— Da, răspunde ea. Ce-i cu ea?
— Mă simt ca şi cum pisica n-ar fi moartă sau vie acum, îi mărturisesc eu. Nu-i nimic.
Katie încearcă să înţeleagă unde vreau să ajung.
— Vrei să deschizi cutia, spune ea într-un final, aşezându-se pe masă.
Dau din cap, urcând lângă ea. Tăblia enormă de lemn ne acceptă tăcută. Nu ştiu cum să-i spun restul explicaţiei mele: că noi, luaţi individual, suntem omul de ştiinţă şi tot noi, împreună, suntem pisica.
În loc să-mi răspundă, ea începe să-şi plimbe un deget în spatele tâmplei mele drepte, dându-mi părul după ureche, ca şi cum aş fi rostit ceva fermecător. Poate că ştie deja cum să-mi rezolve şarada. Katie spune de fapt că suntem mai mari decât cutia lui Schrödinger. Ca orice pisică adevărată, avem nouă vieţi.
— În Ohio ninge vreodată aşa? întreabă ea, schimbând intenţionat subiectul.
Ştiu că afară ninsoarea a început din nou, cu mai multă forţă ca înainte, de parcă toată iarna s-a strâns în această furtună.
— Nu în aprilie, răspund eu.
Stăm unul lângă altul pe masă, despărţiţi doar de câţiva centimetri.
— Nici în New Hampshire, zice ea. Cel puţin nu în aprilie.
Accept ce încearcă să facă şi unde încearcă să mă ducă. Oriunde în afara locului în care suntem. Am vrut dintotdeauna să ştiu mai multe despre viaţa ei de acasă şi ce făcea familia ei la cină. Zona de nord a New England în imaginaţia mea înseamnă Alpii americani, cu munţi la fiecare cotitură şi câini Saint Bemard ducând cu ei cadouri.
— Eu şi sora mea mai mică obişnuiam să facem ceva după ce ningea, spune ea.
— Mary?
Încuviinţează.
— În fiecare an, când iazul de lângă casa noastră îngheţa bocnă, mergeam să facem găuri în gheaţă.
— De ce?
Îmi aruncă un zâmbet îngeresc.
— Ca peştii să poată respira.
În capul scărilor se aud paşi ai petrecăreţilor – mici bule de căldură aflate în mişcare.
— Luam cozi de mătură, continuă ea, şi făceam găuri pe tot întinsul iazului. Cum faci găuri într-un capac de borcan.
— Pentru licurici, spun eu.
Ea dă din cap şi mă ia de mână.
— Patinatorii ajunseseră să ne urască.
— Surorile mele mă luau la săniuş, îi spun eu.
Katie îmi face cu ochiul. Îşi aminteşte că are un avantaj: ea e sora mai mare, eu sunt frăţiorul mai mic.
— În Columbus nu sunt prea multe dealuri înalte, continuu eu, aşa că mergeam întotdeauna pe acelaşi.
— Şi ele te trăgeau spre vârful dealului pe sanie.
— Ţi-am mai povestit?
— Nu, dar asta fac surorile mai mari.
Nu mi-o imaginez trăgând o sanie pe deal. Surorile mele erau puternice ca nişte câini de tracţiune.
— Ţi-am povestit vreodată despre Dick Mayfield? o întreb eu.
— Despre cine?
— Tipul cu care se întâlnea sora mea.
— Ce-i cu el?
— Sarah mă alunga de la telefon de fiecare dată când suna Dick.
Katie simte împunsătura din vocea mea. Şi asta este caracteristic unei surori mai mari.
— Nu cred că Dick Mayfield avea numărul meu.
Zâmbeşte, împreunându-şi degetele cu ale mele.
Nu mă pot abţine să nu mă gândesc la Paul şi la coada de porumbel pe care o făcuse cu mâinile.
— Dick avea numărul surorii mele, continuu eu. Nu a mai avut nevoie decât de un vechi Camaro roşu cu flăcări desenate pe margini.
Katie dă dezaprobator din cap.
— Armăsarul Dick şi Aspiratorul-de-Gagici, spun eu zâmbind. Am zis asta într-o noapte când el a venit la noi şi mama m-a trimis la culcare fără să mai servesc cina.
Dick Mayfield, apărut din senin în discuţie. Îmi spunea Micuţul Tom. M-a luat odată la o plimbare în Camaro şi atunci mi-a dezvăluit un secret. „Nu contează cât eşti de mic. Nu contează decât energia din motorul tău.”
— Mary se întâlnea cu un tip care conducea un Mustang din 1964, zice Katie. Am întrebat-o dacă fac ceva pe bancheta din spate. Mi-a răspuns că el era prea stresat să nu strice ceva la maşină.
Poveştile sexuale ascunse în poveşti despre maşini, ca o modalitate de a discuta despre orice fără a nu spune nimic de fapt.
— Prima mea prietenă conducea un Volkswagen părăginit, îi spun eu. Te întindeai pe bancheta din spate şi simţeai un iz ca de sushi. Nu mai puteai face nimic.
Katie se întoarce spre mine.
— Prima ta prietenă conducea?
Mă agit, dându-mi seama de ce afirmasem.
