— Las-o baltă.
— Sunt încăpăţânat. Întotdeauna am fost încăpăţânat.
Îl accentuează pe întotdeauna ca şi cum ar vrea să-mi spună: „Uite ce e, Tom, unele lucruri nu s-au schimbat”.
Numai că totul s-a schimbat. Într-o săptămână, o zi, o oră. Charlie, apoi Paul. Iar acum, brusc, Gil.
— Nu ştiu, îi spun eu.
— Ce nu ştii?
— Ce ai făcut tot timpul ăsta. De ce totul e diferit. Iisuse, nici măcar nu ştiu ce ai să faci anul viitor.
Gil scoate din buzunar cheile de la maşină şi descuie portierele.
— Hai să mergem, spune el. Înainte să murim îngheţaţi.
Stăm în zăpadă, singuri în parcare. Soarele aproape a alunecat dincolo de marginea orizontului, lăsând loc întunericului şi îmbrăcând totul cu o nuanţă cenuşie.
— Urcă, spune Gil. Hai să vorbim.
CAPITOLUL 25
În acea noapte am ajuns să îl cunosc din nou pe Gil pentru prima şi, probabil, ultima dată. A fost aproape la fel de simpatic precum mi-l aminteam: amuzant, interesat, inteligent când era vorba de lucrurile importante, indiferent cu lucrurile care nu contau. Ne-am întors la internat, ascultând în maşină Frank Sinatra şi discutând vrute şi nevrute. Conversaţia nu a scăzut nicio clipă în intensitate. Înainte să apuc să mă întreb ce urma să port la bal, am deschis uşa dormitorului şi am găsit un frac aşteptându-mă pe un umeraş, călcat şi imaculat, cu un bilet ataşat de învelitoarea de plastic. „Tom, dacă ăsta nu te încape, ai dat-o în bară, G”. În mijlocul tuturor evenimentelor, el găsise timpul să-mi ducă unul dintre costume la un magazin de închiriat haine şi să ceară în schimb un frac de aceeaşi mărime.
— Tata crede că ar trebui să-mi iau o vacanţă, spune el, răspunzând la întrebarea mea anterioară. Să călătoresc o vreme. Europa, America de Sud.
E ciudat să-ţi aminteşti de cineva pe care l-ai cunoscut mult timp. Nu e ca şi cum te-ai întoarce în casa în care ai crescut ca să observi cum şi-a lăsat amprenta asupra ta, cum zidurile pe care le-ai ridicat şi uşile pe care le-ai deschis de atunci au urmat toate tiparul pe care l-ai văzut pentru prima dată acolo. Este mai degrabă ca şi cum te-ai întoarce acasă şi ţi-ai vedea mama sau sora, suficient de mature ca să nu se fi schimbat de când le-ai văzut ultima dată, dar suficient de tinere ca să nu fi îmbătrânit semnificativ între timp, şi ai realiza pentru prima dată cum par ele în ochii altora, cât de frumoase ţi-ar părea dacă nu le-ai cunoaşte, ce au văzut la ele tatăl şi cumnatul tău când le-au întâlnit prima dată şi nu le cunoşteau.
— Sincer? mă întreabă Gil. Nu m-am decis încă. Nu sunt sigur că tata e cel în măsură să dea sfaturi. Saab-ul a fost ideea lui şi s-a dovedit o greşeală. Se gândea la ce şi-ar fi dorit el la vârsta noastră. Vorbeşte cu mine ca şi cum aş fi altcineva.
Gil are dreptate. Nu mai este bobocul care să lase o pereche de pantaloni să fluture deasupra lui Nassau Hall. Este mai prudent, mai circumspect ca atunci. Când îl vezi, îţi lasă impresia că e plin de înţelepciune şi de angajament. Autoritatea firească din vorbirea şi gesturile lui este mai pronunţată acum – o calitate cultivată la Ivy. Hainele pe care le poartă sunt mai discrete cu o nuanţă, iar părul, întotdeauna lăsat suficient de lung ca să fie observat, acum nu mai pare niciodată nepieptănat. Şi-l îngrijeşte ca un adevărat profesionist şi nu-ţi dai niciodată seama când e tuns. A mai pus ceva carne pe el, ceea ce-l face chipeş într-un mod diferit, un pic mai matur, iar micile extravaganţe pe care şi le adusese de la Exeter – inelul pe care îl purta pe degetul cel mic, cercelul din ureche – au dispărut în mod discret.
— Cred că o să aştept până în ultima clipă. Mă voi hotărî în cursul absolvirii – va fi ceva spontan şi neaşteptat. Poate că voi deveni arhitect. Poate că mă voi întoarce la navigaţie.
Iată-l schimbându-şi hainele, dându-şi jos pantalonii de lână în faţa mea, nedându-şi seama cât de străin i-am devenit, o persoană pe care această versiune a lui n-a cunoscut-o niciodată. Îmi dau seama că probabil sunt un străin şi pentru mine, că n-am fost niciodată capabil să văd cu adevărat persoana pe care Katie a aşteptat-o toată noaptea trecută, cel mai nou model, eu-cel-actualizat. Undeva aici este o şaradă, un paradox. Broaşte şi puţuri şi cazul curios al lui Tom Sullivan, care s-a uitat în oglindă şi a văzut trecutul.
— Un om intră într-un bar, spune Gil, întorcându-se la vechea postură pe care o ştiam bine. E complet dezbrăcat. Şi poartă pe cap o raţă. Barmanul spune: „Carl, astăzi arăţi diferit”. Raţa clatină din cap şi spune: „Harry, nici nu ţi-ar veni să crezi ce mi s-a întâmplat”.
Mă întreb de ce a ales gluma asta. Poate că revine în acelaşi punct tot timpul. Cu toţii am vorbit cu el ca şi cum ar fi fost altcineva. Saab-ul a fost întruchiparea ideii pe care o aveam despre el şi a fost greşeala noastră. Gil nu e însă numai atât, el înseamnă ceva neaşteptat, ceva spontan. Un arhitect, un navigator, o raţă.
— Ştii ce am ascultat la radio alaltăieri? întreabă el. După ce m-am despărţit de Anna?
— Sinatra, răspund, deşi ştiu că nu e aşa.
— Samba, îmi spune el. Căutam printre posturile de radio şi la WPRB se dădea muzică latino. Ceva instrumental, fără voci. Ce ritm minunat! Un ritm uluitor.
WPRB. Postul de radio al campusului care punea Messiah de Handel când au apărut primele femei la Princeton. Mi-l amintesc pe Gil în noaptea când l-am întâlnit pentru prima dată, lângă turnul cu clopot de la Nassau Hall. S-a ivit din beznă dansând rumba şi spunând: „Şi acum mişcă-te, iubito. Dansează”. Întotdeauna Gil a avut o relaţie specială cu muzica, cu melodiile de jazz pe care a încercat să le interpreteze la pian din ziua când ne-am cunoscut. Poate că toate lucrurile sunt în definitiv unele vechi.
— Nu-mi este dor de ea, spune el, încercând pentru prima dată să mă introducă în universul lui. Îşi punea tot felul de chestii în păr. Gel. I-l dăduse stilistul ei. Ştii cum miroase după ce dă cineva cu aspiratorul? Un amestec de fierbinte şi curat?
— Desigur.
— Aşa era. Cred că şi-a uscat părul până când l-a ars. De fiecare dată când îşi lăsa capul spre mine, mă gândeam că miroase precum covorul meu.
Gil începe să facă tot felul de asocieri libere.
— Ştii cine mai mirosea aşa? mă întreabă.
— Cine?
— Gândeşte-te. În primul an.
Fierbinte şi curat. Imediat îmi vine în minte şemineul din Rockefeller.
— Lana McKnight, rostesc apoi.
Gil dă din cap.
— Nu mi-am dat niciodată seama cum de aţi stat voi doi împreună atâta vreme. Atracţia dintre voi era tare ciudată. Împreună cu Charlie făceam pariuri în legătură cu momentul în care aveaţi să vă despărţiţi.
— Mi-a spus că îi place de Lana.
— Îţi aminteşti de fata cu care se întâlnea el în anul doi? spune Gil, trecând deja mai departe.
— Charlie?
— Parcă numele ei era Sharon?
— Cu ochii de culori diferite?
— Păi ea avea un păr cu un miros minunat. Îmi amintesc că stătea în camera noastră aşteptându-l pe Charlie. Întreaga cameră mirosea precum loţiunea pe care o folosea mama. N-am ştiut niciodată ce e, dar mi-a plăcut întotdeauna.
Îmi trece prin minte că Gil mi-a vorbit mereu doar despre mame vitrege şi niciodată despre mama lui adevărată. Emoţia îl trădează.
— Ştii de ce s-au despărţit? întreabă el.
— Pentru că ea i-a dat papucii.
Gil clatină din cap.
— Pentru că s-a săturat să strângă după ea. Îşi lăsa lucrurile în camera noastră – pulovere, genţi, orice – şi Charlie trebuia să i le ducă înapoi. Nu şi-a dat seama că era doar un scenariu al ei. Îi dădea un motiv s-o viziteze noaptea. Charlie a crezut doar că e dezordonată.
Mă lupt cu cravata, încercând să o potrivesc între marginile gulerului. Bunul de Charlie! Curăţenie lună ca regulă supremă.
— Nu ea i-a dat papucii, continuă Gil. Fetele care se amorezează de Charlie nu fac asta niciodată. Întotdeauna el e cel care rupe relaţia.
În vocea lui se citeşte vag indicaţia că acesta ar fi un fapt legat de Charlie demn de ţinut minte, o trăsătură importantă de caracter. Ca şi cum asta ar explica problemele pe care le are Gil cu el.
