— Ce este un sept? m-am interesat eu.
— Peretele de ţesut dintre două părţi ale inimii. Charlie s-a dus către Paul şi a răsfoit cartea până la o diagramă a sistemului circulator. Galen a înţeles totul pe dos. Spunea că sunt găuri mici în sept prin care sângele circulă între camerele inimii.
— Şi nu sunt?
— Nu, a izbucnit Paul, lăsând impresia că muncise la şaradă mai mult decât crezusem eu. Dar şi Mondino a comis aceeaşi greşeală în legătură cu septul. Vesalius şi Servetus şi-au dat seama cum stau lucrurile, dar abia pe la mijlocul anilor 1500. Leonardo l-a continuat pe Galen. Harvey nu a descris sistemul circulator decât în anii 1600. Şarada este de la sfârşitul anilor 1400, Charlie. Trebuie să fie vorba de rete mirabile sau de sept. Nimeni nu ştia că aerul se combină cu sângele în plămâni.
Charlie a chicotit.
— Nimeni din Occident. Arabii şi-au dat seama cu două sute de ani înainte ca prietenul tău să scrie cartea asta.
Paul a început să-şi răsfoiască hârtiile. Crezând că povestea era tranşată, m-am întors să plec.
— Trebuie să fug. Ne vedem mai târziu.
Dar chiar când porneam spre hol, Paul a găsit ce căuta: textul în latină al celui de-al treilea mesaj al lui Colonna.
— Doctorul arab, a exclamat el. Se numea cumva Ibn al-Nafis?
Charlie a dat din cap.
— Ăsta e.
Paul se emoţionase brusc.
— Probabil că Francesco a luat textul din Andrea Alpago.
— Cine?
— Omul pe care îl menţionează în mesaj. „Discipolul venerabilului Ibn al-Nafis.”Înainte ca eu sau Charlie să scoatem vreo vorbă, Paul începuse deja să vorbească singur. Cum se spune „plămân” în latină? Pulmo?
M-am îndreptat spre uşă.
— Nu stai să vezi ce spune mai departe? m-a întrebat Paul, ridicându-şi privirea.
— Ar trebui să fiu la Katie în zece minute.
— Chestia asta va lua doar cincisprezece. Poate treizeci.
Cred că abia în acel moment i-a trecut prin minte cât de mult se schimbaseră lucrurile.
— Ne vedem dimineaţă, i-am răspuns.
Înţelegând, Charlie a zâmbit şi mi-a urat mult noroc.
*
Cred că a fost o noapte importantă pentru Paul. Şi-a dat seama că-şi pierduse pentru totdeauna partenerul de cercetări. Totodată, şi-a mai dat seama că, indiferent care era mesajul final al lui Colonna, acesta nu putea conţine tot secretul acelui om, când în primele patru părţi fuseseră dezvăluite atât de puţine. Cea de-a doua parte a Hypnerotomachiei, pe care noi o presupuseserăm a fi doar de umplutură, în realitate trebuia să conţină noi texte cifrate. Şi orice satisfacţie ar fi simţit Paul în urma dezvăluirii cunoştinţelor medicale ale lui Charlie sau din cauza rezolvării celei de-a cincea şarade, aceasta a dispărut imediat când a văzut mesajul lui Colonna şi şi-a dat seama că are dreptate.
Mă tem pentru tine, cititorule, la fel cum mă tem pentru mine. Aşa cum ai simţit, la începutul acestui text intenţia mea a fost să-ţi dezvălui secretele mele, indiferent cât de adânc le ascundeam prin coduri. Ţi-am urat să găseşti ceea ce cauţi şi am fost ghidul tău.
Acum însă descopăr că nu am suficientă încredere în propria creaţie ca să continuu în această manieră. Poate că nu pot judeca adevărata dificultate a şaradelor conţinute aici, chiar dacă creatorii lor mă asigură că nimeni altcineva decât un filosof adevărat nu le poate rezolva. Poate că şi aceşti oameni înţelepţi sunt geloşi pe secretul meu şi m-au condus intenţionat pe căi greşite ca să poată fura ceea ce este pe bună dreptate al nostru. Predicatorul ăsta este cu adevărat deştept şi are prozeliţi în fiecare tabără; mă tem să nu-mi întoarcă soldaţii împotrivă.
Ca atare, ca să te apăr pe tine, cititorule, îmi voi continua drumul început. Dacă te-ai obişnuit să găseşti o şaradă în interiorul capitolelor mele, de aici înainte nu vei mai găsi niciun fel de şaradă şi nicio soluţie care să te călăuzească. Pe durata călătoriei lui Poliphilo mă voi folosi numai de Regula Celor Patru, dar nu-ţi voi oferi nicio sugestie asupra naturii ei. De-acum doar intelectul tău te poate îndruma. Fie ca Dumnezeu şi geniul să te păstorească pe drumul cel bun, prietene.
Cred că doar încrederea în forţele proprii l-a împiedicat pe Paul să-şi contemple abandonul imediat. Eu îl părăsisem; Colonna îl părăsise; acum naviga de unul singur. La început a încercat să mă implice iarăşi în proces. Rezolvasem atâtea împreună, încât a crezut că ar fi o dovadă de egoism să-mi permită să nu fiu de faţă la descoperirea soluţiei. Credea că suntem atât de aproape şi că mai aveam atât de puţine de făcut.
Aşa a trecut o săptămână, apoi încă una. Eu reînnodasem relaţia cu Katie, reînvăţam să fiu cu ea, să o iubesc numai pe ea. Atât de multe se petrecuseră în săptămânile cât fuseserăm despărţiţi, încât eram mai mult decât interesat să recuperez timpul pierdut. Mâncam pe rând la Cloister şi la Ivy. Ea avea prieteni noi; împreună ne cream obiceiuri noi. Au început să mă intereseze chestiuni legate de familia ei. Mi-am dat seama că, după ce i-am recâştigat încrederea complet, Katie a început să-mi povestească diverse lucruri.
Între timp, tot ce învăţase Paul despre şaradele lui Colonna a început să-l trădeze. Ca un trup ale cărui funcţiuni decad treptat, Hypnerotomachia rezista la toate medicamentele pe care el încerca să i le administreze. Regula Celor Patru era prea vagă; Colonna nu dăduse niciun indiciu despre originea ei. Charlie, eroul celei de-a cincea şarade, stătea cu Paul în unele nopţi, îngrijorat de efectul produs de abandonul meu. Nu mi-a cerut niciodată ajutorul, ştiind ce îmi făcuse cartea prima dată, dar înţelegeam de ce stă lângă Paul, ca un doctor care supraveghează un pacient despre a cărui boală se teme că va evolua rău. Peste toată această poveste începea să se lase întunericul, un dezastru pentru iubitorul de carte, iar Paul era neajutorat. Fără ajutorul meu avea să sufere până în weekendul de Paşte.
CAPITOLUL 19
Pe drumul de întoarcere spre Dod, răsfoiesc printre pozele făcute de Katie în Battlefield Park din Princeton. Instantaneu după instantaneu, am surprins-o în mişcare, alergând spre mine, cu părul fluturându-i în vânt, cu gura pe jumătate deschisă, cu vorbele prinse undeva dincolo de raza de acţiune a aparatului foto. Plăcerea de a-mi imagina vocea ei în aceste poze este adevărata bucurie pe care o resimt atunci când le privesc. Peste alte douăsprezece ore am s-o văd la Ivy. Am s-o însoţesc la balul pe care ea l-a anticipat aproape de când ne-am cunoscut. Ştiu ce va aştepta să spun. Că am luat o decizie pe care o respect; că mi-am învăţat lecţia. Că nu mă voi întoarce la Hypnerotomachia.
Când ajung înapoi în cameră, mă aştept să-l găsesc pe Paul la birou, dar patul lui e tot gol, iar acum au dispărut şi cărţile de pe dulap. Pe uşă stă lipit un bilet, scris cu litere mari şi roşii.
Tom,
Unde eşti? M-am întors să te caut. Am descoperit ce înseamnă 4S-10E-2N-6! M-am dus să iau atlasul topografic de la Firestone, apoi trec pe la McCosh. Vincent spune că are schiţa. 10:15.
P.
Citesc mesajul din nou, punând cap la cap informaţiile. În subsolul McCosh Hall se află biroul lui Taft din campus. Însă ultimul rând îmi dă fiori: „Vincent spune că are schiţa”. Ridic telefonul şi sun la sediul echipei de intervenţie din campus. Charlie ajunge la telefon în câteva secunde.
— Ce s-a întâmplat, Tom?
— Paul s-a dus să-l întâlnească pe Taft.
