— Am trecut pe la Dod imediat după douăsprezece şi jumătate, reia ea. Charlie mi-a spus că ai fost cu Paul.
În vocea ei se citeşte o blândeţe neaşteptată.
— A fost frumos din partea ta să stai cu el, continuă ea. Povestea asta trebuie să fie groaznică pentru Paul. Pentru toată lumea, de altfel.
Vreau să-i povestesc despre scrisorile lui Stein, dar îmi dau seama câte explicaţii ar trebui să îi ofer. Katie revine lângă mine cu o mână plină cu poze.
— Ce sunt astea?
— Am developat filmul nostru.
— De pe câmpul din film?
Katie dă din cap.
Câmpul din film este un loc pe care Katie m-a dus să îl văd, un spaţiu deschis în Battlefield Park din Princeton care pare să fie mai întins şi mai neted decât oricare altă porţiune de teren de la est de Kansas. În mijlocul acestui spaţiu se înalţă un stejar singuratic, ca un străjer care nu vrea să-şi părăsească postul, amintind parcă de ultimul gest al unui general care a murit sub ramurile copacului în timpul Războiului de Secesiune. Katie a văzut pentru prima dată locul într-un film cu Walter Matthau, iar de atunci copacul a încântat-o peste măsură. Locul se numără printre puţinele pe care ea le vizitează mereu, ca pe un rozariu de privelişti care îi definesc tot mai bine viaţa pe măsură ce se întoarce la ele. La mai puţin de o săptămână de la prima ei noapte petrecută în Dod, m-a dus şi pe mine să-l văd. A fost ca şi cum bătrânul stejar era o rudă a ei, iar noi trei formam o familie. Adusesem cu mine o pătură, o lanternă şi un coş cu de-ale gurii. Katie şi-a adus film şi un aparat foto.
Fotografiile sunt de o măiestrie neaşteptată, ca o imortalizare a noastră în chihlimbar. Le privim împreună, trecându-le de la unul la celălalt.
— Ce părere ai? întreabă ea.
Văzându-le, îmi amintesc cât de călduroasă a fost iarna. Lumina slabă de ianuarie are nuanţa mierii. Iată-ne, îmbrăcaţi cu pulovere subţiri, fără haine groase, căciuli sau mănuşi. Ramurile copacului din spatele nostru îşi arată vârsta venerabilă.
— Sunt minunate, îi spun.
Katie zâmbeşte stingherită, încă neştiind cum să primească un compliment. Observ pete pe degetele ei, de culoarea cernelii tipografice, de la vreunul dintre agenţii chimici închişi în vreo sticluţă din camera obscură. Degetele ei sunt lungi şi subţiri, dar au o vagă asperitate, rezultatul prea multor filme înmuiate în prea multe băi chimice. „Aşa eram noi doi împreună – spun gesturile ei cu forţa a o mie de cuvinte simultane. Îţi aminteşti?”
— Îmi pare rău, rostesc eu.
Las fotografiile din mână, dar Katie îmi atinge degetele cu cealaltă mână.
— Nu e din cauza zilei mele de naştere, spune ea, îngrijorată că poate nu înţelesesem mesajul.
Aştept.
— Azi-noapte, după ce aţi plecat de la Holder, unde v-aţi dus tu şi Paul?
— Să-l vedem pe Bill Stein.
Face o pauză auzind numele, dar decide să continue.
— În legătură cu lucrarea lui Paul?
— Era o urgenţă.
— Şi când am trecut pe la tine imediat după miezul nopţii?
— Eram la muzeul de artă.
— De ce?
Nu îmi place direcţia în care îndreaptă ea discuţia.
— Îmi cer scuze că nu am venit la tine. Paul a crezut că poate găsi cripta lui Colonna şi trebuia să se uite la unele hărţi mai vechi.
Katie nu pare surprinsă. Continuă cu o voce gâtuită şi eu îmi dau seama că trage deja concluzia către care se îndrepta.
— Credeam că ai terminat-o cu teza lui Paul, spune ea.
— Aşa credeam şi eu.
— Nu te poţi aştepta să stau cu mâinile în sân şi te urmăresc cum cădem în aceeaşi capcană, Tom. Data trecută nu ne-am vorbit săptămâni întregi. Ezită, neştiind cum s-o spună mai bine. Merit ceva mai mult.
Calea masculină de tratare a problemei este disputa, găsirea unei poziţii care se poate apăra şi menţinerea ei, chiar dacă nu din toată inima. Simt argumentele îngrămădindu-se în mintea mea, ca nişte mici scuturi de autoapărare, dar Katie mă opreşte.
— N-o face, spune ea. Vreau să te gândeşti la asta.
Nu trebuie să o spună cu glas tare. Mâinile ni se despart. Katie lasă pozele în mâna mea. În camera obscură se lasă din nou liniştea. Iar această linişte pare întotdeauna să fie de partea lui Katie.
„Alegerea a fost făcută, vreau eu să-i spun. Nu trebuie să mă gândesc la asta. E simplu: te iubesc mai mult decât iubesc acea carte.”
Dar să-i spun asta acum n-ar fi o idee bună. În parte, chestiunea nu este aceea de a răspunde corect la întrebare, ci de a demonstra că eu sunt corectabil, că pot fi încă adus pe calea cea bună, chiar dacă am luat-o de două ori razna. Cu douăsprezece ore în urmă am ratat ziua ei de naştere din pricina Hypnerotomachiei. Orice promisiune ar părea deşartă acum, chiar şi pentru mine.
— Bine, accept eu în cele din urmă.
Katie îşi duce o mână la gură şi începe să-şi roadă o unghie, apoi îşi dă seama şi se opreşte.
— Ar trebui să mă apuc de lucru, spune ea, atingându-mi iarăşi degetele. Hai să mai vorbim pe tema asta diseară.
