner, femeia cu care nici măcar Gil nu îndrăzneşte să se pună.
— Şi îi fac pe toţi să meargă acolo? spun eu, gândindu-mă că nici măcar Kelly n-ar putea îndeplini o asemenea sarcină.
Katie clatină din cap.
— Închid clubul şi le sugerează oamenilor să se ducă.
În vocea ei se citeşte o anumită încordare când pomeneşte de Kelly, aşa că decid să nu insist. Urmărind cuplurile din jurul nostru, nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la Paul, care părea mereu singur aici.
Chiar în acea clipă, petrecerea se sparge brusc atunci când un ultim cuplu soseşte la uşă, suficient de târziu ca să fie remarcat de toată lumea. Sunt Parker Hassett şi însoţitoarea lui. Ţinându-se de promisiune, Parker şi-a vopsit părul în şaten, şi l-a pieptănat cu cărare pe stânga şi a îmbrăcat un frac original, cu vestă albă şi cravată tot albă, semănând într-un mod ciudat de bine cu John Kennedy. Partenera lui, mereu dramatica Veronica Terry, a venit şi ea ca să epateze. Cu părul vopsit în culoarea platinei, cu un ruj roşu-carmin pe buze şi o rochie pe care orice adiere de vânt o poate ridica mult deasupra coapselor, Veronica seamănă leit cu Marilyn Monroe. Balul mascat a început. Într-o încăpere plină de competitori, cei doi ar fi încoronaţi imediat.
Parker se bucură însă de o primire ca de înmormântare. În sală se lasă tăcerea; din colţuri se aud fluierături. Când Gil, de pe platforma etajului doi, este singurul capabil să calmeze mulţimea, îmi dau seama că onoarea de a ajunge ultimul ar fi trebuit să fie a lui şi că Parker a vrut să-i ia faţa preşedintelui chiar la balul organizat de acesta.
La insistenţele lui Gil, atmosfera din sală se calmează treptat. Parker se duce repede în direcţia barului, apoi o ia pe Veronica Terry şi paharele de vin, câte unul în fiecare mână, către ringul de dans. Când se apropie, văd că se împleticeşte uşor; în expresia de pe chipul lui nu se citeşte faptul că ar înţelege că este cea mai puţin populară persoană din sală. O dată ce se apropie suficient de mult, îmi dau seama cum reuşeşte. E deja beat criţă, aşa că nu-şi mai dă seama de nimic.
Katie vine lângă mine când el se apropie, dar eu nu schiţez niciun gest până nu le observ schimbul de priviri. Parker îi aruncă o ocheadă plină de înţeles, perfidă, încărcată de sexualitate şi de superioritate, iar Katie mă strânge de mână, trăgându-mă de pe ringul de dans.
— Ce a însemnat asta? o întreb eu când ajungem într-un colţ mai liniştit.
Orchestra cântă ceva din Marvin Gaye. Chitarele scârţâie, tobele bubuie. Este laitmotivul sosirii lui Parker. John Kennedy dansează cu Marilyn Monroe, ca într-un ciudat spectacol întors în timp, şi toate celelalte cupluri le fac loc celor doi, de parcă ar avea de-a face cu nişte leproşi.
Katie pare supărată. Toată magia dansului nostru s-a evaporat.
— Nemernicul ăla, exclamă ea.
— Ce a făcut?
Dintr-o dată, totul iese la iveală – ce se întâmplase când eu nu fusesem de faţă, povestea pe care ea nu voise să mi-o spună decât mult mai târziu.
— Parker a încercat să mă ducă la etajul trei în timpul selecţiei. Zicea că o să mă pice dacă nu-i dansez în poală. Acum crede că a fost o glumă bună.
Stăm în mijlocul sălii principale, suficient de aproape de ringul de dans ca să-l vedem pe Parker cu labele pe şoldurile Veronicăi.
— Ticălosul! Şi ce ai făcut?
— I-am povestit lui Gil.
Când îi rosteşte numele, privirea ei se îndreaptă spre scări, unde Gil discută ceva cu doi studenţi în anul trei.
— Doar atât?
Mă aştept să aducă vorba despre Donald, ca să-mi amintească unde ar fi trebuit să fiu eu, dar n-o face.
— Da, răspunde ea. Gil l-a dat pe Parker afară din consiliul de selecţie.
Ştiu că ea vrea să spună că ar trebui s-o las baltă, că nu aşa ar fi vrut să aflu. A suferit destul. Numai că eu simt cum începe să-mi fiarbă sângele în vene.
— O să-i spun vreo două lui Parker, rostesc eu înverşunat.
Katie îmi aruncă o privire tăioasă.
— Nu, Tom. Nu în seara asta.
— Dar nu se poate comporta...
— Ascultă, mi-o retează ea. Las-o baltă! N-o să-l lăsăm să ne strice noaptea noastră împreună.
— Încercam doar să...
Îmi pune un deget la gură.
— Ştiu. Hai să mergem în altă parte.
Priveşte în jurul ei, dar în toate direcţiile se văd fracuri, se aud conversaţii şi se plimbă chelneri cu tăvi cu pahare. Asta e magia clubului Ivy. Aici nu eşti niciodată singur.
— Poate că putem merge în Camera Preşedintelui, propun eu.
Katie încuviinţează.
— O să-l întreb pe Gil.
Observ încrederea din vocea ei când rosteşte numele lui. Gil s-a comportat decent faţă de ea, ba chiar mai mult de atât, poate chiar fără să-şi dea seama. Katie s-a dus la el când a avut de-a face cu Parker, atunci când eu nu eram de găsit. Acum el e prima persoană la care ea se gândeşte, chiar pentru ceva lipsit de însemnătate. Poate că pentru ea are importanţă faptul că stau amândoi de vorbă la micul dejun, chiar dacă el uită imediat ce au discutat. Gil a fost ca un frate mai mare pentru ea, la fel cum a fost pentru mine în primul an. Orice este bun pentru el este bun pentru noi amândoi.
— Nicio problemă, îi spune el. Nu va fi nimeni acolo.
Aşa că o urmez pe Katie la subsol, urmărindu-i unduirile trupului pe sub rochie, felul în care i se mişcă picioarele, îngustimea şoldurilor.
Când se aprind luminile, văd încăperea unde eu şi Paul am muncit împreună atâtea nopţi. Locul e neschimbat, neatins de pregătirile pentru bal, ca o întreagă junglă de însemnări, desene şi cărţi aşezate în movile împrăştiate pretutindeni, înalte cât noi.
— Nu e aşa de cald aici, observ eu, căutând un subiect de discuţie.
Se pare că au închis termostatul în restul clădirii, astfel ca primul etaj să nu se supraîncălzească.
Katie priveşte în jur. Însemnările lui Paul sunt prinse chiar şi pe şemineu; diagramele lui umplu pereţii. Suntem înconjuraţi de Colonna.
— Poate că n-ar trebui să fim aici, spune ea.
Nu-mi dau seama dacă e îngrijorată că vom deranja lucrurile lui Paul sau că cercetările lui ne vor deranja pe noi. Cu cât stăm mai mult, măsurând încăperea, cu atât simt cum apare o distanţă între noi. Nu este locul potrivit pentru ceea ce avem noi nevoie.
— Ai auzit vreodată de pisica lui Schrödinger? o întreb eu într-un târziu, deoarece este singura cale prin care pot în acest moment să exprim ce simt.
— În filosofie? se miră ea.
— Oriunde.
În singurul curs de fizică urmat de mine, profesorul a folosit pisica lui Schrödinger ca exemplu al mecanicii undelor, când cei mai mulţi dintre noi nu prea pricepeam cum stă treaba cu v = – e2/r. O pisică imaginară este aşezată într-o cutie închisă cu o doză de cianură, care va fi administrată numai dacă este pornit un contor Geiger. Cred că poanta aici este că e imposibil să spui dacă pisica trăieşte sau e moartă înainte de a deschide cutia; până atunci, teoria probabilităţilor cere să spui că în cutie se află părţi egale de pisică vie şi moartă.
