— Trece neobservată.
— Nu ne vei lăsa baltă în seara asta, nu? întreabă Gil încetişor.
— Să plec din spital? zice Charlie, prea dus ca să mai sesizeze sensul iniţial al întrebării.
— Mda.
— Poate, şopteşte Charlie. Mâncarea de aici este groaznică.
Capul îi cade înapoi pe pernă chiar în clipa în care sora cu faţăde pergament se întoarce ca să ne anunţe că timpul nostru a expirat şi că Charlie are nevoie de odihnă.
— Somn uşor, şefule, spune Gil, aşezând buchetul pe noptieră.
Charlie nu îl aude. Respiră deja profund prin gura deschisă.
Pe măsură ce ne depărtăm, mă uit înapoi la el, proptit pe patul lui, înfăşurat în bandaje şi păzit de perfuziile intravenoase. Îmi aminteşte de benzile desenate pe care le citeam copil fiind. Uriaşul căzut pe care medicina îl repune pe picioare. Recuperarea misterioasă a pacientului care uluieşte doctorii din partea locului. Bezna cade peste Gotham, dar titlurile ziarelor sunt toate la fel. Astăzi un supererou s-a luptat cu o forţă a naturii şi a supravieţuit ca să se plângă în privinţa mâncării.
*
— O să se facă bine? întreabă Gil când ajungem la parcarea vizitatorilor.
Saab-ul lui stă singuratic în parcare. Capota îi e suficient de caldă ca să topească ninsoarea.
— Cred că da.
— Pieptul lui arată destul de rău.
Nu ştiu care e procedura de reabilitare pentru victimele arsurilor, dar nu poate fi deloc uşor ca să te obişnuieşti iarăşi cu pielea ta.
— Nu credeam că o să apari, îi spun eu.
Gil ezită.
— Aş fi vrut să fiu acolo cu voi, prieteni.
— Când?
— Întreaga zi.
— Este o glumă?
Se întoarce spre mine.
— Nu. Ce mai înseamnă şi asta?
Ne oprim la maşină. Îmi dau seama că sunt furios pe el, furios pe cât de greu îi este să-i spună ceva lui Charlie, furios pe cât de speriat părea să vină să-l vadă pe Charlie după-amiază.
— Ai fost unde ai vrut să fii, în răspund.
— Am venit imediat ce am auzit.
— Nu ai fost cu noi.
— Când? întreabă el. Azi-dimineaţă?
— Tot timpul.
— Iisuse. Tom...
— Ştii de ce e acolo? îl întreb eu.
— Pentru că a luat o decizie greşită.
— Pentru că a încercat să ne ajute. Nu a vrut să ne lase singuri în biroul lui Taft. Nu a vrut ca Paul să păţească ceva în tuneluri.
— Ce vrei, Tom? Scuze? Mea culpa. Nu mă pot compara cu Charlie. Ăsta e felul lui de a fi. Ăsta a fost felul lui de a fi întotdeauna.
— Şi ăsta era felul tău de a fi. Ştii ce mi-a spus doamna Freeman înăuntru? Primul lucru pe care l-a amintit? Povestea cu furatul limbii de clopot de pe Nassau Hali.
Gil îşi trece degetele prin păr.
— Mă învinuieşte pe mine pentru asta. Întotdeauna a făcut-o. Ştii de ce?
— Deoarece crede că Charlie e un sfânt.
— Fiindcă nu poate crede că tu eşti genul de persoană care să fi făcut vreodată aşa ceva.
Gil expiră zgomotos.
— Şi ce-i cu asta?
— Tu eşti genul de persoană care ar fi făcut ceva de genul ăsta. Chiar ai făcut asta.
Pare să nu ştie ce să răspundă.
— Îţi poate trece prin minte că poate am băut vreo şase beri în noaptea aia înainte să dau peste voi? Poate că nu gândeam limpede.
— Sau poate erai diferit atunci.
— Da, Tom. Poate că eram.
Se lasă tăcerea. Pe capota Saab-ului se formează primul strat de zăpadă. Cumva, cuvintele parcă duc spre o confesiune.
— Ascultă, spune el. Îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Ar fi trebuit să mă duc de prima dată să-l văd pe Charlie. Când v-am văzut pe tine şi pe Paul.
