^{Ca un întreg univers pe o axă de sprijin, doamna Freeman se răsuceşte pe călcâie.}

^{— Tom a încercat să mă scoată de acolo, spune Charlie, şi mai slab acum.}

^{Urmează o fracţiune de secundă de tăcere. Doamna Freeman se uită la mine cu o privire care vrea să spună: „Nu zâmbi, nu-i nimic extraordinar în a-l scoate pe fiul meu dintr-o belea în care tu l-ai băgat”. Dar când Charlie începe să vorbească din nou, doamna Freeman îmi spune să mă duc şi să vorbesc cu fiul ei înainte ca el să se epuizeze complet agitându-se în cameră. Ea mai are nişte treburi de rezolvat cu doctorul.}

^{— Şi, Thomas, adaugă ea înainte ca eu să pot trece, să nu cumva să-i mai bagi cine ştie ce idei în cap.}

^{Încuviinţez tăcut. Doamna Freeman este singura profesoară pe care am cunoscut-o vreodată capabilă să facă simplele propoziţii să sune ca nişte ordine directe.}

^{Charlie stă proptit pe patul de spital cu câte o balustradă scurtă de metal în fiecare parte a patului, genul de bară nu atât de înaltă încât să oprească un tip mare să se rostogolească jos din pat într-o noapte proastă, dar cu înălţimea potrivită ca să lase o soră să pună o coadă de mătură între bare şi să te ţină ţintuit de pat pentru totdeauna, într-o convalescenţă permanentă. Eu am avut parte de mai multe coşmaruri în spital decât a avut Şeherezada poveşti de povestit, iar timpul nu a reuşit să le şteargă pe toate din amintirea mea.}

^{— Orele de vizită se termină în zece minute, anunţă sora fără să se uite la ceas.}

^{Duce într-o mână o tavă în formă de rinichi şi o cârpă de praf în cealaltă.}

^{Charlie o urmăreşte cum iese din salon. Cu voce joasă, horcăită, spune:}

^{— Cred că te place.}

^{De la gât în sus arată aproape perfect. Se vede o bucăţică de piele roz puţin deasupra claviculei. Altfel pare doar obosit. Rana cea mai gravă este la piept. Charlie este înfăşurat în bandaje până la punctul unde mijlocul îi este învelit într-o pătură, iar din loc în loc până acolo puroiul şi-a croit deja drum la suprafaţa bandajului.}

^{— Poţi sta pe aici ca să-i ajuţi să mă schimbe, zice Charlie, atrăgându-mi iarăşi atenţia asupra feţei lui.}

^{Ochii lui par îndureraţi. În jurul nasului are ceva umed pe care el probabil şi l-ar şterge imediat dacă ar putea.}

^{— Cum te simţi? întreb eu.}

^{— Cum arăt?}

^{— Destul de bine, luând totul în consideraţie.}

^{Reuşeşte să zâmbească. Când încearcă să se zgâiască la el însuşi îmi dau seama că habar n-are cum arată. Este doar suficient de treaz ca să ştie că n-ar trebui să aibă încredere în simţurile lui.}

^{— A mai venit cineva să te vadă? mă interesez eu.}

^{Îi ia ceva vreme ca să răspundă.}

^{— Nu Gil, dacă la el te referi.}

^{— Mă refer la oricine.}

^{— Poate că n-ai observat-o pe mama afară. Charlie zâmbeşte şi se repetă fără să-şi dea seama. Trece neobservată.}

^{Privesc iarăşi pe uşă. Doamna Freeman continuă să discute cu doctorul.}

^{— Nu-ţi face griji, spune Charlie, neînţelegând. O să vină.}

^{Însă de-acum sora a chemat pe toată lumea căreia i-ar putea păsa că Charlie este din nou conştient. Dacă Gil nu e deja aici, atunci nu vine.}

^{— Hei, spune Charlie, schimbând subiectul. Te-ai mai liniştit în legătură cu ce s-a întâmplat?}

^— Când?

^{— Ştii tu. Cu ce a spus Taft.}

^{Încerc să-mi amintesc cuvintele. Eram la institut cu ore în urmă. Probabil că e ultimul lucru pe care şi-l aminteşte.}

^{— În legătură cu tatăl tău.}

^{Charlie încearcă să-şi schimbe poziţia şi se strâmbă.}

^{Mă uit la balustrada patului. Doamna Freeman l-a zăpăcit suficient de mult pe doctor ca acesta să o conducă într-o cameră separată ca să continue discuţiile. Cei doi dispar dincolo de o uşă îndepărtată şi holul rămâne pustiu.}

^{— Uite ce e, spune Charlie cu greutate. Nu-l lăsa pe unul ca Taft să se joace cu mintea ta.}

^{Asta face Charlie în pragul morţii. Se gândeşte la problemele mele.}

^{— Mă bucur că eşti în regulă, îi spun eu.}

^{Ştiu că vrea să rostească ceva inteligent, dar simte presiunea pe care o exercit asupra mâinii lui şi rămâne la vorbele simple.}

^{— Şi eu.}

^{Charlie îmi zâmbeşte din nou, apoi râde.}

^{— Să fiu al naibii, spune el, clătinând din cap. Privirea lui e concentrată asupra cuiva din spatele meu. Să fiu al naibii, repetă el.}

^{Îmi zic că e pe punctul de a leşina. Dar când mă întorc, îl văd pe Gil în cadrul uşii, cu un buchet de flori în mână.}

^{— Le-am furat de la aranjamentele pentru bal, spune el ezitând, ca şi cum nu e sigur că e bine venit aici. Ar fi bine să-ţi placă.}

^{— Fără vin?}

^{Vocea lui Charlie e slabă.}

^{Gil schiţează un zâmbet strâmb.}

^{— Doar marfă ieftină pentru tine.}

^{Face câţiva paşi în faţă şi-i întinde mâna lui Charlie.}

^{— Sora mi-a spus că avem două minute, zice Gil. Cum te simţi?}

^{— Mi-a fost şi mai bine, răspunde Charlie. Mi-a fost şi mai rău.}

^{— Cred că mama ta e aici, replică Gil, căutând încă o modalitate de a începe.}

^{Charlie e pe cale să adoarmă, dar reuşeşte să schiţeze încă un zâmbet.}