Savonarola contraatacă citându-l pe Toma d’Aquino, cu un pasaj aproape identic. Îl întreabă pe Francesco de ce preferă o sursă păgână unei surse creştine. Francesco îl laudă pe Toma d’Aquino, dar spune că acesta s-a inspirat din Aristotel. Savonarola îşi pierde răbdarea şi le răspunde cu un verset din Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel: „Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr”.
Francesco îl ascultă cu groază. Îl întreabă pe Savonarola de ce nu preţuieşte arta şi învăţătura, de ce este atât de înverşunat în distrugerea lor. Îi spune lui Savonarola că ar trebui să se unească împotriva păcatului, că numai credinţa este sursa adevărului şi a frumuseţii, că ei doi nu au de ce să fie duşmani. Dar Savonarola clatină din cap. El spune că adevărul şi frumuseţea sunt doar nişte slujitori ai credinţei. Dacă se transformă în altceva, atunci trufia şi profitul conduc oamenii spre păcat.
„Şi aşa, îi spune el lui Francesco, nu am cum să fiu atras în ispită. În cărţile şi în pânzele alea există mai mult rău decât în tot restul obiectelor care vor fi arse. Căci, dacă jocul de cărţi şi zarurile îi pot distrage pe cei simpli, «înţelepciunea» dumitale reprezintă tentaţia celor puternici şi cu influenţă. Cele mai mari familii din acest oraş se bat ca să-ţi devină patroni. Filosofii dumitale predică poeţilor, ale căror opere sunt citite de mulţimi. Voi contaminaţi pictorii cu ideile voastre, iar picturile lor atârnă în palatele prinţilor, în vreme ce frescele lor împodobesc pereţii şi tavanele tuturor bisericilor. Voi ajungeţi la duci şi la regi, deoarece ei se înconjoară cu adepţii voştri, cerând îndrumare de la astrologi şi ingineri care vă sunt îndatoraţi şi vă angajează cărturarii ca să le traducă cărţile. Nu, spune el, nu voi lăsa ca trufia şi profitul să mai guverneze în Florenţa. Adevărul şi frumuseţea pe care le iubeşti dumneata sunt idoli falşi, deşertăciuni care duc oamenii în ispită şi în păcat.”
Francesco e pe punctul de a pleca, dându-şi seama că nu va găsi niciodată sprijin pentru cauza lui la Savonarola, dar într-o ultimă clipă de mânie se întoarce şi îi spune lui Savonarola ce are de gând să facă. „Dacă nu vreţi să acceptaţi cererile mele, îi spune el, atunci voi arăta lumii întregi că sunteţi un nebun şi nu un profet. Voi lua fiecare carte şi pictură de pe rug până când focul mă va distruge, aşa încât mâinile dumitale să fie pătate de sângele meu. Iar lumea se va întoarce împotriva dumitale.”
Apoi se pregăteşte iarăşi de plecare, dar Savonarola spune ceva complet neaşteptat. „Hotărârea mea nu poate fi schimbată, spune el, dar, dacă eşti dispus să mori pentru aceste convingeri, atunci îţi datorez respectul meu şi te privesc ca pe un fiu. Orice cauză care e adevărată în ochii lui Dumnezeu va fi renăscută şi orice martir care se dedică unei cauze sfinte se va ridica din propria cenuşă şi va fi dus în rai. Nu vreau să văd cum un om care are convingerile dumitale piere, dar oamenii pe care îi reprezinţi şi care deţin obiectele pe care intenţionezi să le salvezi sunt animaţi doar de lăcomie şi de vanitate. Uneori lucrarea lui Dumnezeu este aceea de a-i sacrifica pe cei nevinovaţi ca să-i testeze pe credincioşi şi poate că aşa ceva se va întâmpla şi acum.”
Francesco vrea să-l contrazică, să-i spună că frumuseţea şi cunoştinţele nu ar trebui sacrificate ca să mântuie sufletele oamenilor corupţi, dar se gândeşte la semenii lui, Donato şi Rodrigo, şi îşi dă seama de adevărul vorbelor lui Savonarola. Îşi dă seama că vanitatea şi lăcomia apar chiar şi printre umanişti. Înţelege că nu există o cale de conciliere. Savonarola îi cere să plece din mănăstire, deoarece călugării trebuie să se pregătească de ceremonie şi Francesco se supune.
Când se întoarce la oamenii lui cu vestea, aceştia încep pregătirile pentru ultimul act. Cei patru bărbaţi, Francesco şi Terragni, Matteo şi Cesare, se duc în Piazza della Signoria. În vreme ce ajutoarele lui Savonarola pregătesc rugul, Francesco, Matteo şi Cesare încep să ia din grămadă texte şi picturi, aşa cum promisese Francesco. Terragni stă undeva alături, urmărind şi scriind. Oamenii săi îl întreabă pe Savonarola dacă nu ar fi cazul să se oprească din pregătiri, dar el le spune să continue. În vreme ce Francesco şi fraţii lui fac drum după drum, cărând în braţe cărţi şi aşezându-le într-o stivă la o distanţă sigură, Savonarola le spune că rugul va fi totuşi aprins. Îi anunţă că vor muri dacă mai continuă ceea ce începuseră. Toţi trei bărbaţii îl ignoră.
Între timp, întregul oraş s-a strâns în piaţă, aşteptând să vadă focul. Mulţimea cântă. Flăcările pornesc la baza piramidei şi cresc în intensitate. Francesco şi cei doi prieteni ai săi îşi continuă drumurile. Pe măsură ce focul se încinge, îşi înfăşoară cârpe în jurul gurii ca să nu inhaleze fumul. Poartă mănuşi ca să-şi apere mâinile, dar focul le arde imediat. La cel de-al treilea sau de-al patrulea drum, feţele le sunt negre de fum. Mâinile şi picioarele li s-au înnegrit din pricina scotocirii prin foc. Ei simt că moartea este aproape şi în acel moment, scrie arhitectul, înţeleg toţi trei măreţia martiriului.
În vreme ce stiva de obiecte salvate creşte, Savonarola ordonă unui călugăr cu o roabă să le arunce din nou în flăcări. Şi astfel, tot ce încearcă să salveze ei trei este dus înapoi pe rug. După şase sau şapte drumuri, tot ce a scos Francesco din foc a ars deja. Matteo şi Cesare renunţă la picturi, deoarece pânzele sunt arse. Toţi trei sting flăcările de pe copertele cărţilor cu mâinile goale, pentru ca paginile să nu ardă. Unul dintre ei începe să strige în agonie numele lui Dumnezeu.
Deja nu mai există speranţă de a salva ceva. Toate operele de artă de pe rug sunt distruse, iar cele mai multe cărţi sunt complet înnegrite. Călugărul cu roaba continuă să împingă obiectele înapoi în foc. Fiecare dintre drumurile lui strică ceea ce toţi trei împreună reuşiseră să salveze la un drum. Treptat liniştea se lasă peste mulţime. Fluierăturile şi ocările se sting. Oamenii care au strigat la Francesco, spunându-i că e un prost pentru că încearcă să salveze cărţile, acum tac. Câţiva le strigă chiar să înceteze. Dar cei trei îşi continuă drumurile, înainte şi înapoi, băgându-şi mâinile în flăcări, căţărându-se pe mormane de cenuşă, dispărând secunde întregi în fum şi ivindu-se apoi din nou. De-acum cel mai puternic zgomot din piaţă este trosnetul focului. Cei trei icnesc după aer ca peştii pe uscat. Au inhalat prea mult fum ca să mai poată ţipa. De fiecare dată când se întorc la stiva lor, spune arhitectul, li se vede carnea înroşită de pe mâini şi picioare, acolo unde focul le-a ars pielea.
Primul dintre ei cade cu faţa în jos în cenuşă. Este Matteo, cel mai tânăr dintre ei. Cesare se opreşte să-i dea o mână de ajutor, dar Francesco îl trage de acolo. Matteo nu se mai mişcă. Flăcările îl învăluie şi corpul i se prăbuşeşte pe rug. Cesare încearcă să strige la el, să-i spună să se ridice, dar Matteo nu răspunde. În cele din urmă, Cesare se duce împleticindu-se spre locul unde a căzut fratele lui. Când ajunge aproape deasupra lui Matteo, se prăbuşeşte şi el. Francesco urmăreşte întreaga scenă de la marginea rugului. Când aude vocea lui Cesare strigându-l pe Matteo, apoi ascultă cum vocea se stinge sub asaltul focului, îşi dă seama că a rămas singur şi cade în genunchi. Pentru câteva clipe nu se mişcă.
Chiar atunci când mulţimea îl crede mort, Francesco se forţează să se ridice în picioare. Ducându-se pentru ultima dată la foc, ia de acolo doi pumni de cenuşă şi porneşte împleticindu-se spre Savonarola. Unul dintre călugări îi blochează calea, dar Francesco încremeneşte locului. Îşi desface degetele şi lasă cenuşa să cadă printre ele ca nişte firicele de nisip. Apoi spune: „Inde ferunt, totidem qui vi vere debeat annos, corpore de patrio parvum phoenica renasci”. Este din Ovidiu. Înseamnă: „O mică pasăre Phoenix se naşte din trupul tatălui, sortită să trăiască acelaşi număr de ani”. Apoi cade la picioarele lui Savonarola şi moare.
Istorisirea lui Terragni se opreşte o dată cu înmormântarea lui Colonna. Francesco şi cei doi fraţi au parte de funeralii aproape împărăteşti din partea familiilor şi a prietenilor umanişti. Iar noi ştim că martiriul lor nu a fost zadarnic. În câteva săptămâni, opinia publică s-a ridicat împotriva lui Savonarola. Florenţa s-a săturat de extremismul lui, de blestemele lui întunecate. Duşmanii împrăştie zvonuri despre el, încercând să-i provoace căderea. Papa Alexandru îl excomunică. Când Savonarola se opune, Alexandru îl declară vinovat de erezie şi învăţături care îndeamnă la răzvrătire. Este condamnat la moarte. Pe data de 23 mai, la doar trei luni de la moartea lui Francesco, Florenţa pregăteşte un nou rug în Piazza della Signoria. Chiar acolo, pe locul celor două ruguri anterioare, Savonarola este spânzurat, apoi trupul îi este incinerat după ce este tras în ţeapă.
— Ce s-a întâmplat cu Terragni? întreb eu.
— Tot ce ştim este că şi-a onorat promisiunea faţă de Francesco. Hypnerotomachia a fost publicată de Aldus în anul următor, 1499.
Mă ridic de pe scaun, prea emoţionat ca să mai pot sta jos.
— De atunci, spune Paul, toată lumea care a încercat să interpreteze cartea a folosit unelte din secolul al XIX-lea sau alXX-lea pentru a descuia un lacăt din secolul al XV-lea. Se lasă pe spate şi oftează. Până acum.
Paul se opreşte şi tace. Pe coridor se aud paşi înăbuşiţi de uşă. Mă uit uluit la el. Încet, realitatea de afară începe să se facă iarăşi simţită, închizându-i pe Savonarola şi pe Francesco Colonna într-un sertar al minţii mele. Rămâne însă o interacţiune bizară între cele două lumi. Mă uit la Paul şi îmi dau seama că el a devenit cumva piatra de hotar dintre cele două lumi, legătura care leagă trecutul de prezent.
— Nu-mi vine să cred, îi spun eu.
Ar fi trebuit ca tata să fie aici. Tata, Richard Curry şi McBee. Toată lumea care a ştiut de această carte şi a sacrificat ceva ca să o descifreze. Este un dar pentru ei toţi.
— Francesco oferă indicaţii despre criptă din trei abordări diferite, reia Paul. Nu va fi greu de găsit locaţia. Dă chiar dimensiunile şi listează tot ce e în ea. Singurul lucru care lipseşte este desenul încuietorii criptei. Terragni a proiectat o broască specială cilindrică pentru încuietoare. Este atât de etanşă, spune Francesco, încât jefuitorii şi umezeala vor fi ţinuţi la distanţă până când va rezolva cineva misterul manuscrisului. Spune mereu că va oferi schiţa încuietorii şi instrucţiunile de deschidere, dar întotdeauna e distras de altceva şi vorbeşte mai ales despre Savonarola. Poate că i-a spus lui Terragni să includă descrierile în ultimele capitole, dar Terragni avea atât de multe lucruri de făcut încât nu s-a mai ocupat şi de asta.
— Iar tu asta căutai în biroul lui Taft.
Paul confirmă dând din cap.
— Richard spune că în jurnalul şefului de port pe care l-a găsit cu treizeci de ani în urmă a descoperit un desen. Cred că Vincent l-a păstrat atunci când l-a lăsat pe Bill să găsească restul jurnalului.
— L-ai luat înapoi?
Clatină din cap.
— Nu am luat decât un vraf de însemnări vechi de-ale lui Vincent.
— Şi ce ai de gând să faci? îl întreb eu.
Paul caută altceva sub birou.
— Sunt la mâna lui Vincent.
— Cât de multe i-ai spus?
Mâinile lui se întorc la vedere, goale. Pierzându-şi răbdarea, îşi dă scaunul înapoi şi se lasă în genunchi.
— Nu cunoaşte niciun detaliu despre criptă. Ştie doar că există.
Observ nişte dâre vagi pe podea, urme sub forma unor sferturi de cerc care conduc spre picioarele de metal ale biroului.
— Noaptea trecută am început să întocmesc o hartă cu tot ce a povestit Francesco despre criptă în a doua jumătate din Hypnerotomachia. Locaţia, dimensiunile, reperele de teren. Ştiam că Vincent ar putea căuta ce descoperisem, aşa că am pus harta acolo unde îmi păstram cele mai bune descoperiri.
Se aude un clinchet de metal frecat de metal şi din colţul de jos al biroului Paul scoate o şurubelniţă. Bucata lungă de bandă adezivă care a ţinut unealta lipită de partea de jos a biroului atârnă ca o buruiană în mâna lui. Paul trage banda de pe şurubelniţă, apoi împinge biroul spre noi. Picioarele din faţă alunecă pe gresia podelei şi brusc în raza vizuală se iveşte conducta de aerisire. Capacul e prins de perete în patru şuruburi. Vopseaua s-a şters de pe toate patru şuruburile.
Paul începe să deşurubeze capacul. Câte un şurub pe rând. La sfârşit, îşi bagă mâna în conductă şi o scoate cu un plic plin de hârtii. Primul meu instinct este să privesc pe geam, ca să văd dacă nu ne urmăreşte cineva. Acum pricep rostul hârtiilor negre care acoperă geamurile.
Paul deschide plicul. Mai întâi scoate două fotografii, fiecare din ele extrem de uzată. Prima este cu Paul şi Richard Curry în Italia. Stau în Piazza della Signoria din Florenţa, chiar în faţa Fântânii lui Neptun. Înceţoşată pe fundal se vede o copie după David de Michelangelo. Paul este îmbrăcat cu pantaloni scurţi şi cară un rucsac. Richard Curry este îmbrăcat în costum, dar cravata îi este desfăcută la gât şi gulerul este descheiat. Zâmbesc amândoi.
Cea de-a doua poză este cu noi patru, din anul doi de colegiu. Paul îngenunchează în mijlocul pozei. Poartă o cravată împrumutată şi ţine o medalie în sus. Noi ceilalţi stăm în jurul lui, cu doi profesori în fundal, care par amuzaţi. Paul tocmai câştigase concursul anual de eseuri al Societăţii Francofile de la Princeton. Noi trei am apărut ca personaje din istoria Franţei ca să-l sprijinim. Eu sunt Robespierre, Gil este Napoleon, iar Charlie, îmbrăcat cu o rochie imensă pe care am găsit-o la un depozit cu costume de închiriat, este Maria Antoaneta.
Paul nu pare să facă ceva cu pozele. Le aşază cu blândeţe pe birou, obişnuit să le vadă. După aceea goleşte restul plicului. Ceea ce am socotit greşit drept un vraf de hârtii este de fapt o singură foaie mare, împăturită de mai multe ori ca să intre în plic.
— Asta e, spune el, desfăşurând foaia pe birou.
Este o hartă topografică făcută de mână, pe care sunt desenate tot felul de detalii. Liniile de elevaţie sunt desenate în cercuri inegale, cu marcaje direcţionale brute, ca într-un soi de reţea. În apropiere de mijloc, marcat cu roşu, este un obiect ascuţit în formă de cruce. Conform legendei din colţ, crucea are dimensiunea unui dormitor al nostru.
— Asta e? întreb eu.
Paul dă din cap.
Este enorm. Pentru câteva secunde rămânem amândoi tăcuţi, cercetând desenul.
— Ce ai de gând să faci cu harta? mă interesez eu, acum că Paul îşi golise cabina.
Paul îşi desface pumnul. Cele patru şuruburi ale conductei de aerisire se rostogolesc ca nişte seminţe în palma lui.
— Să o pun undeva în siguranţă.
— Înapoi în zid?
— Nu.
