— Mi se pare aşa ciudat faptul că am fost atras în jocul Hypnerotomachiei, spune Paul, în vreme ce ne continuăm drumul spre est, către bibliotecă. Totul a fost atât de indirect, atât de conjunctural. La fel cum a fost pentru tatăl tău.
— Te referi la întâlnirea cu McBee.
— Şi cu Richard. Dacă nu s-ar fi cunoscut unul cu altul? Dacă n-ar fi urmat cursul ăla împreună? Dacă n-aş fi citit niciodată cartea tatălui tău?
— N-am mai fi stat aici.
La început o ia drept o dorinţă de a fi lăsat în pace, apoi îşi dă seama ce vreau să spun. Fără Curry, McBee şi Documentul Belladonna, nu ne-am fi cunoscut niciodată. Am fi trecut unul pe lângă celălalt prin campus la fel cum tocmai făcusem eu şi Carrie, salutându-ne, întrebându-ne unde ne mai văzuserăm înainte şi gândindu-ne în treacăt cât era de păcat că trecuseră patru ani şi în jurul nostru continuau să fie atâtea chipuri necunoscute.
— Câteodată, spune Paul, mă întreb de ce a trebuit să-l cunosc pe Vincent. De ce a trebuit să-l cunosc pe Bill. De ce întotdeauna trebuie să o iau pe calea cea mai lungă pentru a ajunge la un rezultat.
— Ce vrei să spui?
— Ai observat cum indicaţiile şefului de port nu ajung chiar la ţintă? Patru spre sud, zece spre est, doi spre nord, şase spre vest. Se învârt într-un cerc mare. Aproape că termini acolo unde ai început.
Înţeleg în sfârşit conexiunea: plaja largă a circumstanţelor, modul în care drumul lui alături de Hypnerotomachia a traversat spaţiul şi timpul, de la doi prieteni din Princeton în zilele tatălui meu, la trei oameni în New York, la un tată cu fiul lui în Italia şi înapoi acum la doi prieteni din Princeton – totul seamănă cu ciudata şaradă a lui Colonna, direcţiile care se înfăşoară în jurul propriei axe.
— Nu crezi că are sens faptul că tatăl tău este cel care m-a incitat să încep cu Hypnerotomachia? întreabă Paul.
Ajungem la intrare, iar Paul deschide uşa bibliotecii ca să trec, apoi ne adăpostim amândoi înăuntru. Acum suntem în vechiul centru al campusului, unde totul este din piatră. Vara, când maşinile gonesc cu geamurile deschise şi muzica la maximum şi toţi studenţii poartă pantaloni scurţi şi tricouri, clădirile precum Firestone, capela sau Nassau Hill par nişte peşteri într-o metropolă. Însă când temperatura scade şi zăpada se aşterne peste tot, niciun alt loc nu este mai confortabil.
— Noaptea trecută am început să meditez, continuă Paul. Prietenii lui Francesco l-au ajutat să proiecteze şaradele, nu? Acum prietenii noştri ne ajută să le rezolvăm. Tu ţi-ai dat seama de prima. Katie a răspuns la a doua. Charlie o ştia pe ultima. Tatăl tău a descoperit Documentul Belladonna. Richard a dat peste jurnal.
Ne oprim la poartă şi le arătăm paznicilor legitimaţiile de campus. Aşteptând ascensorul către nivelul C, acela de la subsol, Paul arată spre o plăcuţă metalică de pe uşa liftului. Acolo este gravat un simbol pe care nu l-am mai observat până acum.
— Aldine Press, spun eu, recunoscând simbolul din vechiul birou al tatei de acasă.
Tipograful lui Colonna, Aldus Manutius, şi-a extras celebra emblemă cu delfinul şi ancora, una dintre cele mai faimoase din istoria tipăriturilor, din Hypnerotomachia.
Paul dă din cap şi îmi dau seama că plăcuţa face parte din ideea pe care o enunţase. Oriunde s-ar fi întors, în această spirală de patru ani înapoi către începuturi, a simţit o mână pe umărul lui. Întregul său univers îl stimulase să persevereze, ajutându-l să descifreze codurile cărţii lui Colonna.
Uşile ascensorului se deschid şi intrăm.
— Oricum, mă gândeam la toate astea noaptea trecută, spune el, apăsând butonul pentru nivelul C. La modul în care totul a părut să parcurgă un cerc complet. Şi chestia asta m-a izbit.
Un clopot bate deasupra capetelor noastre, iar uşile se deschid în cea mai întunecată zonă a bibliotecii, la zeci de metri sub nivelul solului. Rafturile înalte până la tavan ale nivelului C sunt atât de pline, că par proiectate să susţină greutatea celor cinci etaje de deasupra noastră. Spre stânga se găsesc Serviciile Microform, încăperile întunecate unde profesorii şi studenţii absolvenţi se înghesuie lângă maşinăriile de citit microfilme. Paul mă îndrumă printre rafturi, mângâind cu degetul cotoarele prăfuite ale cărţilor pe măsură ce trecem pe lângă ele. Îmi dau seama că mă duce spre cabina lui de studiu individual.
— Există un motiv pentru care totul revine de unde a plecat în această carte. Începuturile sunt cheia Hypnerotomachiei. Prima literă a fiecărui capitol generează acrostihul despre Fra Francesco Colonna. Primele litere ale termenilor de arhitectură generează prima şaradă. Nu este o coincidenţă faptul că Francesco a făcut ca totul să se întoarcă la origini.
La distanţă văd şirurile lungi de uşi metalice verzi, asemănătoare vestiarelor de liceu. Camerele din spatele uşilor nu sunt cu mult mai mari decât nişte vestiare. Numai că sute de studenţi în anul patru se închid în aceste vestiare timp de săptămâni de zile ca să-şi scrie tezele în linişte. Cămăruţa lui Paul, pe care n-am mai văzut-o de luni de zile, se găseşte în colţul cel mai depărtat.
— Poate că obosisem, dar m-am gândit: Ce-ar fi dacă el ştia exact ce face? Dacă îmi puteam da seama cum să descifrez a doua jumătate a cărţii concentrându-mă asupra unui element din prima şaradă? Francesco a spus că n-a lăsat niciun fel de soluţie, dar n-a pomenit nimic despre lipsa indiciilor. Iar eu aveam coordonatele din jurnalul şefului de port ca să mă ajute.
Ajungem în faţa cabinei lui. Paul începe să formeze combinaţia de acces. Pe mica fereastră dreptunghiulară a fost lipită o foaie de hârtie groasă şi neagră, astfel fiind imposibil pentru cineva de afară să vadă ce se petrece înăuntru.
— Am crezut că acele coordonate se referă la o locaţie fizică. Cum se ajunge de la un stadion la criptă, totul măsurat în stadii. Chiar şi şeful de port credea că indicaţiile se refereau la geografie. Paul clatină din cap. Nu gândeam ca Francesco.
Paul descuie uşa şi o deschide larg. Cămăruţa este plină de cărţi, teancuri peste teancuri, ca o versiune în miniatură a Camerei Preşedintelui de la Ivy. Ambalaje de mâncare zac împrăştiate pe podea. Pe pereţi sunt lipite foi de hârtie, groase, fiecare dintre ele scrijelite cu un mesaj. „Phineus fiul lui Belus nu era regele Phineus din Salmydessus”, scrie pe o foaie. „Verifică Hesiod: Hesperethousa sau Hesperia şi Arethousa?” scrie pe alta. „Cumpără mai mulţi biscuiţi”, scrie pe o a treia.
Ridic un teanc de fotocopii de pe unul din cele două scaune înghesuite în încăpere şi încerc să mă aşez fără să răstorn totul în jur.
— Aşa că m-am întors la şarade, spune Paul. Despre ce era prima şaradă?
— Moise. Cuvântul latin însemnând „coarne”.
— Corect. Se întoarce ca să închidă uşa în spatele nostru. Era vorba de o traducere greşită. Filologie, lingvistică istorică. Era despre limbaj.
Începe să caute într-un teanc de cărţi de pe marginea biroului său. În cele din urmă găseşte ce căuta: Istoria artei Renaşterii de Hartt.
— De ce am avut noroc cu prima şaradă? întreabă el.
— Pentru că am avut eu visul ăla.
— Nu, ripostează el, găsind pagina cu sculptura lui Moise făcută de Michelangelo, imaginea care a stat la debutul prieteniei dintre noi. Am avut noroc deoarece şarada se referea la ceva verbal şi noi căutam ceva fizic. Lui Francesco nu-i păsa de coarnele fizice; lui îi păsa de un cuvânt, de o traducere greşită. Am avut noroc deoarece acea traducere greşită s-a manifestat singură în sens fizic. Michelangelo l-a sculptat pe Moise cu coarne şi tu ţi-ai amintit de asta. Dacă n-ar fi fost manifestarea fizică, n-am fi descoperit niciodată răspunsul lingvistic. Însă cheia erau cuvintele.
— Aşa că ai căutat o reprezentare lingvistică a direcţiilor.
— Exact. Nord, sud, est şi vest nu reprezintă indicii fizice. Sunt indicii verbale. Când m-am uitat la a doua parte a cărţii, mi-am dat seama că am dreptate. Cuvântul stadia apare lângă începutul primului capitol. Uite, spune Paul, găsind o foaie de hârtie unde încercase el ceva.
Pe pagină sunt scrise trei propoziţii: Gil and Charlie go to the stadium to watch Princeton vs. Harvard. Tom waits as Paul catches up. Katie takes photographs while winsomely smiling and mouthing, I Iove you, Tom9.
— Dulce? mă mir eu.
— Nu pare cine ştie ce, nu? E un soi de bla-bla, cam ca povestea lui Poliphilo. Dar pune literele într-o matrice, spune el, întorcând foaia. Vei obţine asta:
Gil andCh arl i egot ot
h estadiumtowatchPr
incetonvs. Harvard.
TomwaitsasPaul catc
h esup.Kati e takesPh
o tographswhi l ewins
ome l ysmi l ingandmou
thing,I l oveyou,Tom
Aştept să-mi sară ceva în ochi, dar nu se întâmplă nimic.
— Asta-i tot? întreb eu.
— Asta-i tot. Urmează direcţiile. Patru sud, zece est, doi nord, şase vest. De Stadio – „de la stadion”. Începe cu „s”-ul din „stadium”.
Găsesc un creion pe biroul lui şi încerc ce îmi spune el, deplasându-mă în jos cu patru spaţii, apoi în dreapta cu zece, în sus cu două şi în fine în stânga cu şase.
