— Chemăm o ambulanţă, strigă el înspre tunel. Mă puteţi auzi?
Mă deplasez printr-o ceaţă densă şi umedă. Căldura devine mai puternică, dar eu nu mă pot gândi decât la Charlie. Câteva secunde bune, şuieratul ţevii de abur reduce orice altceva la tăcere.
Gemetele lui Charlie sunt mai clare acum. Înaintez, încercând să ajung la el. În cele din urmă îl găsesc, la un cot de ţeavă. Stă încovrigat şi zace nemişcat. Hainele îi sunt în dezordine, iar părul îi stă lipit de cap. Pe măsură ce privirea mi se obişnuieşte cu întunericul, văd la distanţă o gaură într-o ţeavă imensă de la nivelul solului.
— Mmm, geme Charlie.
Nu pricep.
— Mmm...
Îmi dau seama că încearcă să-mi rostească numele.
Pieptul îi este ud leoarcă. Aburul l-a lovit drept în pântece.
— Te poţi ridica? îl întreb, încercând să-i petrec braţul pe după umăr.
— Mmm... mormăie el, pierzându-şi cunoştinţa.
Strângând din dinţi, încerc să îl ridic, dar parcă aş încerca să mişc un munte din loc.
— Haide, Charlie, îl implor eu, săltându-l puţin de pe loc. Nu-mi leşina în braţe!
Îmi dau seama că este din ce în ce mai slăbit. Trupul lui se lasă tot mai greu în braţele mele.
— Ajutor! urlu eu în depărtare. Vă rog să mă ajutaţi!
În cămaşa lui se văd nişte găuri, acolo unde presiunea aburului a distrus materialul, udându-l pe Charlie până la piele. Abia îi mai simt respiraţia.
— Mmm... horcăie el, încercând să mă prindă de mână cu un deget.
Îl apuc de umeri şi îl scutur din nou. Într-un târziu aud paşi. Un fascicul luminos sfâşie aburul. Zăresc un doctor – chiar doi – care aleargă spre mine.
În mai puţin de o secundă ajung suficient de aproape ca să le zăresc feţele. Dar când fasciculele lanternelor luminează în sfârşit trupul lui Charlie, îl aud pe unul din ei exclamând:
— O, Iisuse!
— Eşti rănit? mă întreabă celălalt, pipăindu-mi pieptul cu mâinile.
Mă holbez la el, neînţelegând nimic. Apoi, uitându-mă la cercul trasat pe stomacul meu de lanterna omului, pricep. Apa împrăştiată pe pieptul lui Charlie nu e de fapt apă. Sunt murdar tot de sângele lui.
Ambii paramedici se ocupă acum de Charlie, încercând să îl ridice în picioare. Ajunge şi un al treilea doctor şi încearcă să mă ia de acolo, dar mă lupt cu el, încercând să stau lângă Charlie. Treptat simt că îmi vine rău. Mă simt total dezorientat din cauza întunericului şi a căldurii. Două mâini mă conduc afară din tunel, îi văd pe cei doi ofiţeri, acum cu alţi doi poliţişti în spatele lor, urmărind cu toţii cum echipajul ambulanţei mă scoate la suprafaţă.
Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este expresia de pe chipul inspectorului în vreme ce stă acolo, urmărindu-mă cum apar din beznă, plin de sânge din cap până-n picioare. La început pare uşurat să mă vadă scăpat teafăr din nenorocire. Apoi expresia i se schimbă şi uşurarea îi dispare din priviri când îşi dă seama că sângele nu e al meu.
CAPITOLUL 20
Mă trezesc pe un pat din Centrul Medical Princeton, la câteva ore de la accident. Paul stă lângă mine, bucuros să mă vadă treaz, iar un poliţist stă de pază în faţa uşii. Cineva m-a schimbat într-o cămaşă de spital care foşneşte ca un scutec când mă ridic în capul oaselor. Sub unghiile mele se vede sânge, negru ca pământul, iar în aer simt un miros familiar, pe care mi-l amintesc din precedenta experienţă spitalicească. Mirosul bolii amestecat cu dezinfectant. Mirosul medicamentelor.
— Tom? rosteşte Paul.
Mă proptesc în cot ca să mă întorc cu faţa spre el, dar durerea îmi săgetează braţul.
— Ai grijă, mă avertizează el, aplecându-se puţin spre mine. Doctorul spune că te-ai rănit la umăr.
Pe măsură ce devin tot mai conştient, simt durerea sub bandaj.
— Ce ţi s-a întâmplat acolo jos? întreb eu.
— A fost o prostie. Am reacţionat instinctiv. Nu m-am putut întoarce la Charlie după explozia ţevii. Tot aburul venea în direcţia mea. M-am întors prin cea mai apropiată ieşire şi poliţia m-a adus aici.
— Unde e Charlie?
— La urgenţă. Nu are voie nimeni să intre la el.
Vocea i se stinge. După ce se freacă la ochi, priveşte pe uşă. O femeie în vârstă trece pe coridor într-un cărucior cu rotile, cu repeziciunea unui puşti într-o maşinuţă de carting. Poliţistul se uită la ea, dar fără să zâmbească. Pe pardoseala de ceramică se vede o inscripţie care avertizează: ATENŢIE: SUPRAFAŢĂ ALUNECOASĂ.
— Se simte bine? îl întreb eu.
Paul îşi menţine privirea aţintită asupra uşii.
— Nu ştiu. Will spune că era chiar lângă ţeava spartă când l-au găsit.
— Will?
— Will Clay, prietenul lui Charlie. Paul îşi lasă o mână pe balustrada patului. El te-a scos afară.
Încerc să-mi aduc aminte, dar nu zăresc decât nişte siluete în tunele, vag luminate de lanterne.
