— El şi Charlie au schimbat tura când voi doi aţi venit după mine, adaugă Paul.
În vocea lui se simte o mare tristeţe. Este convins că totul s-a petrecut din vina lui.
— Vrei s-o sun pe Katie şi să-i spun că eşti aici? mă întreabă el.
Clatin din cap. Vreau să îmi revin întâi.
— O s-o sun eu mai târziu.
Bătrâna în cărucior trece din nou pe coridor. De această dată zăresc ghipsul de la piciorul ei stâng, întinzându-se de la genunchi la degete. Părul îi este ciufulit, iar pantalonii îi sunt suflecaţi deasupra genunchiului, însă în ochi i se zăreşte o sclipire. Îi aruncă ofiţerului un zâmbet sfidător când trece pe lângă el, ca şi cum nu şi-ar fi rupt un os, ci ar fi comis intenţionat un act de încălcare a legii. Charlie mi-a povestit odată că pacienţii în vârstă se simt bine uneori după o căzătură uşoară sau dacă fac o formă de boală fără complicaţii. Pierderea unei bătălii le aminteşte de faptul că totuşi continuă să câştige în războiul vieţii. Brusc am sentimentul acut al absenţei lui Charlie. Mă loveşte pustietatea acolo unde mă aştept să aud vocea lui.
— Trebuie să fi pierdut o groază de sânge, spun eu.
Paul îşi priveşte mâinile. În tăcerea lăsată, aud un zgomot dincolo de paravanul dintre patul meu şi patul alăturat. Chiar atunci, în încăpere intră o doctoriţă. Ofiţerul de la uşă o opreşte. Cei doi schimbă în şoaptă câteva cuvinte.
— Thomas? întreabă ea, venind încruntată la căpătâiul patului meu, cu un carnet în mână.
— Da?
— Sunt doctorul Jansen. Se duce în partea opusă a patului ca să-mi examineze braţul. Cum te simţi?
— Bine. Ce face Charlie?
Femeia îmi cercetează un pic braţul, suficient cât să mă strâmb niţel.
— Nu ştiu. Este la urgenţă de când a ajuns aici.
Nu am mintea suficient de limpede ca să-mi dau seama ce înseamnă faptul că ea îl recunoaşte pe Charlie după numele mic.
— Se va face bine?
— E prea devreme de spus, zice ea, fără să-şi ridice privirea.
— Când îl putem vedea? o întreabă Paul.
— Fiecare lucru la timpul lui, răspunde femeia, ridicându-mă mai sus pe pernă. Cum te simţi acum?
— Bine.
— Şi acum? întreabă din nou apăsând cu două degete pe clavicula mea.
— Bine.
Continuă să mă pipăie pe spate, pe coate, la încheietura mâinii şi la cap. Foloseşte şi stetoscopul pentru mai multă siguranţă, după care, în sfârşit, se opreşte. Doctorii sunt ca pariorii; caută mereu combinaţia corectă. Pacienţii sunt ca nişte maşinării cu monede; dacă li se răsucesc braţele suficient de mult timp, s-ar putea ca doctorul să dea peste combinaţia câştigătoare.
— Ai noroc că n-a fost mai rău, îmi spune ea. Nu există nicio fractură, dar ţesutul moale a fost lovit serios. O să simţi durerea când va înceta efectul analgezicului. Pune gheaţă de două ori pe zi timp de o săptămână, apoi va trebui să te întorci ca să te mai examinam o dată.
Femeia miroase foarte obişnuit – o combinaţie între sudoare şi săpun. Aştept să scoată un carnet cu reţete, amintindu-mi de dulapul plin cu medicamente pe care l-am avut după accident, dar n-o face.
— Cineva de afară ar vrea să vorbească cu tine, îmi spune ea în schimb.
Pentru că o spune cu atâta amabilitate, pentru o secundă îmi imaginez că în hol e un prieten – poate Gil, care s-a întors de la club, sau poate chiar mama, care a venit cu avionul din Ohio. Brusc, nu mai ştiu cât timp a trecut de când m-au scos din subteran.
Însă în cadrul uşii apare un alt chip, unul pe care nu l-am mai văzut înainte. O altă femeie, dar nu o doctoriţă şi cu siguranţă nu mama mea. E scundă şi îndesată, înfăşurată într-o fustă neagră până la glezne şi purtând ciorapi negri. O bluză albă şi un sacou roşu îi conferă un aer maternal, dar primul meu gând este că femeia este administrator la universitate.
Doctoriţa şi femeia îşi aruncă una alteia o privire, apoi schimbă locurile, una plecând şi cealaltă intrând. Femeia cu ciorapi negri se opreşte lângă pat şi îi face semn lui Paul, care se ridică şi se duce la ea. Cei doi au o scurtă conversaţie pe care n-o aud – apoi, pe neaşteptate, Paul mă întreabă dacă sunt bine, aşteaptă ca eu să dau din cap şi iese din încăpere, de unde îl preia un bărbat care aştepta lângă uşă.
— Domnule poliţist, rosteşte femeia, vrei să închizi uşa după tine?
Spre surprinderea mea, omul dă din cap şi închide uşa, lăsându-ne singuri.
Femeia vine lângă mine şi se opreşte să arunce o privire către patul de dincolo de paravan.
— Cum te simţi, Tom?
Se aşază pe scaunul pe care stătuse Paul, făcându-l să dispară sub trupul ei masiv. Are nişte obraji bucălaţi. Când vorbeşte, obrajii ei par plini de alune.
— Nu atât de bine, rostesc eu îngrijorat.
Îmi întorc partea dreaptă a corpului spre ea, arătându-i bandajul.
— Vrei să-ţi aduc ceva?
— Nu, mulţumesc.
— Fiul meu a fost aici luna trecută, rosteşte ea absentă, căutând ceva în buzunarul hainei. Apendictomie.
Tocmai vreau s-o întreb cine este, când ea scoate un mic portofel de piele din buzunarul de la piept.
