Paul se apleacă şi mai mult sub birou. Cu un zgomot de bandă dezlipită, scoate de acolo un dosar cu coperte de meşină. Înăuntru se găseşte un calendar pe care Paul l-a întocmit cu mâna lui. Când răsfoieşte paginile, observ sărbători religioase necunoscute încercuite cu pix roşu – zile de sfinţi, zile de sărbătoare – în vreme ce cu negru sunt nişte însemnări pe care nu le pot discerne.
— Este februarie 1497, spune el, arătând spre luna din calendar. Suntem cu doi ani înainte de publicarea Hypnerotomachiei şi se apropie Postul Mare. Tradiţia era următoarea: de vreme ce Postul Mare era o perioadă de abstinenţă, ea era precedată de o perioadă de carnaval, un festival imens, astfel ca oamenii să se simtă bine înainte de începerea postului. Cele patruzeci de zile de post încep întotdeauna cu Miercurea Cenuşii, carnavalul culminând cu Mardi Gras.
Anumite aspecte din ceea ce îmi povesteşte el îmi par cunoscute. Tata trebuie să-mi fi povestit odată despre toate astea, înainte de a se depărta de mine sau de a mă depărta eu de el. Sau poate e vorba de puţinul învăţat în biserică, înainte de a fi suficient de matur ca să decid singur cum să îmi petrec dimineţile de duminică.
Paul dezvăluie o altă diagramă. Titlul spune: FLORENŢA, 1500.
— Carnavalul în Florenţa reprezenta o perioadă de mare dezordine, de beţii şi de desfrâu. Bande de tineri blocau intrările pe străzi şi obligau oamenii să plătească o taxă de trecere. Apoi îşi cheltuiau banii obţinuţi pe alcool şi jocuri de noroc.
Paul arată spre un spaţiu mare în mijlocul desenului.
— Când erau cu toţii complet beţi, se strângeau în jurul focurilor în piaţa principală şi terminau noaptea cu o mare bătaie, fiecare grup aruncând cu pietre în altul. În fiecare an oamenii erau răniţi, ba chiar ucişi.
Bineînţeles că Savonarola este cel mai înverşunat duşman al carnavalului. În ochii lui, este vorba de o provocare împotriva creştinătăţii, care îi conduce pe cetăţenii Florenţei spre ispite păcătoase. Iar el recunoaşte că există o singură forţă, mai puternică decât celelalte, care contribuie la corupţia din oraş. Aceasta îi învaţă pe oameni că autorităţile păgâne pot rivaliza cu Biblia, că trebuie adorate înţelepciunea şi frumuseţea din lucrurile necreştine. Îi determină pe oameni să creadă că viaţa umană este o luptă de dobândire a cunoştinţelor şi a plăcerilor lumeşti, abătându-i de la singurul lucru care contează: mântuirea. Acea forţă se numeşte umanism. Iar cei mai mari susţinători ai ei sunt intelectualii de frunte ai oraşului, umaniştii.
Atunci Savonarola vine cu ideea că asta reprezintă probabil menirea sa istorică. Decide ca de Mardi Gras, ultima zi a carnavalului, să se organizeze un eveniment uriaş care să demonstreze progresul şi transformarea oraşului, dar care în acelaşi timp să le reamintească florentinilor de păcatele lor. Lasă bandele să cutreiere oraşul, dar le oferă un scop. Le spune să strângă obiecte necreştineşti din fiecare cartier şi să le aducă în piaţa principală. Apoi le aşază pe toate într-o mare piramidă. Iar în acea zi, de Mardi Gras, când bandele de stradă se strâng de obicei în jurul focurilor şi se bat cu pietre, Savonarola le pune să construiască un alt gen de rug.
Paul se uită la hartă, apoi mă fixează cu privirea.
— Focul purificator al deşertăciunilor, spun eu.
— Corect. Tinerii se întorc cu căruţele pline de obiecte. Vin cu pachete de cărţi de joc şi zaruri. Table de şah. Cu pomade, parfumuri, plase de păr, bijuterii. Cu măşti de carnaval şi costume. Dar, şi mai important, cu cărţi păgâne. Manuscrise de scriitori greci şi romani. Sculpturi clasice şi picturi.
Paul îşi bagă schiţa înapoi în dosar. Vocea îi devine gravă:
— De Mardi Gras, pe 7 februarie 1497, oraşul se strânge să vadă spectacolul. Istoria spune că piramida avea optsprezece metri înălţime şi o bază de douăzeci, fiind apoi toată transformată în scrum. Întreaga piramidă s-a transformat în scrum.
Rugul purificator al deşertăciunilor umane a fost un moment de neuitat în istoria Renaşterii. Paul face o pauză, privind dincolo de mine spre însemnările de pe pereţi. Hârtiile foşnesc uşor când ventilatoarele împing aerul în cabină. Savonarola devine faimos.În scurt timp este recunoscut în Italia şi dincolo de hotarele ţării. Predicile lui sunt tipărite şi citite în mai multe ţări. Este admirat şi urât. Michelangelo era captivat de el. Machiavelli îl socotea un impostor. Dar toată lumea avea o opinie despre el şi toată lumea îi recunoştea puterea. Toată lumea.
Văd unde vrea să ajungă Paul.
— Inclusiv Francesco Colonna.
— Chiar aşa. Iar aici intervine Hypnerotomachia.
— Aşadar e un manifest?
— Oarecum. Francesco nu-l putea suferi pe Savonarola. Pentru el, Savonarola reprezenta cel mai rău soi de fanatism, tot ce era mai rău în creştinism. Era distructiv. Răzbunător. Refuza să-i lase pe oameni să-şi folosească darurile cu care îi înzestrase Dumnezeu. Francesco, pe de altă parte, era un umanist, un iubitor al Antichităţii. El şi verii lui îşi petrecuseră tinereţea studiind cu mari profesori poezia şi proza antică. La vârsta de treizeci de ani strânsese una dintre cele mai importante colecţii de manuscrise originale din Roma.
Cu mult înainte de primul rug purificator, Francesco se apucase să strângă opere de artă şi cărţi, angajând negustori din Florenţa care să cumpere tot ce puteau şi să trimită totul pe una dintre proprietăţile lui din Roma. Situaţia asta a generat neînţelegeri între Francesco şi familia lui, deoarece familia credea că el irosea banii pe prostii florentine. Însă pe măsură ce Savonarola câştiga putere, Francesco devenea şi mai hotărât: nu suporta să se gândească la piramida care se prefăcea în scrum şi căuta să preîntâmpine repetarea unei asemenea acţiuni, indiferent de costuri. Busturi de marmură, picturi de Botticelli, sute de obiecte nepreţuite. Şi, mai presus de toate, cărţile. Volumele rare, de neînlocuit. Francesco se afla la capătul opus al universului intelectual faţă de Savonarola. Pentru el, cele mai mari violenţe din lume se comiteau împotriva artei şi a cunoaşterii.
În vara lui 1497, Francesco face un drum la Florenţa ca să vadă cu ochii lui ce se petrece acolo. Şi ceea ce toţi ceilalţi admiră la Savonarola – Sfinţenia sa, abilitatea de a nu se gândi decât la mântuire – îl face pe Francesco să simtă ura şi teama cele mai profunde. Francesco vede unde poate duce obsesia lui Savonarola: la distrugerea celei mai măreţe capodopere ale primei perioade de înflorire de la căderea Romei antice. Vede moartea artei, moartea cunoaşterii, moartea spiritului clasic. Şi moartea umanismului: sfârşitul luptei de depăşire a graniţelor şi de trecere dincolo de limite pentru explorarea tuturor posibilităţilor gândului.
— Despre asta scria el în a doua jumătate a cărţii?
Paul dă iarăşi din cap.
— Francesco a scris totul în carte, toate lucrurile pe care era prea înspăimântat să le rostească răspicat în prima parte. A înregistrat ce a văzut în Florenţa şi lucrurile de care se temea. Că influenţa lui Savonarola creştea. Că ajungea chiar până la regele Franţei. Că avea admiratori în Germania şi în Italia. Cu cât Francesco scrie mai mult, cu atât vezi cum teama îi creşte în intensitate. Devine tot mai convins că Savonarola are în spate legiuni de adepţi, în fiecare ţară creştină. „Acest predicator, scrie el, reprezintă doar începutul unui nou spirit al creştinătăţii. Se vor ridica mai mulţi predicatori fanatici şi vor fi tot mai multe focuri purificatoare pe tot cuprinsul Italiei.” El spune că Europa a ajuns în pragul revoluţiei religioase. Şi, prin prisma apropierii perioadei Reformei, are dreptate. Savonarola nu va trăi ca să fie martor al Reformei, dar, aşa cum ai spus şi tu, câţiva ani mai târziu, când va pune lucrurile în mişcare, Luther îşi va aminti de Savonarola ca de un erou.
— Prin urmare Colonna a prevăzut totul.
— Da. Şi după ce îl vede pe Savonarola cu proprii ochi, Francesco decide să ia poziţie. Hotărăşte să îşi folosească relaţiile ca să facă ceea ce foarte puţini oameni din Roma sau din Occident ar fi putut face. Folosind o mică reţea de prieteni de încredere, el începe să strângă tot mai multe opere de artă şi manuscrise rare. Intră în legătură cu o reţea imensă de umanişti şi de pictori ca să strângă împreună cât mai multe comori şi cât mai multe artefacte ale cunoaşterii şi ale desăvârşirii spiritului uman. Mituieşte stareţi şi librari, aristocraţi şi negustori. Comercianţii călătoresc în toate oraşele continentului pentru el. Ajung până la ruinele Imperiului Bizantin, unde învăţătura antică este încă bine păstrată. Trec în teritoriile păgânilor pentru a strânge texte arabe. Se duc la mănăstiri din Germania, Franţa şi din Nord. Şi în tot acest timp, Francesco îşi păstrează secretă identitatea, fiind protejată de prietenii apropiaţi şi de fraţii lui umanişti – singurii care ştiu ce intenţionează el să facă cu toate aceste comori.
Îmi amintesc brusc de jurnalul şefului de port. Genovezul care se întreba ce putea fi cărat pe o navă atât de micuţă care venea dintr-un port atât de obscur. Întrebându-se de ce un nobil precum Francesco Colonna ar fi atât de interesat de ea.
— Găseşte capodopere, continuă Paul. Lucrări pe care nimeni nu le-a văzut de sute de ani. Titluri despre care nimeni nu ştia că există. Eudemus, Protrepticus şi Gryllus de Artistotel. Imitaţii greco-romane de Michelangelo. Toate cele patruzeci şi două de volume de Hermes Trismegistul, profetul egiptean despre care se credea că era mai bătrân decât Moise. Găseşte treizeci şi opt de piese de Sofocle, douăsprezece de Euripide, douăzeci şi trei de Eschil, toate considerate pierdute astăzi. Într-o singură mănăstire germană găseşte tratate filosofice de Parmenide, de Empedocle şi de Democrit, toate depozitate acolo de călugări cu secole în urmă. O iscoadă din Adriatica descoperă lucrări ale pictorului antic Apelles – portretul lui Alexandru, Afrodita Anadyomene şi descendenţii lui Protogene – iar Francesco este atât de emoţionat încât ordonă iscoadei să le cumpere pe toate chiar dacă ar putea fi falsuri. Un librar din Constantinopol îi vinde Oracolul Caldeean contra unei cantităţi de argint echivalente cu greutatea unui porc – iar Francesco consideră totul un târg excelent, deoarece autorul oracolelor, persanul Zarathustra, este singurul profet cunoscut mai bătrân decât Hermes Trismegistus. La capătul listei lui Francesco apar şapte capitole din Tacitus şi o carte de Livy ca nişte mărunţişuri. Aproape că uită să menţioneze jumătate de duzină de opere semnate Botticelli.
Paul clatină din cap, imaginându-şi totul.
— În mai puţin de doi ani, Francesco Colonna adună una dintre cele mai mari biblioteci de artă şi literatură antică din lumea Renaşterii. Introduce doi marinari în cercul său de intimi pentru ca aceştia să-i manevreze navele şi să-i transporte mărfurile. Îi angajează pe fii membrilor de încredere ai Academiei din Roma ca să protejeze caravanele care călătoresc prin Europa. Testează oamenii pe care îi bănuieşte de trădare, supraveghindu-le fiecare mişcare astfel încât el să-şi poată acoperi urmele. Francesco ştia că îşi putea încredinţa secretul doar unei elite selecte şi era dispus să facă totul pentru a-l proteja.
Mă izbeşte acum cu o forţă deplină descoperirea făcută de mine şi de tata: un singur fir pierdut într-o pânză de comunicaţii dintre Colonna şi asistenţii săi, o reţea proiectată cu singurul scop de a proteja secretul nobilului.
— Poate că Rodrigo şi Donato nu au fost singurii pe care i-a testat el, sugerez eu. Poate că au existat mai multe scrisori impregnate cu beladonă.
— Probabil, răspunde Paul. Iar când a terminat, Francesco a pus tot ce avea într-un loc unde nimeni nu se gândea să caute. Un loc unde el crede că bogăţiile acumulate vor fi în siguranţă faţă de inamicii lui.
O simt înainte de a o auzi.
— Le cere capilor familiei sale ca aceştia să îi acorde acces la terenurile întinse pe care le deţineau în afara Romei, sub pretextul unei întreprinderi profitabile. Numai că, în loc să realizeze o construcţie deasupra pământului, în mijlocul codrilor unde strămoşii lui mergeau la vânătoare, Francesco îşi proiectează o criptă. Un imens seif subteran. Doar cinci dintre oamenii lui cunosc locaţia.
Apoi, pe măsură ce se apropie 1498, Francesco ia o decizie crucială. În Florenţa, Savonarola pare mai popular ca oricând. Declară că de Mardi Gras va înălţa un rug purificator mai mare decât cel anterior. Francesco înregistrează o parte a acestui discurs în Hypnerotomachia. Spune că întreaga Italie este cuprinsă de febra acestei noi forme de nebunie religioasă – şi, ca atare, se teme pentru comorile lui. Deja şi-a cheltuit practic întreaga avere, iar cu Savonarola câştigând teren în mintea occidentalilor Francesco simte că bunurile sunt tot mai greu de deplasat şi de ascuns. Aşa că strânge laolaltă tot ce a colecţionat, pune totul în criptă şi o sigilează pe vecie.
Încet, în mintea mea reapare unul dintre cele mai ciudate detalii ale celui de-al doilea mesaj. Acum totul capătă sens. „Cripta mea, scria Colonna, este o realizare fără egal pentru scopul ei, cu adevărat de nepătruns, dar mai presus de toate fiind protejată împotriva apei.” Şi-a hidroizolat seiful, ştiind că, altfel, închise în subsol, comorile lui ar fi putrezit.
— Decide ca în zilele dinaintea aprinderii rugului purificator să meargă la Florenţa, reia Paul. Se va duce la San Marco. Şi, într-o încercare finală de a-şi apăra cauza, îl va înfrunta pe Savonarola. Apelând la dragostea de învăţătură a omului, la respectul lui pentru adevăr şi pentru frumuseţe, Francesco va încerca să-l convingă să renunţe la arderea lucrurilor cu valoare perenă. Va încerca să-l oprească pe omul bisericii de la distrugerea a ceea ce umaniştii consideră sacru.
Dar Francesco este un realist. După ce aude predicile lui Savonarola, îşi dă seama cât de feroce este individul şi cât de convins că focurile purificatoare sunt pline de virtuţi. Dacă Savonarola nu i se alătură, Francesco ştie că are o singură alternativă. Trebuie să demonstreze Florenţei cât de barbar este profetul în realitate. Se va duce la rug şi va scoate el însuşi obiectele din piramidă. Dacă Savonarola încearcă să aprindă oricum rugul, Francesco va fi martirizat prin ardere, în faţa întregului oraş. Astfel, îl va forţa pe Savonarola să devină un asasin. Doar aşa, crede el, Florenţa se va răscula împotriva fanatismului – iar o dată cu Florenţa şi restul Europei.
— Era dispus să moară pentru credinţa lui, rostesc eu, pe jumătate pentru mine însumi.
— Era dispus săucidă pentru credinţa lui, spune Paul. Francesco avea cinci prieteni umanişti apropiaţi în frăţia lui. Unul era Terragni, arhitectul. Doi erau într-adevăr, Matteo şi Cesare. Ultimii doi erau Rodrigo şi Donato, iar aceştia au plătit cu viaţa pentru că l-au trădat. Francesco ar fi făcut orice ca să protejeze idealul în care credea.
Spaţiul îngust al cabinei pare să se întoarcă în timp pentru o secundă, unghiurile ciocnindu-se unul de altul ca nişte fragmente de timp care se intersectează. Îl văd iarăşi pe tata, bătând la vechea lui maşină de scris din birou Documentul Belladonna. Ştia exact ce însemna acea scrisoare, dar nu cunoştea contextul ei. Acum Paul îi găsise şi încadrarea în spaţiu. Deşi descoperirea asta are darul de a aduce satisfacţie, pe măsură ce Paul îşi continuă povestea simt cum devin tot mai trist. Cu cât aud mai multe despre Francesco Colonna, omul disperat care nu putea avea încredere nici măcar în prietenii lui, cu atât mă gândesc mai tare la Paul, muncind ca un sclav la Hypnerotomachia, la fel cum procedase Colonna, la celălalt capăt al unui singur fir de aţă al timpului care uneşte un scriitor şi un cititor. Poate că Vincent Taft a încercat să-l întoarcă pe Paul împotriva noastră, spunându-i că prietenii lui erau nişte trădători, dar cu cât văd mai bine ce a făcut Paul pentru această carte – cum trăieşte de ani de zile în interiorul ei, aşa cum eu am trăit doar câteva luni – cu atât înţeleg mai bine. Francesco Colonna, asemenea unui om în carne şi oase, a fost cel care l-a făcut pe Paul să se îndoiască.
CAPITOLUL 23
— În lunile dinaintea plecării lui Francesco spre Florenţa, continuă Paul, el îşi ia singura măsură de precauţie pe care o socoteşte suficient de bună. Decide să scrie o carte. O carte care va dezvălui locaţia criptei, dar numai unui cărturar – nu unui profan şi, mai presus de toate, nu unor fanatici. Este convins că nimeni nu poate rezolva misterul cu excepţia unui adevărat iubitor al cunoaşterii – unul care s-ar teme de Savonarola la fel de mult ca el şi care n-ar permite niciodată arderea comorilor. Iar Francesco visează la o epocă în care umanismul să domnească din nou şi în care colecţia lui de capodopere să se găsească în siguranţă.
Aşa că îşi termină cartea şi îl roagă pe Terragni să i-o livreze în mod anonim, prin curier, lui Aldus. Pretinzând că e proprietarul ei, el spune că îl va obliga pe Aldus să păstreze cartea ascunsă. Nu se va declara autorul cărţii, astfel ca nimeni să nu bănuiască ce e în ea.
Apoi, pe măsură ce se apropie carnavalul, Francesco îi recrutează pentru misiunea lui pe arhitect şi pe cei doi fraţi, singurii trei membri ai cercului Academiei Romane rămaşi, şi pleacă la Florenţa. Sunt oameni cu principii, dar Francesco înţelege cât de dificilă este sarcina lor, aşa că insistă ca fiecare om să depună jurământul că va muri, dacă se va dovedi necesar, în Piazza della Signoria.
În noaptea dinaintea rugului purificator, el le cere celor trei prieteni să i se alăture la masă şi la rugăciune. Îşi amintesc despre aventurile avute împreună, povestesc despre călătoriile întreprinse, despre lucrurile pe care le făcuseră de-a lungul vieţii lor. În ciuda atmosferei relaxate, Francesco spune că vede o umbră neagră deasupra capetelor lor. Are o noapte albă şi a doua zi se duce să se întâlnească cu Savonarola.
Din acel moment, textul este scris de arhitect. Francesco spune că Terragni este singurul om în care are încredere pentru o asemenea sarcină. Ştiind că va avea nevoie de cineva care să aibă grijă de interesele lui dacă i se întâmplă ceva în Florenţa, îi conferă lui Terragni un imens vot de încredere. Îi dă arhitectului cifrul final şi îi cere să adauge un post-scriptum, codat în ultimele capitole, ca să descrie ce s-a întâmplat cu prietenii de la Academia Romană. Lasă pe seama lui Terragni responsabilitatea de a superviza Hypnerotomachia după ce aceasta ajunge la Aldus, ca să fie sigur că ajunge la tipar. Francesco spune că a avut o viziune a propriei morţi şi ştie că nu poate întreprinde tot ce vrea de unul singur. Îl ia pe Terragni cu el ca să consemneze întâlnirea cu Savonarola.
Savonarola îi aşteaptă în chilia lui din mănăstire. Întâlnirea a fost aranjată dinainte, aşa că ambele părţi s-au pregătit. Încercând calea diplomaţiei, Francesco îi spune lui Savonarola că îl admiră şi că împărtăşeşte aceleaşi obiective şi aceeaşi ură faţă de păcat. Îl citează pe Aristotel în privinţa virtuţii.
