Taft ezită şi îşi duce ceaşca de ceai la buze. Ochii lui au o căutătură ciudată, ca şi cum s-ar aştepta ca unul dintre noi să sară la bătaie. În cele din urmă, se ridică de pe fotoliul de piele, îşi suflecă şi mai mult mânecile cămăşii, apoi se duce către un spaţiu gol din rafturile cu cărţi unde există un seif încastrat în perete. Formează combinaţia cu o mână păroasă, apoi trage de mâner şi deschide uşiţa. Îşi bagă mâna înăuntru şi scoate un carneţel cu coperte din piele.
— Asta e? întreabă Paul cu voce slabă.
Taft îl deschide şi scoate ceva dinăuntru, dar e doar o hârtie cu antetul institutului, datată cu două săptămâni în urmă.
— Vreau să ştii cum stau lucrurile, spune Taft. Citeşte!
Când văd ce efect are hârtia asupra lui Paul, mă aplec ca să citesc şi eu.
Decanului Meadows,
Ca urmare a conversaţiei noastre din 12 martie privitoare la Paul Harris, iată informaţiile adiţionale pe care le-aţi cerut. Aşa cum ştiţi, domnul Harris a solicitat mai multe amânări şi a păstrat secretul privind conţinutul muncii sale. Am înţeles de ce doar atunci când, la insistenţele mele, mi-a înaintat un raport final privind progresele înregistrate. Veţi găsi ataşată o copie a articolului meu, „Dezvăluirea misterului: Francesco Colonna şi Hypnerotomachia Poliphili”, programat pentru apariţie la toamnă în Renaissance Quarterly. Totodată, veţi găsi ataşată şi o copie a raportului privind progresul înregistrat de domnul Harris, în scopul comparării. Vă rog să mă contactaţi dacă mai aveţi întrebări.
Cu sinceritate,
dr. Vincent Taft
Rămânem cu toţii fără grai.
Nemernicul se întoarce spre Charlie şi spre mine.
— Am muncit la asta treizeci de ani, spune el, cu o indiferenţă ciudată în voce. Iar acum rezultatele nici măcar nu poartă numele meu. Nu mi-ai fost niciodată recunoscător, Paul. Nici atunci când te-am prezentat lui Steven Gelbman. Nici atunci când ai primit acces special la Sala Cărţilor Rare. Nici atunci când ţi-am acordat multiple amânări datorate muncii tale ineficiente. Niciodată.
Paul e prea şocat ca să răspundă.
— Nu-ţi voi permite să mă dai la o parte, continuă Taft. Am aşteptat prea mult.
— Dar au şi celelalte rapoarte ale mele, îngaimă Paul. Au dosarele lui Bill.
— N-au primit niciun raport de la tine, spune Taft, deschizând un sertar şi scoţând de acolo un teanc de formulare. Şi cu siguranţă că nu au niciun dosar de la Bill.
— Vor şti că n-a fost opera dumneavoastră. N-aţi publicat nimic despre Francesco de douăzeci şi cinci de ani. Nici măcar nu mai lucraţi la Hypnerotomachia.
Taft se trage de barbă.
— Renaissance Quarterly a primit deja trei schiţe preliminare ale articolului meu. Iar azi-noapte am primit mai multe telefoane de felicitare în urma discursului pe care l-am ţinut.
Amintindu-mi de datele de pe scrisorile lui Stein, îmi dau seama de provenienţa acestei idei, de lunile de suspiciune reciprocă între Stein şi Taft legată de cine anume va reuşi să fure primul cercetarea lui Paul.
— Dar el are concluziile, intervin eu, când văd că Paul nu reacţionează. Pe care nu le-a spus nimănui.
Mă aştept ca Taft să fie surprins neplăcut, dar el pare amuzat.
— Concluzii atât de repede, Paul? se miră el. Şi cui trebuie atribuit acest succes neaşteptat?
E clar că ştie de jurnal.
— Dumneata l-ai lăsat pe Bill să-l găsească, spune Paul.
— Încă nu ştiţi ce a descoperit, insist eu.
— Iar tu, rosteşte Taft, întorcându-se către mine, eşti la fel de ameţit cum şi era tatăl tău. Crezi că, dacă un băiat poate desluşi semnificaţia acelui jurnal, nu o pot face şi eu?
Paul e ameţit. Privirea îi aleargă roată prin încăpere.
— Tata credea că sunteţi un idiot, îi spun eu.
— Tatăl tău a murit aşteptând o muză care să-i şoptească la ureche, râde Taft. Cercetarea înseamnă rigoare, nu inspiraţie. Nu m-a ascultat niciodată şi a suferit pentru asta.
— A avut dreptate cu cartea aia. Dumneata te-ai înşelat.
În ochii lui Taft se citeşte ura.
— Ştiu ce a făcut, băiete. N-ar trebui să fii atât de mândru.
Mă uit în fugă la Paul, neînţelegând, dar Paul s-a îndepărtat cu câţiva paşi de birou, către raftul cu cărţi.
Taft se apleacă puţin.
— Îl poţi învinovăţi de ceva? A eşuat, s-a acoperit de ruşine. Respingerea cărţii lui a fost lovitura de graţie.
Mă răsucesc pe călcâie, simţindu-mă ca şi cum aş avea un cuţit înfipt în spate.
— Şi a făcut-o cu propriul fiu în maşină, continuă Taft. Cât de evident.
— A fost un accident... îngaim eu.
Taft zâmbeşte fioros.
