— Este a noastră, spune el, întrebându-se ce m-a apucat.
Dar nu e aşa. Nu ne aparţine nouă; de la început noi am aparţinut cărţii.
— Îmi pare rău. Nu pot s-o fac.
Nu aici; nu în Chicago; nu în Roma.
— Tu ai făcut-o, spune el. S-a terminat. Nu mai este nevoie decât de schiţa pentru încuietoare.
Şi totuşi certitudinea s-a instaurat deja între noi. În ochi îi apare o umbră de descumpănire, ca şi cum forţa care odinioară l-a menţinut în viaţă l-a părăsit brusc şi toată lumea s-a întors cu fundul în sus. Am petrecut atâta vreme împreună că îmi dau seama de asta fără ca el să fie obligat să scoată vreo vorbă: libertatea pe care o simt, emanciparea mea faţă de un lanţ de evenimente care a început înainte ca eu să mă nasc, toate astea se reflectă pe dos în el.
— Nu e vorba de ori-ori, spune el, adunându-se. Le-ai putea avea pe amândouă dacă ai vrea.
— Nu cred.
— Tatăl tău a putut.
Numai că ştie prea bine că tata n-a putut.
— Nu mai ai nevoie de ajutorul meu, îi spun eu. Ai obţinut ce ai vrut.
Dar şi eu ştiu că n-a obţinut.
Se lasă o tăcere bizară, fiecare din noi simţind în acelaşi timp că celălalt are dreptate şi că niciunul nu greşeşte. Matematica moralităţii nu funcţionează. Paul pare că vrea să mă convingă, să-şi pledeze pentru ultima oară cauza, dar este inutil şi el o ştie.
În schimb, repetă cu voce joasă o glumă pe care am auzit-o de o mie de ori de la Gil. Nu are la dispoziţie alte cuvinte ca să descrie ce simte.
— Ultimul om de pe planetă intră într-un bar, murmură el. Ce spune?
Paul îşi întoarce capul spre fereastră, dar nu oferă niciun indiciu. Ştim amândoi ce spune ultimul om de pe planetă. Se uită în berea lui, singur şi dezamăgit, şi spune: „Băutură, aş dori un alt barman”.
— Îmi pare rău, îi spun cu voce tare.
Paul este însă în altă parte.
— Trebuie să-l găsesc pe Richard, îngaimă el.
— Paul?
Se întoarce.
— Ce-ai vrea să spun?
— Ce vrei de la Curry?
— Îţi aminteşti ce te-am întrebat pe drumul către Firestone? mă întreabă el. Ce s-ar fi întâmplat dacă n-aş fi dat niciodată peste cartea tatălui tău? Îţi aminteşti ce ai răspuns?
— Am spus că nu ne-am fi cunoscut niciodată.
O mie de mici întâmplări se adunaseră în timp pentru ca noi să ne putem întâlni – ca să putem fi aici, acum. De sub ruinele a cinci sute de ani, destinul a modelat un castel în aer pentru ca doi băieţi de colegiu să poată ajunge regi. Paul vrea să spună că eu aşa tratez problema.
— Când îl vezi pe Gil, spune el, ridicându-şi haina de pe podea, spune-i că-şi poate lua înapoi Camera Preşedintelui. Nu mai am nevoie de ea.
Gândindu-mă la maşina lui rămasă în pană pe o stradă laterală lângă institut, mi-l imaginez pornind pe jos prin zăpadă ca să-l găsească pe Curry.
— Nu e bine să te duci singur... încep eu.
Numai că el se duce mereu singur. Iar acum deja iese pe uşă.
*
Poate că m-aş fi luat după el, dacă un minut mai târziu nu ar fi sunat cei de la spital ca să-mi transmită un mesaj de la Charlie.
— S-a sculat şi poate vorbi, spune sora medicală. Şi întreabă de dumneavoastră.
Îmi pun deja căciula şi mănuşile.
La jumătatea drumului spre Centrul Medical Princeton ninsoarea încetează. Pe o oarecare distanţă se vede chiar soarele deasupra orizontului. Norii de pretutindeni iau forma unor tacâmuri de masă – oale de supă şi cuţite, o furculiţă care aleargă împreună cu o lingură – şi aşa îmi dau seama cât de foame îmi e. Sper că Charlie se simte atât de bine precum a spus asistenta. Sper că i se dă să mănânce.
Ajung şi descopăr că uşa e blocată de o persoană mai ameninţătoare din punct de vedere fizic decât Charlie: mama lui. Doamna Freeman îi explică unui doctor că, după ce a luat primul tren din Philadelphia ca să ajungă aici şi a ascultat un individ de la decanat spunând că Charlie este periculos de aproape de exmatriculare, şi fiind soră medicală ea însăşi vreme de şaptesprezece ani înainte de a deveni profesor de ştiinţe, nu este în dispoziţia necesară ca să audă un doctor explicându-i cu condescendenţă ce nu e în regulă cu fiul ei. După culoarea mănuşilor bărbatului, îl recunosc ca fiind omul care ne-a spus mie şi lui Paul că Charlie este într-o stare stabilă. Omul cu termeni spitaliceşti meşteşugiţi şi zâmbete la conservă. Nu pare să-şi dea seama că încă n-a fost inventat zâmbetul care să mişte un astfel de munte de femeie.
Chiar atunci când mă îndrept spre camera lui Charlie, doamna Freeman mă observă.
— Thomas, rosteşte ea, schimbându-şi obiectul atenţiei.
Întotdeauna, în preajma doamnei Freeman ai sentimentul că asişti la un soi de proces geologic, că vei fi zdrobit dacă nu eşti atent. Ea ştie că mama mă creşte singură, aşa că şi-a asumat sarcina de a contribui la creşterea mea.
— Thomas! repetă ea, singura persoană care îmi mai spune aşa. Vino aici.
Fac un pas spre ea.
— În ce l-ai băgat? mă apostrofează ea.
— Încerca să...
Face un pas înainte, prinzându-mă într-o umbră.
— Te-am avertizat asupra chestiilor ăstora. Nu-i aşa? După povestea cealaltă de pe acoperişul clădirii?
Limba de clopot.
— Doamnă Freeman, aia a fost ideea lui...
— Oh, nu. Nu din nou. Charlie al meu nu e un geniu, Thomas. Trebuie să fie ispitit de ceva.
Mamele. Ai crede că Charlie n-ar şti unde cade dacă îl împingi jos din tren. Doamna Freeman ne-a privit mereu ca pe nişte prieteni dubioşi ai lui Charlie. Punând la socoteală unicul meu părinte, lipsa părinţilor în cazul lui Paul şi şirul de relaţii vitrege de care a avut parte Gil, nu suntem nişte modele pozitive pentru Charlie, aşa cum are el parte acasă. Şi, din cine ştie ce motiv, eu sunt mereu capul răutăţilor. Dacă ar şti ea adevărul... Şi Moise avea coarne.
— Lasă-l în pace, se aude o voce slabă dinăuntru.
