Îmi ia stiva de cărţi din braţe şi brusc mă simt imponderabil. Coridorul din spatele nostru se întinde până la o lumină depărtată, iar holişoare se ramifică de o parte şi de alta a coridorului. Îl văd pe Paul zâmbind, chiar şi în întuneric.
CAPITOLUL 22
Începem să facem drumuri înspre şi dinspre cabina lui Paul, punând la loc zeci de cărţi, pe cele mai multe lăsându-le aiurea, de parcă n-ar vrea decât să scape de ele.
— Îţi aminteşti ce se petrecea în Italia înainte de publicarea Hypnerotomachiei? întreabă Paul.
— Doar ce scria în ghidul Vaticanului.
Paul îmi pune o altă stivă de cărţi în braţe, după care ne întoarcem amândoi în întuneric.
— Viaţa intelectuală a Italiei în zilele lui Francesco se învârte în jurul unui singur oraş, continuă el.
— Roma.
Însă Paul clatină din cap.
— Mai mic decât Roma. De mărimea Princetonului – a campusului universitar, nu a oraşului.
Observ cât este de încântat de descoperirea lui şi cât de real a devenit totul pentru el.
— În acel oraş, reia el, sunt mai mulţi intelectuali pe metru pătrat decât ţi-ai putea imagina vreodată. Genii. Polivalenţi. Gânditori care caută răspunsurile mari la întrebările mari. Autodidacţi care au învăţat singuri limbi antice pe care nu le ştie nimeni altcineva. Filosofi care combină elemente religioase din Biblie cu idei din texte greceşti şi romane, misticism egiptean şi manuscrise persane atât de vechi că nimeni nu ştie de când datează. Este leagănul umanismului. Gândeşte-te la şarade. Profesori universitari jucând Rithmomachia. Traducători care îl interpretează pe Horapollo. Anatomişti care îl revizuiesc pe Galen.
În mintea mea apare domul Santa Maria del Fiore. Tatei îi plăcea să-l denumească oraşul de origine al cărturarilor moderni.
— Florenţa, spun eu.
— Corect. Dar ăsta e doar începutul. În toate disciplinele, acolo se aflau cele mai mari nume din Europa. În arhitectură era Brunelleschi, care a creat cel mai mare dom din ultimii o mie de ani. În sculptură era Ghiberti, care a creat un set de basoreliefuri atât de frumoase încât sunt cunoscute drept „uşile paradisului”. Şi îl mai ai pe asistentul lui Ghiberti, care a devenit părintele sculpturii moderne – Donatello.
— Nici pictorii nu erau de ignorat, îi amintesc eu.
Paul zâmbeşte.
— Cea mai mare concentrare de genii din istoria artei occidentale se găsea în acest oraş micuţ. Cu toţii aplicau tehnici noi, inventau noi teorii ale perspectivei, transformând pictura dintr-un meşteşug în ştiinţă şi în artă. Trebuie să fi fost zeci de astfel de genii, precum Alberti, care ar fi fost considerat un pictor de primă mână în oricare alt colţ al lumii. Însă în acest oraş ei sunt nişte artişti de mâna a doua. Iar asta se întâmplă deoarece se întrec cu giganţi. Masaccio. Botticelli. Michelangelo.
Picioarele lui Paul zboară pe coridoarele întunecate pe măsură ce ideile i se îmbulzesc mai multe în minte.
— Vrei oameni de ştiinţă? continuă el. Ce zici de Leonardo da Vinci? Vrei politicieni? Machiavelli. Poeţi? Boccaccio şi Dante. Şi mulţi dintre tipii ăştia erau contemporani. Iar peste toţi tronează familia de Medici, o familie atât de bogată încât îşi poate permite să ia sub protecţia sa atâţia artişti şi intelectuali câţi poate produce oraşul.
Cu toţii, împreună, în acelaşi oraş mic, practic în acelaşi timp. Cei mai mari eroi ai culturii occidentale, trecând unii pe lângă alţii pe străzi, ştiindu-se pe numele mic, vorbind unul cu altul, întrecându-se, influenţându-se şi încurajându-se să meargă mai departe decât ar fi reuşit oricare să o facă de unul singur. Totul într-un loc unde frumuseţea şi adevărul domnesc, unde familiile de frunte se întrec în a finanţa cele mai măreţe opere de artă, care pot subvenţiona cei mai străluciţi gânditori şi care pot deţine cele mai mari biblioteci. Imaginează-ţi toate astea. E ca un vis. O imposibilitate.
Ne întoarcem în cabina lui Paul şi el se aşază în sfârşit pe un scaun.
— Apoi, în ultimii ani ai secolului al XV-lea, cu puţin înainte de scrierea Hypnerotomachiei, se întâmplă ceva şi mai uluitor. Ceva ce toţi cercetătorii epocii Renaşterii cunosc, dar niciunul nu a legat fenomenul de carte. Şarada lui Francesco vorbea despre un predicator puternic din ţinutul fraţilor lui. Eu pur şi simplu nu-mi puteam da seama care era conexiunea.
— Credeam că Luther a apărut abia în 1517. Colonna scria în anii 1490.
— Nu e vorba de Luther. La sfârşitul anilor 1400, un călugăr dominican a fost trimis la Florenţa ca să se alăture unei mănăstiri denumite San Marco.
Brusc sunt străfulgerat de o idee.
— Savonarola.
Marele predicator evanghelist, cel care a însufleţit Florenţa la hotarul dintre secole, încercând să insufle cu orice preţ credinţa în sufletele oamenilor din oraş.
— Exact, îmi confirmă Paul. Savonarola este ca o săgeată dreaptă şi neînduplecată – cea mai dreaptă şi mai neînduplecată din istorie. Iar când el ajunge la Florenţa, începe să predice. Le spune oamenilor că au un comportament ticăloşit, că arta şi cultura lor sunt profane, că guvernarea oraşului este injustă. Le spune că Dumnezeu se uită cu neplăcere la ei. Le spune să se căiască.
Clatin din cap.
— Ştiu cum sună, continuă Paul, dar culmea e că are dreptate. Într-un fel, Renaşterea este o epocă a ateismului. Biserica e coruptă. Papa este numit pe criterii politice. Prospero Colonna, unchiul lui Francesco, moare într-un presupus atac de gută, dar unii oameni cred că Papa Alexandru l-a otrăvit pentru că provenea dintr-o familie rivală. Asta e lumea din acele momente, unde oamenii îl suspectează pe papă de crimă. Iar ăsta era doar începutul – l-au suspectat de sadism, de incest şi de multe altele.
Între timp, în ciuda cunoştinţelor artistice şi ştiinţifice acumulate, Florenţa este un permanent butoi cu pulbere. Facţiunile se luptă una cu alta în stradă, familii puternice complotează unele împotriva celorlalte ca să câştige puterea şi, deşi se presupune că oraşul e o republică, familia de Medici controlează totul. Moartea este un eveniment la ordinea zilei, şantajul şi constrângerile sunt şi mai obişnuite, injustiţia şi inechitatea reprezintă o lege a vieţii. Este un loc destul de tulburător, mai ales având în vedere toate lucrurile frumoase create acolo.
Aşadar Savonarola ajunge în Florenţa şi vede răul înconjurându-l din toate părţile. Îi îndeamnă pe cetăţeni să-şi spele păcatele, să înceteze cu jocurile de noroc, să înceapă să citească Biblia, să-i ajute pe sărmani şi să le dea de mâncare celor flămânzi. La San Marco începe să-şi adune adepţi. Chiar unii dintre umaniştii de frunte îl admiră. Îşi dau seama că e un individ citit şi cultivat în spirit filosofic. Încetul cu încetul, Savonarola începe să fie din ce în ce mai cunoscut.
Îl opresc pe Paul.
— Credeam că asta se întâmpla în vremea când familia de Medici continua să controleze oraşul.
Paul clatină din cap.
— Din nefericire pentru ei, ultimul lor moştenitor, Piero, era un idiot. Nu era în stare să conducă oraşul. Oamenii începeau să-şi reclame cu insistenţă libertatea. Strigătele lor au ajuns tot mai puternice în Florenţa şi în cele din urmă familia de Medici a fost expulzată. Îţi aminteşti cel de-al patruzeci şi optulea desen? Copilul din şaretă, care măcelăreşte cele două femei?
— Cel prezentat de Taft în cadrul discursului său.
— Corect. Aşa l-a interpretat Vincent întotdeauna. Pedeapsa trebuia să fie pentru trădare. A spus ce crede el că înseamnă?
— Nu. Voia ca publicul să rezolve misterul.
— Dar a cerut opinii despre copilul din desen. De ce are o spadă – ceva de genul ăsta?
Mi-l imaginez pe Taft stând sub imagine, umbra lui fiind proiectată pe ecran.
— De ce forţează el femeile să tragă de şaretă prin pădure, apoi le omoară pe drum? rostesc eu ca în transă.
— Teoria lui Vincent este că personajul Cupidon trebuia să fie Piero, noul moştenitor al familiei de Medici. Piero se comporta ca un copil, aşa că ăsta e modul în care l-a reprezentat artistul. Din cauza lui, familia de Medici a pierdut controlul asupra Florenţei şi a fost alungată din oraş. Aşa că desenul îl arată retrăgându-se prin pădure.
— Prin urmare, cine sunt femeile?
— Vincent spune că ele personifică Florenţa şi Italia. Acţionând ca un copil, Piero le-a distrus pe amândouă.
— Pare posibil.
— Este o interpretare bunicică, este Paul de acord, pipăind uşor cu palma pe sub biroul lui, căutând ceva. Numai că nu e şi cea corectă. Vincent a refuzat să accepte că regula acrostihului constituie cheia aici. N-ar fi crezut niciodată că prima dintre aceste imagini este cea importantă. El vedea lucrurile numai prin ochelarii lui de cal.
Ideea e că atunci când de Medici au fost expulzaţi, celelalte familii de vază s-au întâlnit pentru a discuta despre un nou guvern în Florenţa. Singura problemă era că nimeni nu avea încredere în nimeni. În cele din urmă au fost de acord ca să-l pună la conducere pe Savonarola. El era omul despre care toţi ştiau că e incoruptibil.
Aşadar popularitatea lui Savonarola creşte şi mai mult. Oamenii încep să-i asculte cu atenţie predicile. Negustorii se pun pe citit Biblia în timpul liber. Pariorii nu mai discută atât de deschis despre jocurile de cărţi. Oamenii beau mai puţin şi sunt mai calmi. Numai că Savonarola vede că relele persistă. Aşa că îşi accelerează programul de îmbunătăţire civică şi spirituală.
