Se apleacă să pună capacul la loc, părând că a luat o decizie de natură să-l calmeze. După aceea se ridică şi începe să scoată hârtiile negre de pe geamuri. Mesajele dispar unul câte unul. Regi şi monştri, nume antice, însemnări pe care el nu a vrut niciodată să le arate altcuiva.
— Aşadar, ce vrei să faci cu ea? întreb eu, continuând să mă uit la hartă.
Paul strânge şi mototoleşte celelalte foi în mână. Pereţii sunt iarăşi goi. După ce se aşază şi împătureşte cu calm harta, spune cu glas indiferent:
— Ţi-o dau ţie.
— Ce?
Paul pune harta la loc în plic şi mi-o dă mie. Păstrează pozele pentru el.
— Am promis că vei fi primul care află. Meriţi asta.
O spune ca şi cum îşi respectă doar cuvântul dat.
— Şi ce vrei să fac eu cu ea?
Zâmbeşte.
— Să n-o pierzi.
— Dacă se apucă Taft să o caute?
— Asta e şi ideea. Dacă o va face, va veni să mă caute pe mine. Paul face o pauză înainte de a vorbi din nou: Şi, în plus, vreau să te obişnuieşti cu ideea de a o avea prin preajma ta.
— De ce?
Se aşază iarăşi pe scaun.
— Pentru că vreau să lucrăm împreună. Vreau să găsim cripta lui Francesco împreună.
În sfârşit, înţeleg.
— Anul viitor.
Paul încuviinţează.
— În Chicago. Şi în Roma.
Ventilatorul porneşte iarăşi, şopotind prin conducta de aerisire.
— Asta e a ta, rostesc eu, incapabil să spun altceva. E lucrarea ta. Tu ai terminat-o.
— E mult mai mult decât o lucrare de diplomă, Tom.
— E mai mult şi decât o teză de doctorat.
— Exact.
Acum simt ceva în vocea lui. Acesta este doar începutul.
— Nu vreau să fac asta singur, spune el.
— Şi ce pot face eu?
Zâmbeşte.
— Deocamdată ţine harta bine. Las-o să-ţi ardă în buzunar pentru o vreme.
Îmi dă o stare de nervozitate să simt cât de uşor este plicul şi cât de fragil pare ceea ce ţin eu în mână. Faptul că înţelepciunea Hypnerotomachiei se poate odihni în podul palmei mele pare să contrazică realitatea aventurilor noastre.
— Haide, zice el într-un târziu, privindu-şi ceasul. Să mergem acasă. Trebuie să luăm nişte lucruri pentru Charlie.
Toate dovezile muncii lui au pierit pentru totdeauna. În cabină nu mai rămâne nicio urmă din Paul, din Colonna sau din şirul lung de idei care i-au legat pe cei doi peste un arc de timp de cinci sute de ani. Hârtia neagră din geam a dispărut.
CAPITOLUL 24
Ultima întrebare pe care mi-a pus-o reprezentantul de la Daedalus în cursul interviului meu pentru o slujbă a fost o ghicitoare: „Dacă o broască pică într-un puţ de cincisprezece metri şi trebuie să se caţere înapoi ca să iasă, urcând un metru în fiecare zi dar alunecând înapoi şaptezeci de centimetri în fiecare noapte, în câte zile va ieşi broasca?”
Charlie a răspuns că nu va evada niciodată, deoarece o broască nu se mai ridică după ce a căzut cincisprezece metri. Răspunsul lui Paul a avut ceva de-a face cu un filosof antic care a murit căzând într-un puţ în vreme ce se holba la stele. Răspunsul lui Gil a fost că el n-a auzit niciodată de broaşte căţărându-se pe pereţii puţurilor şi, în definitiv, ce naiba aveau toate astea de-a face cu dezvoltarea de software în Texas?
Cred că răspunsul corect este acela că broasca are nevoie de patruzeci şi opt de zile, cu două zile mai puţin decât s-ar aştepta cineva. Ideea este de a-ţi da seama că broasca urcă până la urmă treizeci de centimetri pe zi – dar în ziua patruzeci şi opt urcă un metru şi atinge marginea puţului înainte de a aluneca la loc.
Nu ştiu de ce mi-a venit asta în minte chiar acum. Poate este vorba de un moment în care şaradele şi ghicitorile au un fel de aură a lor, o înţelepciune care iluminează limitele experienţei când nimic altceva nu o poate face. Într-o lume unde jumătate din săteni mint întotdeauna şi cealaltă jumătate spune întotdeauna adevărul; unde iepurele nu prinde niciodată ţestoasa deoarece distanţa dintre ei se micşorează cu o infinitate de jumătăţi; unde lupul nu poate fi niciodată lăsat pe acelaşi mal cu capra sau capra pe acelaşi mal cu varza fiindcă unul va fi înghiţit de celălalt cu o regularitate perfectă şi nimic din ce ai putea face nu va împiedica asta – în acea lume, totul în afară de premisă este logic. O şaradă este un castel construit în aer, perfect locuibil dacă nu priveşti în jos. Marea imposibilitate a celor spuse de Paul – anume că o veche rivalitate dintre un călugăr şi un umanist rezultase într-o criptă plină de comori ascunsă într-un codru uitat de lume – se bazează pe imposibilitatea primară ca o carte precum Hypnerotomachia, scrisă într-un cod, impenetrabilă, ignorată de cercetători timp de cinci sute de ani să existe. Era imposibil şi totuşi este la fel de reală pentru mine aşa cum şi eu sunt pentru mine însumi. Şi dacă îi accept existenţa, atunci fundamentul este aşezat la locul lui, iar castelul imposibil poate fi construit. Restul este doar mortar şi piatră.
Când se deschid uşile ascensorului şi holul bibliotecii pare imponderabil în lumina iernii, am senzaţia că am evadat dintr-un tunel. De fiecare dată când mă gândesc la acea ghicitoare a omului de la Daedalus, îmi imaginez surpriza broaştei când, pentru prima dată, în ultima zi, trei paşi înainte nu sunt urmaţi de doi paşi înapoi. La capătul puţului se întâmplă ceva neaşteptat, o iuţire bruscă a călătoriei la final pe care o simt prea bine acum. Şarada pe care o cunoşteam din copilărie – şarada Hypnerotomachiei – a fost rezolvată în mai puţin de o zi.
Trecem prin poarta de acces de la intrarea în bibliotecă şi şuieratul vântului se face iarăşi auzit în apropiere. Paul deschide uşa, iar eu îmi strâng haina mai bine în jurul trupului. Afară se vede zăpadă pretutindeni. Nu sunt stânci, ziduri sau umbre, ci doar luciri albe, strălucitoare. În jurul meu se văd oraşul Chicago şi Texasul; absolvirea; Dod şi casa mea. Brusc, mă trezesc plutind deasupra pământului.
*
Pornim spre sud. Pe drumul înapoi spre internat vedem un tomberon de gunoi răsturnat. De sub movilele de zăpadă se ivesc mici grămăjoare de gunoaie, iar veveriţele sunt printre ele, scoţând cotoare de măr şi sticluţe aproape goale cu diverse loţiuni, trecând totul prin faţa nasurilor lor mici înainte de a începe să le roadă. Sunt nişte creaturi micuţe şi răsfăţate. Experienţa le-a învăţat că vor găsi întotdeauna de mâncare aici, împrospătată în fiecare zi, aşa că pretutindeni alunele şi conurile de brad zac neîngropate. Când un corb de mărimea unui vultur aterizează pe marginea tomberonului, privind în jur cu importanţă, veveriţele continuă să chiţăie în legea lor, ignorându-l.
— Ştii la ce mă face corbul ăla să mă gândesc? mă întreabă Paul.
Clatin din cap, iar pasărea îşi ia furioasă zborul, deschizându-şi aripile mari şi luând cu ea doar o pungă cu firimituri.
— La vulturul care l-a ucis pe Eschil lăsând să cadă peste el o ţestoasă, continuă Paul.
Trebuie să mă uit la el ca să constat că vorbeşte serios.
— Eschil era chel, merge el mai departe. Vulturul încerca să spargă carapacea ţestoasei lăsând-o să cadă pe o stâncă. N-avea de unde să-şi dea seama de diferenţă.
Asta îmi aminteşte din nou de filosoful care a căzut în puţ. Mintea lui Paul întotdeauna raportează prezentul la trecut şi interpretează ce este prin ce a fost.
— Dacă ai putea fi undeva acum, îl întreb eu, unde ai vrea să te afli?
Se uită amuzat la mine.
