Mă uit fix la unghia ei, dorindu-mi să pot inspira mai multă încredere.
Katie mă împinge spre draperiile negre, îmi dă haina, apoi ne întoarcem amândoi în cameră.
— Trebuie să developez restul rolelor înainte ca fotografii din anii mai mari să ia în stăpânire camera obscură, spune ea pe drum, mai mult pentru urechile lui Sam decât pentru urechile mele. Tu mă ţii din treabă.
Figura ei de stil se iroseşte. Sam continuă să îşi ţină căştile pe urechi, concentrată la scrisul ei. Nici măcar nu observă plecarea mea.
La uşă, Katie îşi ia mâinile de pe mijlocul meu. Pare gata să vorbească, dar n-o face. În schimb se întinde şi mă sărută pe obraz, aşa cum o făcea în primele noastre zile împreună, ca recompensă pentru joggingul de dimineaţă. Apoi îmi ţine uşa deschisă, iar eu ies.
CAPITOLUL 18
„Iubirea învinge toate piedicile.”
În clasa a şaptea am cumpărat de la un magazin cu suvenire din New York o brăţară de argint cu această inscripţie pentru o fată pe care o chema Jenny Harlow. Mi-am zis că prin acea brăţară am reuşit un portret al tânărului cu care ar fi vrut ea să se întâlnească: rafinat, pentru că provenea din Manhattan; romantic, prin gândul cu rezonanţă poetică şi elegant, prin patina ei lucioasă. Am lăsat brăţara fără niciun bilet în vestiarul lui Jenny de Valentine’s Day, apoi am aşteptat toată ziua un răspuns, zicându-mi că ea avea să-şi dea în mod sigur seama de la cine era cadoul.
Rafinat, romantic şi elegant nu formau, din păcate, un set de caracteristici care să mă indice direct pe mine. Probabil că un tip de clasa a opta, pe nume Julius Murphy, dispunea de aceste calităţi în măsură mult mai mare decât mine, deoarece el a fost cel care a primit un sărut de la Jenny Harlow la sfârşitul acelei zile, în vreme ce eu am rămas doar cu bănuiala amară că în urma vacanţei pe care familia mea o petrecuse la New York nu mă alesesem cu nimic.
Întreaga experienţă, ca de altfel o mare parte a copilăriei mele, s-a bazat pe o neînţelegere. Abia mult mai târziu mi-a trecut prin minte că brăţara nu fusese făcută în New York şi în mod clar nu era din argint. Însă în acea noapte de Sfântul Valentin tata mi-a explicat ceea ce credea el a fi cea mai grosieră interpretare greşită, anume că motoul cu rezonanţă poetică nu era chiar atât de romantic precum crezuserăm eu, Jenny şi, probabil, Julius.
— E posibil să fi rămas cu o impresie greşită de la Chaucer, a început el, cu un zâmbet de înţelepciune paternală. „Iubirea învinge toate piedicile” înseamnă mai mult decât broşa stareţei.
Mi-am dat seama că această conversaţie urma să semene mult cu cea pe care o avuseserăm despre copii şi berze cu câţiva ani în urmă: bine intenţionată, dar bazată pe o înţelegere profund greşită a ceea ce învăţam eu la şcoală.
A urmat o lungă explicaţie, despre al zecelea poem pastoral al lui Vergiliu şi omnia vincit amor, cu digresiuni despre zăpezi din Sithonia şi oi etiopiene, toate acestea contând pentru mine mult mai puţin decât motivul pentru care Jenny Harlow nu mă găsea romantic şi motivul pentru care găsisem o cale atât de inutilă de a irosi doisprezece dolari. Mi-am zis că, dacă dragostea învinge toate piedicile, atunci dragostea nu-l cunoscuse niciodată pe Julius Murphy.
Însă tata era un om înţelept în felul lui. Când a văzut că mesajul lui nu ajunge la mine, a deschis o carte şi mi-a arătat o poză care îi ilustra punctul de vedere.
— Gravura asta a fost făcută de Agostino Carracci. Se numeşte Dragostea învinge totul, mi-a spus el. Ce vezi la ea?
În partea dreaptă a gravurii se găseau două femei goale. În partea stângă, un băieţel bătea un satir mult mai mare şi mai musculos.
— Nu ştiu, am răspuns eu, neştiind din care parte a gravurii aveam de învăţat ceva.
— Acela, mi-a zis tata, arătând spre băieţel, este Dragostea.
A făcut o pauză, lăsându-mi timp să-i înţeleg bine vorbele.
— Nu se presupune că e de partea ta. Te baţi cu el; încerci să desfaci ceea ce el le face altora. Însă e prea puternic. Vergiliu spune că, oricât am suferi, chinurile noastre nu îl pot îndupleca.
Cred că m-am oprit la cea mai simplă interpretare: încercând să o impresionez pe Jenny Harlow şi să o fac să i se aprindă călcâiele după mine, m-am luat la trântă cu Dragostea, dar chiar brăţara mea cea ieftină mi-a demonstrat că gestul meu fusese inutil. Însă am simţit, chiar şi atunci, că tata s-a folosit de Jenny şi de Julius ca de două obiecte de recuzită pentru lecţie. În realitate, dorise să-mi ofere o mostră de înţelepciune la care ajunsese după multe eforturi şi cu care spera să mă impresioneze câtă vreme eşecurile mele nu atinseseră încă dimensiuni catastrofale. Mama mă avertizase cu privire la iubirea îndreptată spre ţinte greşite, având în gând Hypnerotomachia. Acum tata îmi oferea punctul lui de vedere, mascat sub pildele lui Vergiliu şi Chaucer. Prin asta spunea că ştia perfect cum se simţea ea şi poate chiar îi dădea dreptate. Însă cum putea el să se împotrivească farmecului exercitat de carte, ce putere avea el împotriva forţei cu care se lupta, când Dragostea învingea totul?
N-am ştiut niciodată care din ei doi avea dreptate. Cred că lumea este un soi de Jenny Harlow. Suntem cu toţii nişte pescari cărora le place să spună poveşti despre peştele mare care a scăpat din năvod. Nici în ziua de astăzi nu prea ştiu cum stareţa lui Chaucer l-a interpretat pe Vergiliu sau cum a interpretat Vergiliu dragostea. În mintea mea nu a rămas decât desenul arătat de tata, mai precis partea în care cele două femei goale se uită cum Dragostea îl bate măr pe satir. M-am întrebat mereu de ce a aşezat Carracci două femei în acea gravură, când avea nevoie doar de una. Undeva în chestia asta zace şi morala întregii poveşti: în geometria iubirii, totul este triunghiular. Pentru fiecare Tom şi Jenny, există câte un Julius; pentru fiecare Katie şi Tom, există câte un Francesco Colonna; iar limba dorinţei este bifurcată, sărutând două fiinţe, dar iubind una singură. Iubirea trasează hotare între noi precum un astronom care urzeşte o constelaţie din stele, unind puncte în tipare care n-au nicio bază în natură. Vârful fiecărui triunghi devine inima altuia, până când acoperişul realităţii devine un mozaic de poveşti romantice. Luate împreună, ele formează modelul unei reţele. Iar în spatele lor, cred eu, se află Dragostea. Dragostea este singurul pescar perfect, cel care aruncă plasa cea mai fină, din care nu poate scăpa niciun peştişor. Răsplata lui e să stea singur în taverna vieţii, de-a pururi un băieţel între bărbaţi, sperând să poată spune într-o zi povestea despre peştele care a scăpat din plasă.
*
Umbla zvonul că iubita mea Katie îşi găsise pe altcineva. Fusesem înlocuit de un tip din anul trei pe nume Donald Morgan, o prăjină de om care purta un blazer în momente în care era suficientă o simplă cămaşă şi care se lăuda că va fi succesorul lui Gil la preşedinţia clubului Ivy. Am dat din întâmplare peste noul cuplu într-o seară de la sfârşitul lui februarie la cafeneaua Small World, acelaşi loc unde îl cunoscusem pe Paul cu trei ani în urmă, şi evident că a avut loc un schimb de „politeţuri” reci. Donald a reuşit să îngaime două sau trei chestii insipide înainte de a-şi da seama că nu sunt un potenţial votant în alegerile pentru preşedinţia clubului, moment în care a tras-o afară pe Katie din cafenea şi a urcat-o în bătrâna lui maşină Shelby Cobra.
L-am privit dând de trei ori la cheie înainte ca motorul să pornească în sfârşit. Nu ştiu dacă, parcă răsucindu-mi un cuţit în rană, s-a mai agitat în loc un minut, aşteptând ca drumul să fie complet liber înainte de a pleca, special ca să mă enerveze sau din orgoliu masculin. Nu m-am uitat decât la Katie şi am văzut că ea nu a privit nicio secundă în direcţia mea, nici măcar când se îndepărtau; mai rău, Katie părea să mă ignore mai degrabă din mânie decât din stinghereală, ca şi cum din vina mea şi nu dintr-a ei ajunseserăm în acea situaţie. Ideea despărţirii m-a măcinat până când am decis că nu puteam decât să renunţ. Mi-am zis să o las cu Donald Morgan. Să îşi amenajeze un culcuş cât mai moale la Ivy.
Katie avea, bineînţeles, dreptate. Era vina mea. Mă chinuiam de săptămâni întregi cu a patra şaradă – „Ce au în comun un scarabeu orb, o bufniţă şi un vultur cu cioc încovoiat?” – şi mi-am dat seama că norocul mă cam părăsise. În universul Renaşterii, animalele reprezentau nişte subiecte înşelătoare. În acelaşi an în care Carracci îşi făcuse gravura, Omnia Vincit Amor, un profesor italian pe nume Ulisse Aldrovandi publicase primul din cele paisprezece volume despre istoria naturală. Într-unul dintre cele mai faimoase exemple ale abordării sale a clasificărilor, Aldrovandi a scris doar două pagini de identificare a diverselor rase de pui, după care a adăugat trei sute de pagini de mitologie despre pui, reţete culinare pe bază de pui şi chiar tratamente cosmetice folosind ca ingredient principal puiul.
Între timp, Pliniu cel Bătrân, autoritatea lumii antice în materie de animale, a aşezat unicornii, vasiliştii8 şi manticorii în rând cu rinocerii şi lupii şi, în acelaşi timp, a împărtăşit credinţele despre modul în care ouăle de găină puteau prevedea sexul copilului unei femei gravide. La mai puţin de zece zile după ce mă apucasem de şaradă, mă simţeam ca unul dintre delfinii descrişi de Pliniu, fermecat de muzica umană, dar incapabil să-mi creez o muzică a mea. Cu siguranţă Colonna avusese ceva genial în gând cu acea şaradă; eu însă nu percepeam magia acestui gând.
Trei zile mai târziu s-a petrecut prima întârziere de la termenul limită al tezei mele, atunci când mi-am dat seama, pe jumătate îngropat într-un munte de fotocopii după materialele lui Aldrovandi, că ciorna capitolului final din Frankenstein zăcea neterminată pe biroul meu. Îndrumătorul meu, dr. Montrose, un bătrân profesor de engleză foarte haios, mi-a văzut privirea injectată şi şi-a dat seama că eram prins în ceva important. Nebănuind că nu Mary Shelley mă ţinuse treaz atâtea nopţi, a lăsat ca termenul limită să treacă nepedepsit. Am ratat şi următorul termen şi aşa, pe nesimţite, a început cea mai proastă perioadă a ultimului meu an, o perioadă de mai multe săptămâni când nimeni nu părea să observe că eu mă retrag încet din propria viaţă.
Dormeam la cursurile de dimineaţă, iar în timpul prelegerilor de după-amiază mă chinuiam să găsesc în gând soluţiile şaradelor. Au fost mai multe nopţi în care l-am văzut pe Paul întrerupându-şi devreme studiul, puţin după ora unsprezece, ca să se ducă împreună cu Charlie la Hoagie Haven pentru a mânca un sandviş. Mă invitau mereu să merg cu ei sau îmi propuneau să-mi aducă ceva la întoarcere, dar îi refuzam întotdeauna, la început mândrindu-mă cu aerul ascetic pe care îl căpătase viaţa mea, ulterior pentru că începusem să socotesc o fărădelege modul în care ei păreau să-şi ignore munca. În noaptea în care Paul a ieşit la îngheţată cu Gil în loc să cerceteze mai amănunţit Hypnerotomachia, mi-am imaginat pentru prima dată că Paul nu-şi dădea toată silinţa în cadrul parteneriatului nostru.
— Ţi-ai pierdut concentrarea, i-am reproşat la un moment dat.
Îmi stricasem ochii citind în întuneric şi cearta nu se putea nimeri într-un moment mai prost.
— Ce-am făcut? m-a întrebat Paul, răsucindu-se pe călcâie înainte de a se urca în patul lui, crezând că a auzit greşit.
— Câte ore petreci cu cercetările pe zi?
— Nu ştiu. Poate opt.
— Eu am muncit zece ore pe zi toată săptămână. Şi tu te duci la îngheţată?
— Am lipsit zece minute, Tom. Şi în seara asta am mers foarte bine. Care-i problema?
— E aproape martie. Termenul nostru limită e peste o lună.
Paul a lăsat să treacă neobservată chestia cu „noastră”.
— O să obţin o amânare.
