— Cel puţin cu Peter am putut înţelege. Nu ne potriveam. Iubea jocul de lacrosse mai mult decât mă iubea pe mine; ştiam asta. Voia să mă aducă în pat, iar după aceea şi-a pierdut interesul. Katie şi-a trecut o mână prin păr, încercând să-şi îndepărteze şuviţele care se udaseră de lacrimi. Dar cu tine? M-am bătut pentru tine. Am aşteptat o lună ca să te las să mă săruţi pentru prima dată. Am plâns după noaptea în care am dormit împreună pentru că am crezut că te voi pierde. S-a oprit, străfulgerată de idee. Iar acum te pierd în faţa unei cărţi. A unei cărţi. Cel puţin spune-mi că nu e vorba de ceea ce cred eu, Tom. Spune-mi că în tot acest timp te-ai văzut cu cineva din anul tău. Spune-mi că totul s-a întâmplat pentru că ea nu face toate chestiile stupide pe care le fac eu, nu dansează goală în faţa ta ca o idioată deoarece crede că îţi place să o vezi cântând, nu te scoală la ora şase dimineaţa ca să ieşiţi la jogging pentru că vrea să se asigure, în fiecare dimineaţă, că eşti încă acolo. Spune-mi ceva!
Şi-a ridicat privirea spre mine, frântă într-un mod de care ştiam că se simţea stânjenită, iar eu nu mă puteam gândi decât la un singur lucru. A existat o noapte, nu la multă vreme după accident, când am acuzat-o pe mama că nu i-a păsat de tata. „Dacă l-ai fi iubit, i-am spus eu, l-ai fi sprijinit în munca lui.” Nu pot descrie expresia care i-a apărut pe chip în acea secundă şi care îmi spunea că nu există nimic mai ruşinos în lume decât ceea ce tocmai rostisem.
— Te iubesc, i-am spus lui Katie, păşind spre ea, ca să-şi poată ascunde capul în cămaşa mea şi să devină astfel invizibilă pentru câteva clipe. Îmi pare atât de rău.
Şi cred că acela a fost momentul când lucrurile au început să se schimbe. Maladia mea în fază terminală, povestea de dragoste cu cartea despre care credeam că-mi intrase în sânge, a început treptat să-şi piardă puterea de seducţie asupra mea. Triunghiul se prăbuşea. În locul lui se ivea o pereche de puncte, o stea binară, între polii căreia distanţa era cât se poate de mică.
A urmat o înşiruire de tăceri, compusă din toate lucrurile pe care ea simţea nevoia să le spună, dar ştia că n-ar trebui să o facă şi din toate lucrurile pe care eu voiam să le spun, dar nu ştiam cum.
— O să-i spun lui Paul, am îngăimat eu într-un târziu, cu cea mai sinceră voce de care eram în stare, că o să încetez lucrul la carte.
Mântuire. Faptul că nu mă mai împotriveam argumentelor ei, faptul că îmi dădusem în sfârşit seama de ce era mai bine pentru fericirea mea a fost suficient încât Katie să facă un gest pe care eu cred că îl păstra pentru mult mai târziu, când avea să se asigure că revenisem cu picioarele pe pământ. M-a sărutat. Iar acel moment de contact a creat un nou început, la fel ca fulgerul care i-a mai dat o şansă monstrului din poveşti.
În acea noapte nu l-am văzut pe Paul. Am petrecut noaptea cu Katie şi am sfârşit prin a-i comunica şi lui Paul decizia mea a doua zi, la internat. Nici el nu a părut surprins. Suferisem atât de mult din pricina lui Colonna, încât simţea că e posibil să renunţ la primul semn de uşurare. Oricum fusese convins de Gil şi de Charlie că era cel mai bun lucru şi nu-mi purta pică pentru asta. Poate că a ghicit că voi reveni. Poate că ajunsese destul de departe ca să creadă ca va da de capăt singur şaradelor. Oricare ar fi fost motivul, când i-am arătat raţionamentul meu – lecţia despre Jenny Harlow şi gravura lui Carracci – a părut să fie de acord. Îmi dădeam seama după expresia lui că ştia mai multe despre Carracci decât mine, dar nu m-a corectat nici măcar o dată. Având mai multe motive ca oricine să creadă că unele interpretări sunt mai bune decât altele şi că acelea corecte contau cel mai mult, Paul s-a dovedit generos în privinţa schimbării mele de atitudine, la fel cum fusese întotdeauna. Cred că pentru el era vorba de mai mult decât de o cale de a-şi arăta respectul; era modul lui de a-şi arăta prietenia.
— E mai bine să iubeşti ceva care te poate răsplăti prin iubire, mi-a spus el.
Era singurul lucru pe care trebuia să-l spună.
*
Aşadar, ceea ce începuse ca lucrarea lui Paul redevenea lucrarea lui Paul şi doar a lui. La început se părea că va fi capabil să o scoată singur la capăt. Rezolvase cea de-a patra şaradă, cea care scosese tot untul din mine, în numai trei zile. Bănuiesc că ideea o avusese în minte tot timpul, dar nu mi-o dezvăluise fiindcă ştia că nu-i voi accepta sfatul. Răspunsul se găsea într-o carte intitulată Hieroglyphica, scrisă de un om pe nume Horapollo, apărută în Italia renascentistă în anii 1420, cu scopul declarat de a rezolva problema veche de secole a descifrării hieroglifelor egiptene. Socotit de umanişti drept un soi de învăţat într-ale limbii egiptene vechi, Horapollo era de fapt un cărturar din secolul al V-lea care scria în greacă şi care probabil nu ştia mai multe despre hieroglife decât ştiau eschimoşii despre vară. Unele dintre simbolurile din Hieroglyphica aveau de-a face cu animale care nici măcar nu erau egiptene. Cu toate acestea, datorită efervescenţei umaniste legate de cunoştinţele noi, textul lui a devenit extrem de popular, cel puţin în cercurile restrânse unde popularitatea şi limbile moarte nu se excludeau reciproc.
Conform lui Horapollo, bufniţa este un simbol al morţii, „căci bufniţa se năpusteşte brusc asupra corbilor tineri noaptea, aşa cum moartea înşfacă omul pe neaşteptate”. Tot Horapollo scrie că un vultur cu ciocul încovoiat semnifică un bătrân care moare de foame, „căci atunci când un vultur îmbătrâneşte, ciocul lui se încovoaie şi el moare de foame”. În cele din urmă, scarabeul orb este o metaforă pentru un om care moare din cauza insolaţiei, „căci un scarabeu moare atunci când e orbit de soare”. În ciuda motivaţiilor criptice ale lui Horapollo, Paul a ştiut imediat că dăduse peste sursa corectă de rezolvare a şaradei. Totodată, a observat foarte repede ce aveau în comun cele trei animale: moartea. Aplicând cuvântul latin pentru moarte, mors, drept cifru, Paul a descifrat imediat cel de-al patrulea mesaj al lui Colonna.
Tu, cel care ai ajuns atât de departe, stai alături de filosofii din zilele mele, care în timpul tău au ajuns probabil praf şi pulbere, dar care în timpul meu erau uriaşi ai omenirii. În curând voi pune pe umerii tăi povara a ceea ce rămâne, căci mai sunt multe de povestit şi în mine creşte teama că secretul meu se răspândeşte prea uşor. Mai întâi însă, ca semn de respect pentru ceea ce ai obţinut, îţi voi oferi începutul poveştii mele, ca tu să îţi dai seama că nu te-am supus în zadar la cazne până acum.
În ţinutul fraţilor mei există un predicator care a pogorât mare jale peste iubitorii cunoaşterii. I-am ţinut piept cu toată influenţa şi măiestria noastră, dar acest om ne ridică semenii împotrivă. Tună şi fulgeră în pieţe şi de la diverse amvonuri, iar oamenii obişnuiţi de toate naţiile îşi iau armele ca să ne facă nouă rău. La fel cum Dumnezeu, din gelozie, a făcut praf şi pulbere turnul de pe câmpia Shinar, pe care oamenii îl construiseră înalt către cer, tot aşa El ridică pumnul împotriva noastră, a celor care încercăm acelaşi lucru. Cu mult timp în urmă am sperat că oamenii vor să fie scoşi din neştiinţă, aşa cum sclavii vor să fie eliberaţi din robie. Este o condiţie sub demnitatea noastră şi contrară firii noastre. Cu toate acestea, descopăr acum că rasa oamenilor este de fapt laşă prin natură, o pură înşelătorie precum bufniţa din şarada mea, despre care ai crede că trebuie să-i placă lumina soarelui, dar care preferă întunericul. Până la terminarea criptei mele nu vei mai auzi despre mine, cititorule. Să fii un prinţ al unor asemenea oameni cum sunt supuşii mei este acelaşi lucru cu a fi un soi de rege al cerşetorilor. Cartea asta va fi unicul meu copil; fie să trăiască mult şi să te servească bine.
Paul abia dacă a făcut vreo pauză ca să mai privească o dată textul. A trecut mai departe la a cincea şi ultima şaradă, pe care o descoperise câtă vreme eu mă luptam cu a patra: „Unde se întâlnesc sângele şi spiritul?”
— Este cea mai veche întrebare filosofică din carte, mi-a spus el, în vreme ce eu mă învârteam prin cameră, pregătindu-mă să petrec o noapte cu Katie.
— Care?
— Intersecţia dintre minte şi trup, dualitatea materie-spirit. O poţi observa la Sfântul Augustin, în contra Manichaeos. O poţi observa în filosofia modernă. Descartes a crezut că poate plasa sufletul undeva în apropiere de glanda pineală din creier.
A continuat aşa, răsfoind o carte luată de la Firestone şi vorbind despre filosofie, în vreme ce eu îmi făceam bagajul.
— Ce citeşti? am întrebat, scoţând de pe raft exemplarul meu din Paradisul pierdut ca să-l iau cu mine.
— Galen, a răspuns Paul.
— Cine?
— Cel de-al doilea părinte al medicinei occidentale, după Hippocrat.
Mi-am amintit. Charlie îl studiase pe Galen la un curs de istorie a ştiinţei. Cu toate astea, după standardele Renaşterii, Galen nu era o prospătură: murise cu o mie trei sute de ani înainte de apariţia Hypnerotomachiei.
— De ce? l-am întrebat eu.
— Cred că şarada are de-a face cu anatomia. Francesco probabil a crezut că există un organ în corp unde sângele şi spiritul se întâlnesc.
În acea clipă, Charlie s-a ivit în uşă cu nişte resturi de măr în mână.
— Despre ce discutaţi voi doi, amatorilor? ne-a luat de sus, auzind că se vorbeşte despre ceva din domeniul medical.
— Un organ ca ăsta, a continuat Paul, ignorând întreruperea. Rete mirabile. A arătat spre o diagramă din carte. O reţea de nervi şi vase de sânge la baza craniului. Galen credea că aici spiritul vital se transformă în spirit animalic.
— Şi ce nu e în regulă cu chestia asta? am întrebat eu, uitându-mă la ceas.
— Nu ştiu. Nu merge drept cifru.
— Asta pentru că nu există la oameni, a intervenit Charlie.
— Ce vrei să spui?
Charlie şi-a înălţat privirea şi a luat o ultimă muşcătură din măr.
— Galen a disecat doar animale. Rete mirabile este ceva ce el a găsit la un berbec sau o oaie.
Expresia de pe chipul lui Paul s-a schimbat.
— Tot el a făcut praf anatomia cardiacă, a continuat Charlie.
— Nu există sept? a zis Paul, ca şi cum ar fi ştiut la ce se referea Charlie.
— Ba da. Numai că nu are pori în el.
