În acea clipă reapare Gil.
— Hei, îl salută Katie. Nu ne-am văzut de mult.
Gil ne măsoară pe amândoi din priviri, apoi zâmbeşte ca un tată mândru.
— Sunteţi frumoşi amândoi.
Katie izbucneşte în râs.
— Şi tu cine ar trebui să fii? îl întreabă ea.
Cu un gest al mâinii, Gil îşi descheie haina. Acum văd de ce a urcat la etaj. Între partea stângă a mijlocului şi şoldul drept îi atârnă o centură de piele neagră. Pe centură este prinsă o teacă din piele, iar în teacă se odihneşte un pistol cu mâner de fildeş.
— Aaron Burr, spune el. Promoţia 1772.
— Cu stil, spune Katie, urmărind cu privirea mânerul sidefiu al armei.
— Ce mai e şi asta? izbucnesc eu.
Gil pare surprins.
— Costumul meu. Burr l-a împuşcat pe Hamilton într-un duel.
Îşi pune un braţ pe spatele meu şi mă duce spre platforma dintre etajele unu şi doi.
— Vezi acele de cravată pe care le poartă Jamie Ness? mă întreabă în timp ce îmi arată un student în anul patru blond, al cărui papion este împodobit cu două ace.
Pe acul stâng văd un oval maro, iar pe acul drept – un punct negru.
— Ovalul semnifică o minge de fotbal11, spune Gil, iar punctul este un puc de hochei. Îl reprezintă pe Hobey Baker, promoţia Ivy a anului 1914. Singurul om care a intrat în rândurile celebrităţilor atât la fotbal, cât şi la hochei. Hobey a făcut parte dintr-un cor de aici – de aceea papionul lui Jamie are note pe el.
Acum Gil arată spre un alt student, înalt, cu părul roşu ca focul.
— Chris Bentham, chiar lângă Doug: James Madison, promoţia 1771. Îţi poţi da seama după nasturii cămăşii. Cel de sus este un sigiliu Princeton – Madison a fost primul preşedinte al asociaţiei absolvenţilor. Iar cel de-al patrulea nasture este un drapel american...
În vocea lui se observă ceva mecanic, ca tonul unui ghid, parcă ar rosti un discurs învăţat pe de rost.
— Alege-ţi un costum, intervine Katie, alăturându-se conversaţiei noastre de la capătul scărilor.
Mă uit în jos la ea, iar diferenţa de nivel mă face să apreciez încă o dată cum îi vine rochia.
— O, ascultaţi, spune Gil, privind dincolo de Katie. Trebuie să rezolv ceva. Vă descurcaţi singuri câteva clipe?
La bar, Brooks arată spre unul dintre chelnerii cu mănuşi albe, care se sprijină de zid.
— Unul dintre chelneri e beat, ne spune Gil.
— Nu-i nicio grabă, îi spun eu, observând cum gâtul lui Katie pare imposibil de subţire de la această înălţime, precum tulpina de floarea-soarelui.
— Dacă ai nevoie de ceva, zice Gil, dă-mi de ştire.
Începem să coborâm unul lângă celălalt. Cei patru responsabili cu muzica interpretează o melodie de Duke Ellington, paharele cu şampanie se ciocnesc, iar rujul lui Katie are un luciu roşu-intens – culoarea sărutului.
— Vrei să dansezi? o întreb când ajung lângă ea.
Katie zâmbeşte şi mă ia de mână.
„Ascultă... şinele cum vibrează... la trenul «A».”
La capătul scării, drumul meu se desparte de cel al lui Gil.
CAPITOLUL 26
Pe ringul de dans e cu zece grade mai cald decât în restul clubului. Cuplurile dansează strâns lipite, învârtindu-se. Totul seamănă cu o centură de asteroizi formată din dansatori, dar atmosfera mă face să mă simt instantaneu bine. Eu şi Katie am dansat mult începând cu noaptea când ne-am cunoscut la Ivy. La fiecare sfârşit de săptămână cluburile de pe Prospect Avenue angajează formaţii muzicale pentru toate gusturile şi în doar câteva luni am încercat toate stilurile între muzica latino şi muzica de salon. Având nouă ani de step la activ, Katie are suficientă eleganţă şi graţie cât pentru trei sau patru dansatoare, ceea ce înseamnă că noi doi aveam o medie satisfăcătoare comparativ cu alte cupluri. Cu toate astea, în calitatea mea de învăţăcel, am parcurs şi eu un drum lung. Pe măsură ce dansăm mai mult, devenim tot mai îndrăzneţi, influenţaţi şi de şampania băută. Reuşesc să fac o figură de dans fără să cad peste Katie, iar ea reuşeşte să se învârtă de braţul meu teafăr fără să disloce nimic, aşa că în curând devenim periculoşi pe ring.
— Am hotărât cine sunt eu, îi spun la un moment dat, trăgând-o înapoi spre mine.
Atingerea noastră este minunată, mai ales când sânii ei se apasă de pieptul meu.
— Cine eşti? mă întreabă ea.
Respirăm amândoi cu greutate. Pe fruntea ei s-au format deja mici broboane de transpiraţie.
— F. Scott Fitzgerald.
Katie clatină din cap şi zâmbeşte. Limba i se iveşte în strungăreaţă.
— Nu poţi, îmi spune ea. Cei ca Scott Fitzgerald nu sunt admişi aici.
Vorbim tare amândoi, tot mai aproape de urechea celuilalt, ca să acoperim muzica.
— De ce nu? întreb eu, lipindu-mi gura de câteva şuviţe din părul ei.
Şi-a dat cu o picătură de parfum pe gât şi miroase la fel ca în camera întunecată, iar legătura dintre acel loc şi cel în care suntem acum – ideea că suntem aceiaşi oameni, doar îmbrăcaţi în mod diferit – îmi este de ajuns.
— Pentru că era membru Cottage, răspunde ea, aplecându-se în faţă. Iar asta înseamnă blasfemie.
Zâmbesc.
— Şi până la ce oră ţine balul ăsta?
— Balul? Până la începutul slujbei.
Îmi ia o secundă ca să-mi amintesc că mâine este Paştele.
— Miezul nopţii? întreb eu.
Katie încuviinţează.
