^{— Oriunde?}

^{Dau din cap.}

^{— În Roma, cu o lopată.}

^{O veveriţă înalţă capul de pe o felie de pâine pe care a găsit-o, urmărindu-ne.}

^{Paul se întoarce spre mine.}

^{— Dar tu? În Texas?}

^— Nu.

^{— În Chicago?}

^{— Nu ştiu.}

^{Trecem prin curtea din spate a muzeului de artă, cea care separă muzeul de Dod. Aici se văd urme de paşi în zigzag prin toată curtea.}

^{— Ştii ce mi-a spus Charlie? rosteşte Paul, privind la urmele din zăpadă.}

^— Ce?

^{— Că dacă tragi cu o armă, glonţul iese la fel de repede ca atunci când îl laşi să cadă.}

^{Pare ceva ce am învăţat la cursul de introducere în fizică.}

^{— Nu poţi niciodată să învingi gravitaţia, continuă Paul. Oricât ai merge de repede, continui să cazi ca o piatră. Te face să te întrebi dacă nu cumva mişcarea orizontală nu e doar o iluzie. Dacă nu cumva ne mişcăm doar ca să ne convingem singuri că nu cădem.}

^{— Unde vrei să ajungi cu chestia asta?}

^{— La carapacea de ţestoasă. Era parte din profeţie. Un oracol i-a spus lui Eschil că va muri în urma unei lovituri venite din cer.}

^{„O lovitură din cer”, repet eu în gând. Dumnezeu face glume.}

^{— Eschil nu a putut evita împlinirea profeţiei, continuă Paul. Noi nu putem evita forţa gravitaţiei. Îşi prinde degetele împreună mimând coada unui porumbel. Cerul şi pământul vorbesc deodată.}

^{Face ochii mari, încercând să cuprindă totul cu privirea, ca un puşti la Grădina Zoologică.}

^{— Probabil că spui asta tuturor fetelor, glumesc eu.}

^Zâmbeşte.

^{— Scuze. Supraîncărcare senzorială. Am început să aberez. Nu ştiu de ce.}

^{Eu ştiu. Altcineva trebuie să-şi facă griji în privinţa criptei acum şi în privinţa Hypnerotomachiei. Atlas se simte mai uşor fără să mai ţină lumea pe umeri.}

^{— E ca întrebarea ta, zice el, mergând în faţa mea în vreme ce ne îndreptăm spre camera noastră. Dacă ai putea fi oriunde, unde te-ai afla? Îşi desface mâinile şi adevărul pare să i se lase în palme. Răspuns: „Nu contează, căci oriunde te-ai duce, continui să cazi”.}

^{Zâmbeşte când rosteşte asta, ca şi cum ideea că toţi suntem într-o cădere liberă n-are nimic deprimant în ea. Paul pare să spună că poţi merge oriunde, poţi face orice, pentru că, în final, rezultatul va fi acelaşi şi a fi cu mine în Dod înseamnă, în ultimă instanţă, acelaşi lucru cu a fi în Roma, înarmat cu o lopată. Cred că, în felul lui şi cu propriile cuvinte, Paul vrea să mărturisească faptul că e fericit.}

^{Pescuieşte din buzunar cheia şi descuie. Camera pare încremenită când intrăm în ea. Atât de multe acţiuni s-au petrecut în acest loc de ieri, atâtea spargeri s-au dat, atâţia inspectori şi ofiţeri de poliţie s-au perindat prin ea, încât este de-a dreptul neliniştitor să o vezi pustie şi întunecată.}

^{Paul se duce în dormitor să se dezbrace de haină. Ridic instinctiv telefonul şi verific robotul.}

^{„Hei, Tom, începe vocea lui Gil după un ţiuit. O să încerc să vă prind din urmă mai târziu, dar... se pare că n-o să pot ajunge deloc înapoi la spital, aşa că... Charlie pentru mine... Tom... cravată neagră. Poţi împrumuta una... e nevoie”.}

^{Cravată neagră. Balul.}

^{A început deja al doilea mesaj.}

^{„Tom, sunt Katie. Voiam să te anunţ că mă duc la club ca să ajut la pregătiri imediat ce termin aici, în camera obscură. Parcă ai spus că vei veni cu Gil. O pauză. Deci cred că vorbim diseară.”}

^{Se simte că a ezitat înainte de a închide, ca şi cum Katie ar fi fost nesigură că a pus suficient accent pe ultimele cuvinte, ca o amintire a unei afaceri neterminate.}

^{— Ce se întâmplă? strigă Paul din dormitor.}

^{— Trebuie să mă pregătesc, rostesc eu încetişor, simţind încotro se îndreaptă lucrurile.}

^{Paul vine în living.}

^{— Pentru ce?}

^{— Pentru bal.}

^{Nu înţelege. Nu i-am povestit niciodată ce am discutat eu cu Katie în camera obscură. Ce am văzut astăzi şi ce am auzit de la Paul are darul de a răsturna un întreg univers. Dar în tăcerea care urmează mă trezesc în aceeaşi dilemă de mai înainte. Vechea amantă s-a întors ca să mă ispitească. E vorba de un ciclu pe care, până în acest moment, am fost incapabil să îl rup. Cartea lui Colonna mă seduce cu viziuni despre perfecţiune, o realitate virtuală pe care o pot moşteni plătind preţul infim al devotamentului meu nebun, al retragerii mele din lume. După ce a inventat acest târg ciudat, Francesco i-a găsit şi numele: Hypnerotomachia, lupta pentru iubire într-un vis. Dacă a existat vreodată un moment în care să rămân ancorat în realitate, să rezist acestei bătălii şi visului – dacă a existat vreodată o clipă în care să-mi amintesc o iubire care mi s-a devotat cu nebunie mie, să-mi amintesc promisiunea făcută lui Katie – acel moment a venit acum.}

^{— Ce s-a întâmplat? mă întreabă Paul.}

^{Nu ştiu cum să-i spun. Nici măcar nu sunt sigur ce să-i spun.}

^{— Uite, zic eu, întinzând braţul.}

^{Dar el nu se mişcă.}

^{— Ia harta.}

^{— De ce?}

^{La început pare doar nedumerit; e prea emoţionat ca să mă urmărească.}

^{— N-o pot face, Paul. Îmi pare rău.}

^{Zâmbetul i se şterge treptat.}

^{— Ce vrei să spui?}

^{— Nu mai pot munci la cercetarea asta. Îi pun harta în mână. Este a ta.}