Urmărind expresia doctorului, simt cum mă trece un fior, ca şi cum aş sta pe şinele pe care va trece un tren în viteză. Doctorul poartă mănuşi verde-pal, de aceeaşi culoare ca pereţii spitalului unde am fost internat pentru recuperare după accident. O culoare cam neplăcută, ca de piure de măsline amestecat cu lămâie. Terapeutul mi-a spus să nu mă mai uit în jos, fiindcă n-aveam să învăţ niciodată să merg din nou dacă mă uitam mereu la acele din picior. Femeia mi-a spus să privesc mereu în faţă. Întotdeauna în faţă. Aşa că m-am uitat la verdele pereţilor.
— Starea lui e stabilă, spune omul cu mănuşi.
„Stabilă”, îmi zic eu în gând. O vorbă de doctor. Două zile după ce mi-au oprit sângerarea la picior starea mea a fost stabilă, însemna doar că muream mai încet decât înainte.
— Îl putem vedea? îl întreabă Paul.
— Nu, i se răspunde. Charlie este încă inconştient.
Paul ezită, ca şi cum termenii „inconştient” şi „stabil” s-ar exclude reciproc.
— Se va face bine?
Pe chipul doctorului apare o expresie de blândeţe amestecată cu fermitate.
— Cred că ce a fost mai rău a trecut, spune într-un final.
Paul schiţează un zâmbet, apoi îi mulţumeşte doctorului. Nu-i povestesc lui Paul ce înseamnă aceste vorbe în realitate. În sala de urgenţe oamenii se spală pe mâini şi şterg podelele, aşteptând următoarea targă de pe ambulanţă. Pentru doctori ce a fost mai rău a trecut. Pentru Charlie ce e mai rău abia începe.
— Slavă Domnului, rosteşte Paul, aproape ca pentru sine.
Uitându-mă la el acum, văzând uşurarea care i se aşterne pe chip, îmi dau seama de ceva. Nu am crezut nicio clipă că Charlie va muri din pricina celor întâmplate în tunel. N-am crezut nicio clipă că s-ar putea întâmpla aşa ceva.
Câtă vreme eu completez formularele de externare, Paul abia îmi vorbeşte; se mulţumeşte să mormăie ceva despre cruzimea cuvintelor pe care mi le aruncase Taft în faţă la el în birou. Nu prea am hârţogăraie de completat, doar un formular sau două de semnat, o legitimaţie de campus de arătat şi, în vreme ce mă lupt să mă semnez cu mâna bandajată, îmi dau seama că decanul a fost deja aici, uşurându-mi formalităţile în avans. Mă întreb din nou ce i-a putut spune ea detectivei ca să ne elibereze pe amândoi.
Atunci îmi amintesc ce mi-a spus Gil.
— A fost şi Curry aici?
— A plecat chiar înainte să ieşi tu. Nu arăta prea bine.
— De ce?
— Purta acelaşi costum ca azi-noapte.
— Ştia de Bill?
— Mda. Aproape ca şi cum ar fi crezut... Paul lasă ideea neterminată. Mi-a zis: „Ne înţelegem unul pe altul, fiule”.
— Ce mai înseamnă şi asta?
— Habar n-am. Cred că voia să mă ierte.
— Să te ierte?
— Mi-a spus că n-ar trebui să-mi fac griji. Totul are să fie bine.
Sunt năuc.
— Cum poate crede că ai comis o crimă? Ce i-ai spus?
— I-am explicat că n-am făcut-o eu. Paul ezită. N-am ştiut ce altceva să spun, aşa că i-am povestit ce am descoperit.
— În jurnal?
— Nu mă puteam gândi la altceva. Părea atât de obosit. Mi-a povestit că n-a putut dormi din pricina grijilor.
— Grijilor legate de ce anume?
— Legate de mine.
— Ascultă, îi spun eu, începând să sesizez în vocea lui cât de mult l-a afectat întâlnirea cu Richard Curry. Habar n-are ce vorbeşte.
— „Dacă aş fi ştiut ce ai de gând să faci, aş fi procedat altfel.” Ăsta e ultimul lucru pe care mi l-a spus.
Îmi vine să spun ceva neplăcut despre Curry, dar trebuie să-mi amintesc că omul care a rostit astfel de lucruri este cel mai apropiat de ideea de tată pentru Paul.
— Ce ţi-a spus poliţista? se interesează el, schimbând subiectul.
— A încercat să mă sperie.
— Credea acelaşi lucru ca Richard?
— Da.
— Au încercat să te facă să recunoşti?
— Doamna decan a apărut înainte ca ei să pună întrebarea şi mi-a spus să nu răspund la nicio întrebare.
