^{Gi l andC h ar l i eg o t ot}

^{h eStadiumtowatchPr}

^{in | etonvs. Harvard.}

^{To | waiT – – – – – U l c atc}

^{h e | up.Kati e t | kesPh}

^{o tO – – – – – – – – – Lewins}

^{ome l ysmi l ingandmou}

^{thing,I l oveyou,Tom}

^{Scriu literele S-O-L-U-T.}

^{— Acum repetă procesul, spune el, începând cu ultima literă, încep din nou de la T.}

^{Gi l andC h ar l i eg o t ot}

^{h eStadiumtowatchPr}

^{in | etonvs. Harvard.}

^{To | waiT – – – – – U l c atc}

^{h e | up. | ati e t | kesPh}

^{o tO – – – | – – – – – LewiNs}

^{ome l ys | i l ingandm | u}

^{thing,I – – – – – – – – – Om}

^{Acum se vede clar, scris pe pagină: S-O-L-U-T-I-O-N10.}

^{— Asta-i Regula Celor Patru, spune Paul. Este extrem de simplă după ce înţelegi cum funcţionează mintea lui Colonna. Patru direcţii în interiorul textului. Repetă mecanismul la nesfârşit şi vei găsi cuvintele întregi.}

^{— Dar trebuie să-i fi luat lui Colonna luni de zile ca să scrie cartea.}

^{Paul dă din cap.}

^{— Amuzant aici este că eu am observat mereu existenţa anumitor rânduri în Hypnerotomachia care păreau mai dezorganizate decât altele – locuri unde cuvintele nu prea se potriveau, unde finalurile propoziţiilor erau plasate ciudat, unde apăreau cele mai bizare neologisme. Acum totul capătă sens. Francesco trebuia să scrie textul ca să se potrivească cu tiparul. Asta explică de ce a folosit atât de multe limbi. Dacă un cuvânt banal nu se potrivea în spaţiu, trebuia să încerce echivalentul latin, sau să inventeze el însuşi ceva. Ba chiar a făcut o alegere proastă cu tiparul de lucru. Priveşte.}

^{Paul arată spre locul în care apar „O”, „L” şi „N”.}

^{— Vezi cât de multe litere de cifru sunt pe linia aia? Şi va mai apărea una de îndată ce te duci înapoi cu şase litere spre vest. Tiparul patru-sud, doi-nord se dublează pe sine însuşi, aşa că la fiecare două rânduri din Hypnerotomachia Francesco trebuia să găsească un text care să se potrivească tiparului format din patru litere diferite. Dar i-a mers. Nimeni timp de cinci sute de ani nu s-a prins de asta.}

^{— Dar literele în carte nu sunt tipărite astfel, spun eu, întrebându-mă cum a aplicat el tehnica textului ca atare. Literele nu sunt spaţiate în mod egal într-o matrice. Cum îţi dai seama exact care este nordul şi sudul?}

^{Paul dă din cap.}

^{— Nu poţi, fiindcă este greu să-ţi dai seama clar care literă se află direct deasupra sau dedesubtul alteia. A trebuit să lucrez matematic în loc de grafic.}

^{Continuă să mă uimească modul în care el se joacă cu simplitatea şi complexitatea în cadrul aceleiaşi idei.}

^{— Să luăm ca exemplu ce am scris eu. În acest caz, sunt... – numără ceva – optsprezece litere pe rând, corect? Dacă ţi le imaginezi în gând, „patru-sud” va însemna întotdeauna patru rânduri în jos, ceea ce e acelaşi lucru cu şaptezeci şi două de litere la dreapta punctului iniţial de pornire. Folosind aceeaşi metodă matematică, „doi-nord” va însemna acelaşi lucru cu treizeci şi şase de litere spre stânga. O dată ce ştii lungimea standard a rândului lui Francesco, poţi aplica metoda matematică şi poţi calcula astfel totul. După o vreme începi să capeţi îndemânare în numărarea literelor.}

^{Îmi dau seama că, în cadrul parteneriatului nostru, singurul lucru pe care îl aveam şi care se putea compara cu viteza de gândire a lui Paul era intuiţia mea – norocul, visele, asocierile datorate şansei. Faptul că am lucrat împreună ca egali nu pare un lucru corect în ceea ce-l priveşte.}

^{Paul mototoleşte foaia de hârtie şi o aruncă în coşul de gunoi. Câteva secunde priveşte în jur, apoi ridică un vraf de cărţi şi mi-l pune în braţe, după care ia şi el un teanc. Probabil că analgezicul continuă să îşi facă efectul, fiindcă umărul nu-mi tresare de durere sub povară.}

^{— Sunt uimit că ţi-ai dat seama, îi spun eu. Şi ce spune până la urmă?}

^{— Ajută-mă mai întâi să pun astea la loc pe rafturi, răspunde el. Vreau să eliberez locul ăsta.}

^{— De ce?}

^{— Pentru siguranţă.}

^{— Faţă de cine?}

^{Îmi întoarce o jumătate de zâmbet.}

^{— Ca să nu primesc amenzi de la bibliotecă?}

^{Ieşim din cabină şi Paul mă conduce pe un coridor lung care se pierde în întuneric. De o parte şi de alta a coridorului sunt rafturi cu cărţi, care se ramifică în răftuleţe mai mici, ca nişte fundături care conduc spre alte fundături. Ne aflăm într-un colţ al bibliotecii vizitat atât de rar, încât bibliotecarii ţin lumina stinsă aici, lăsând vizitatorii să aprindă singuri becurile atunci când vin.}

^{— Nu mi-a venit să cred când am terminat, spune el. Tremuram chiar dinainte să termin cu descifrarea. Se terminase. După atâta amar de vreme, era gata.}

^{Se opreşte în dreptul unuia dintre cele mai depărtate rafturi, unde abia îi disting conturul feţei.}

^{— Şi a meritat, Tom. Nici măcar n-am sesizat ce se află în a doua jumătate a cărţii. Îţi aminteşti ce am văzut în scrisoarea lui Bill?}

^— Da.

^{— Cea mai mare parte a acelei scrisori era o minciună. Ştii că munca îmi aparţine, Tom. Cel mai mult Bill a lucrat la traducerea câtorva caractere arabe. A făcut unele copii şi a verificat câteva cărţi. Tot restul am făcut eu de unul singur.}

^{— Ştiu, îi spun.}

^{Paul îşi acoperă gura cu mâna pentru o secundă.}

^{— Nu e adevărat, să ştii. Fără tot ce a descoperit tatăl tău şi Richard şi fără ceea ce aţi rezolvat voi, ceilalţi, mai ales tu, nu aş fi reuşit. Nu am făcut chiar totul de unul singur. Voi, ceilalţi, mi-aţi arătat calea.}

^{Paul invocă numele tatei şi pe cel al lui Richard Curry ca şi cum cei doi ar fi nişte sfinţi, doi martiri de pe desenele prezentate în discursul lui Taft. Pentru o clipă mă simt ca Sancho Panza care îl ascultă pe Don Quijote. Ştiu că uriaşii pe care îi vede el sunt doar nişte mori de vânt, şi totuşi el este cel care vede clar în beznă, iar eu sunt cel care se îndoieşte de ceea ce vede. Mă gândesc că poate în asta constă tot farmecul: suntem animale cu imaginaţie. Doar un om care vede uriaşi se poate căţăra pe umerii lor.}

^{— Dar Bill a avut dreptate într-o privinţă, reia Paul. Rezultatele vor arunca o umbră peste toate studiile istorice de până acum. Pentru multă vreme de aici încolo.}