📚,,Misterul manuscrisului'' de Ian Caldwell și Dustin Thomason

^{Ştiam cât de groaznic trebuia să arăt. Lupul pe care mi-l arătase Charlie în oglindă era cel pe care îl vedea Katie acum.}

^{— De ce ai venit? am întrebat, privind spre uşă.}

^{— Nu vine nimeni, mi-a spus aşezându-se în faţa mea. Sunt aici ca să-ţi poţi cere scuze.}

^{Pentru o secundă am crezut că Gil o pusese să facă asta, inventând ceva despre cât de rău mă simţeam şi cum nu ştiam ce să spun. Însă o nouă privire mi-a dat de înţeles altceva. Katie ştia că n-aveam nicio intenţie să-mi cer scuze.}

^{— Ei bine?}

^{— Crezi că e vina mea? am întrebat.}

^{— Toată lumea crede asta.}

^{— Care toată lumea?}

^{— Hai, Tom. Cere-ţi scuze!}

^{Disputa asta nu făcea decât să mă înfurie mai tare pe mine însumi.}

^{— Bine. Te iubesc. Mi-aş fi dorit ca relaţia noastră să meargă, îmi pare rău că n-a mers.}

^{— Dacă ai fi vrut ca relaţia să meargă, de ce n-ai făcut nimic în sensul ăsta?}

^{— Uită-te la mine, i-am răspuns. Barba de patru zile, părul nepieptănat. Asta este ceea ce am făcut.}

^{— Ai făcut-o pentru carte.}

^{— E acelaşi lucru.}

^{— Eu sunt la fel de importantă cum este cartea?}

^— Da.

^{S-a uitat urât la mine, ca şi cum mi-aş fi săpat singur groapa. Ştia însă ce aveam de gând să spun; doar că nu acceptase asta niciodată.}

^{— Tata şi-a petrecut întreaga viaţă studiind Hypnerotomachia, am început eu. Iar pe mine nu m-a emoţionat niciodată ceva atât de mult ca lucrul la cartea asta. Îmi pierd somnul din pricina ei, nu mănânc din pricina ei, visez la ea. M-am trezit privind în jur, căutând cuvintele potrivite. Nu ştiu cum să mă exprim altfel. E ca şi cum aş merge pe câmpul tău de bătălie să văd copacul. Fiind lângă ea am senzaţia că totul e în regulă, că nu mai sunt un rătăcit. Îmi feream privirea. Aşadar, eşti la fel de importantă cum este această carte pentru mine? Da. Bineînţeles că eşti. Eşti singurul lucru care e la fel de important în viaţa mea.}

^{„Am comis o greşeală. Am crezut că vă pot avea pe amândouă. Am greşit”, aş fi vrut să-i mărturisesc.}

^{— De ce sunt aici, Tom?}

^{— Ca să răsuceşti cuţitul în rană.}

^{— De ce?}

^{— Ca să mă faci să-mi cer scu...}

^{— Tom. Mă oprise cu o singură privire. De ce sunt eu aici?}

^{„Pentru că simţi la fel ca mine.”}

^„Da.”

^{„Pentru că era prea important ca să laşi totul în seama mea.”}

^„Da.”

^{— Ce vrei? am întrebat-o.}

^{— Vreau să nu mai lucrezi la carte.}

^{— Asta-i tot?}

^{— Asta-i tot? Asta-i tot?}

I ^{se citea brusc emoţia în voce.}

^{— Ar trebui să te compătimesc pentru că ai renunţat la noi ca să te comporţi ca un nemernic şi să trăieşti închis în cartea aia? Ticălosule, am stat patru zile cu jaluzelele trase şi uşa încuiată. Karen i-a sunat pe părinţii mei. Mama a venit cu primul zbor din New Hampshire.}

^{— Îmi pare ră...}

^{— Taci! Încă n-am terminat. M-am dus pe câmpul de bătălie să-mi văd copacul şi n-am putut. N-am putut fiindcă acum e copacul nostru. Nu mai pot asculta muzică pentru că fiecare cântec îmi aminteşte de ceea ce fredonam noi în maşină, sau în camera mea, sau aici. Îmi trebuie o oră ca să mă pregătesc pentru cursuri pentru că mă simt ameţită jumătate din timp. Nu-mi găsesc ciorapii, nu-mi găsesc sutienul negru preferat, iar Donald mă întreabă mereu: „Iubito, ce s-a întâmplat? Iubito, ce s-a întâmplat?”, iar eu îi răspund: „Nu s-a întâmplat nimic, Donald”.}

^{Şi-a şters ochii cu manşetele.}

^{— Asta nu e ce..., am început eu iarăşi.}

^{Însă tot nu-mi venise încă rândul.}